Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Patimile şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos

de Alexandru Chimu | Martie 2, 2008

Religia creştină în contextul lumii contemporane

În acest studiu se urmăreşte ca, pornind de la relatările biblice ale Patimilor, morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, precum şi a contextului în care toate acestea s-au desfăşurat, să se releve importanţa şi rolul religiei creştine în contextul lumii contemporane, să se dea un răspuns la întrebarea, atât de frecvent formulată de mulţi dintre noi, anume „De ce aş crede?”, urmărindu-se în acelaşi timp şi explicarea atitudinii ce generează întrebarea; se urmăreşte şi o demonstrare a veridicităţii pasajelor biblice referitoare la evenimentele mai sus amintite. Însă nu se încearcă o interpretare a Bibliei, ideile deduse din studii fiind eseistice.
A fost o Cină, o Trădare şi Răstignirea. Dar nu numai atât ci… şi Învierea. Şi pentru că Iisus a Înviat, va mai fi o Cină, după care va mai fi o înviere a celor ce-au crezut că Hristos a Înviat şi… L-au urmat.
Astfel s-ar putea rezuma parcursul evenimentelor biblice, începând cu Cina cea de Taină şi sfârşind cu Învierea lui Iisus Hristos. Deşi cele patru Evanghelii canonice diferă destul de mult ca stil narativ, ca perspectivă, cât şi în privinţa faptelor relatate, evenimentele de după ungerea lui Iisus cu untdelemn de către Maria, sora Martei, în Betania, încheiate cu Învierea Domnului, sunt relatate aproape identic de cei patru Evanghelişti, încât unele pasaje coincid. Şi nu numai atât. Deşi foarte scurtă (de numai cinci zile), această perioadă beneficiază de foarte multe detalii. Dacă în rest sunt precizate doar faptele foarte însemnate ale Mântuitorului, precum minunile şi predicile, aici sunt relevate detalii foarte precise. Spre exemplu, în Evanghelia lui Ioan, capitolul 18, versetul 10, se precizează până şi numele slugii arhiereului care a fost rănită de Simon-Petru în încercarea de a-l apăra pe Iisus, în grădina Ghetsimani: „Simon-Petru, care avea o sabie, a scos-o şi a lovit pe robul marelui preot, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhus”.
Toată această succesiune rapidă de evenimente duce inevitabil la momentul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, deşi după moartea Sa, nici chiar ucenicii Săi cei mai apropiaţi nu mai credeau în posibilitatea acestui fenomen de o importanţă covârşitoare. Însă de ce este atât de important acest fenomen, care este rolul său în religia creştină? Răspunsul îl dă Apostolul Pavel, în prima epistolă către Corinteni, capitolul 15, versetul 14: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”. Faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat în chip minunat din Fecioară şi din Duhul Sfânt, că a fost răstignit pe Cruce şi a murit pentru iertarea păcatelor lumii reprezintă miezul credinţei creştine, dar Învierea Sa reprezintă raţiunea de a exista a creştinismului. Dacă Iisus Hristos nu ar fi înviat, creştinismul ar fi rămas o poveste extrem de frumoasă şi de emoţionantă, nu ar fi devenit realitatea supremă.
Faptul că Iisus trebuia să pătimească, să moară şi să învie pentru a şterge păcatul strămoşesc era cunoscut încă din Vechiul Testament. Poporul evreu îl aştepta de mult timp pe Mesia. Cu toate acestea nu mulţi L-au recunoscut în Iisus, deoarece mesajul Mântuitorului, deşi îl împlinea pe cel ebraic, îl schimba din temelii. Legea Talionului era desfiinţată prin legea iubirii necondiţionate a aproapelui şi a întoarcerii celuilalt obraz în faţa duşmanului.
Fiul Omului a venit să ne mântuiască şi să ne scandalizeze. Însuşi întruparea Sa este mai presus de gradul nostru de înţelegere; alege ca loc al sălăşluirii Sale pământeşti o ţărişoară mică şi măcinată de conflicte interne şi externe, aflată sub ocupaţie străină; se naşte într-o familie umilă, în casa unui teslar; trăieşte în exclusivitate pe lângă oamenii simpli şi printre cei renegaţi de societate (vameşii, bolnavii de boli respingătoare, proscrişii); propovăduieşte pacea, iubirea, resemnarea, compasiunea generală, indiferentismul politic; îi înfruntă pe farisei – păstrătorii şi propovăduitorii Legii Mozaice.
A fost înţeles greşit de foarte mulţi, dar mai ales de cei care luptau pentru eliberarea ţării de sub asuprirea romană, zeloţii. Dacă la început au văzut în El un liant pentru popor, un lider charismatic, treptat au fost dezamăgiţi de mesajul pacifist al Mântuitorului. Însă cel care a fost mai aprig decât toţi zeloţii la un loc, cel care a avut un rol colosal în realizarea planului divin a fost „Iuda Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece” (Luca, 22, 3).
Iuda a rămas în istorie, pe bună dreptate, omul sinonim cu trădarea, minciuna şi hoţia. Pentru că prin el, s-a realizat planul divin, unii gânditori şi scriitori, precum dramaturgul Paul Raynal, în piesa „A pătimit sub Ponţiu Pilat” încearcă să îl dezvinovăţească pe Iuda, sugerând faptul că a fost doar o rotiţă necesară într-un angrenaj; dacă nu L-ar fi predat pe Iisus fariseilor, planul divin nu s-ar fi putut realiza. În realitate, Domnul s-a folosit de netrebnicia lui Iuda ştiindu-l în stare de aşa ceva.
Episodul în care Iuda îl vinde pe Învăţătorul său este situat în Evangheliile lui Matei şi Marcu imediat după episodul ungerii cu mir a lui Iisus, în Betania (Matei 26, 14 şi Marcu 14, 10). Episodul prezintă la prima vedere netrebnicia lui Iuda, lăcomia sa, iubirea de argint. Însă făcând corelaţia cu Evanghelia apocrifă a lui Iuda care, deşi nu este recunoscută de Biserică, e o interesantă interpretare a condiţiei lui Iuda, rezultă o imagine destul de diferită de cea de trădător, hoţ şi iubitor de bani. Motivul luării unei decizii atât de radicale ar fi justificat de faptul că era scandalizat de atitudinea schimbătoare a lui Iisus, care spunea că femeia a făcut un lucru bun că a cumpărat mir scump şi L-a uns, în loc să dea banii săracilor.
În Evanghelia după Iuda, concepută ca o mărturisire a sa, Iscarioteanul spune că nu mai putea suporta atitudinea atât de contrară a Învăţătorului, mesajul Său atât de imposibil: „Ce spunea El, omul nu putea să facă. El zicea să-ţi iubeşti duşmanii şi să le dai economiile tale, adică obrazul şi tunica, punga şi recolta, dar era imposibil, căci acela care primeşte în casă un hoţ îl va vedea pe hoţ luându-i, drept mulţumire, chimirele şi femeia. Şi cel care dă de mâncare duşmanului său va avea un duşman cu atât mai puternic. Îmi ziceam: <<Ei, nu trebuie să iei poruncile lui Iisus chiar în litera lor, căci El însuşi spunea că trebuie înlocuită litera prin spirit>>” (capitolul XV). Iată că o scriere apocrifă confirmă concepţia generală despre Iuda ca fiu şi rob al păcatului!
Iuda era un înfocat luptător pentru eliberarea ţării. Şi el, ca şi zeloţii, a crezut că Iisus va aduce eliberarea poporului evreu de sub asuprirea romană. Dar şi el a fost dezamăgit, când şi-a dat seama de contrariu: „… fui din nou copleşit de groază, căci am înţeles, era adevărat, Iisus se sustrăgea şi amâna pentru un viitor îndoielnic acea Împărăţie pe care noi o doream imediat. Amâna Paradisul în timpuri imposibile (…) găsea de cuviinţă că e drept să se plătească un impozit nedrept şi crud învingătorului, acelui Cezar” (capitolul XXI). De fapt, în Evanghelia apocrifă, Iuda mărturiseşte că tocmai acesta a fost motivul pentru care L-a vândut pe Iisus. Iată cum Iuda era fixat pe ideea de dreptate lumească, aceasta anulându-i capacitatea de a vedea dincolo de materialitate şi efemer.
În mod paradoxal, această perspectivă asupra lui Iuda, prezentată într-o Evanghelie apocrifă, poate fi sugestivă pentru omul modern. Astfel, în acestă interpretare, condiţia lui Iuda nu este cea a unui simplu trădător ci subliniază perspectiva omului modern care, cufundat în obiectivitate, nerăbdător, materialist şi incapabil de a crede fără dovezi materiale, se regăseşte mult în cele două citate de mai sus.
Ajungem astfel şi la momentul judecării şi condamnării lui Iisus la răstignire. Mulţi filozofi au comparat moartea Mântuitorului cu cea a lui Socrate, asemănându-le. Însă cele două morţi sunt chiar antagonice, spune Nicolae Steinhardt. Socrate moare ca un zeu, otrăvit cu cucută, iar Iisus ca ultimul dintre oameni, moare în chinuri groaznice răstignit pe o cruce. Însă această moarte dovedeşte deplina întrupare a Fiului Omului şi toată seriozitatea ei. Pe cruce, Iisus a fost pe deplin om, aşa cum a fost pe deplin Dumnezeu pe muntele Tabor.
Atunci, ca – de altfel – şi acum, oamenii erau tentaţi să pună semn de egalitate între realitate şi adevăr. De aceea, ucenicii Săi şi-au pierdut orice speranţă în faţa trupului neputincios, în faţa înfricoşătorului strigăt de deznădejde: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34). S-ar putea spune că şi-au pierdut credinţa. Dar adevărul este că tocmai acum ar fi trebuit să creadă în caracterul divin al lui Iisus. Credinţa nu este sinonimă cu demonstraţia, cu evidenţa, cu sintagma „a crede pentru că”, ci dimpotrivă, „a crede cu toate că”, în pofida realităţii, care nu e sinonimă cu ea, ci o contrazice.
Fariseii îi strigau să se coboare de pe cruce pentru a-i face să creadă în caracterul Său divin: „Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe cruce, ca să vedem şi să credem” (Marcu 15, 32). Presupunând că s-ar fi întâmplat astfel, nu se mai putea vorbi depre credinţă, ci despre constatare. Coborârea miraculoasă de pe cruce a Mântuitorului putea fi doar luată la cunoştinţă, eliminând verbul „a crede”. Iată de ce „a crede” înseamnă a sfida realitatea, răstignirea Domnului oferind răspuns de la o distanţă de douăzeci de secole celor ce afirmă că nu pot crede în lipsa unei dovezi materiale a existenţei lui Dumnezeu.
După ce Iisus, fiind răstignit pe cruce, a strigat „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46), a murit.
În continuare, Biblia precizează că Iosif din Arimateea, un iudeu bogat, ucenic al lui Iisus, L-a coborât de pe cruce pe Domnul, L-a înfăşurat în giulgiu de in cu miresme şi L-a pus într-un mormânt nou, săpat în piatră (conform Matei 27, 57-60; Marcu 15, 43-46; Luca 23, 50-53; Ioan 19, 38-42). Însă aceste versete au stârnit unele dintre cele mai mari controverse asupra Bibliei, deoarece sunt însoţite de un document arheologic misterios, celebrul Giulgiu din Torino.
De câteva secole Giulgiul din Torino, care este în fapt o pânză având imprimată în mod misterios imaginea faţă-spate a trupului unui bărbat, constituie obiectul unor aprinse controverse. Credincioşii creştini susţin că ar fi pânza cu care Iisus ar fi fost acoperit dupa coborârea de pe cruce, scepticii că ar fi un fals rafinat. Provenienţa giulgiului nu este pe deplin elucidată. După unele surse istorice, giulgiul ar fi fost dus din Ierusalim, dupa decesul lui Iisus, regelui Abgar din Edessa. În secolul al VI-lea ar fi fost redescoperit, iar în anul 944 ar fi fost adus în capitala bizantină Constantinopol, de unde Cruciaţii l-ar fi transportat în anul 1204 în Franţa, după ce jefuiseră capitala Imperiului Bizantin. Prima prezentare publică a giulgiului în Europa a avut loc în anul 1357 la Lirey, în Franţa. Mai târziu, a fost donat casei princiare de Savoya. În anul 1578 giulgiul a fost predat Domului din Torino.
Un raport de medicina legala publicat in anii ’70 în Statele Unite ale Americii, iar apoi testele efectuate cu aparate extrem de moderne, în 1978, au relevat următoarele: anatomic (indiferent de felul cum au luat naştere) amprentele nu sunt false. Patologic si fiziologic corespund unor detalii care în urma cu două sute de ani nu puteau fi cunoscute de un falsificator. Imaginea este invizibilă la o distanţă mai mică de şase metri şi este negativă. Pe cap, pe ceafă şi pe frunte se observa o mulţime de răni mici din care s-a scurs sânge (confirmând versetul de la Matei 27, 29: „Şi împletind cunună de spini i-au pus-o pe cap”, precum şi cel de la Marcu 15, 17 şi Ioan 19, 2). Încheietura de la mâna stângă arată o rană destul de mare. Mâna dreapta este acoperita de mâna stângă. Rana mâinii stângi este tipică modului roman de răstignire, picturile medievale fiind greşite, deoarece palmele nu pot susţine greutatea corpului. Fotografiile cu raze ultraviolete ale giulgiului au relevat peste o sută de răni produse de un obiect asemănător biciului roman flagrum. S-au descoperit răni şi umflături pe umeri, care arată că acel om a trebuit să poarte în spate un obiect deosebit de greu, fiind identificat cu patibulum, bârna orizontală, care completa crucea, fiind legată de braţele deschise ale condamnatului. În partea dreaptă a toracelui s-a pus în evidenţă o rană îngustă (sugerând astfel versetul de la Ioan 19, 34: „Unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui”). Rana de la picior corespunde locului prin care s-a fixat un cui prin ambele picioare împreunate.
Înainte de testele din 1978, pe baza unei fotografii din 1973, s-a constatat (prin studiu microscopic) că umbrele de pe giulgiu nu indică direcţii anumite, cum indică întotdeauna culorile pictate cu pensula, ci sunt neorientate. Cu siguranţă, imaginea de pe giulgiu nu a luat naştere, nici prin pictura cu ulei sau cu vopsele de apă. Pigmenţii gasiţi pe pânză provin mai mult ca sigur de la artiştii medievali, care au intrat în contact de multe ori cu giulgiul, în scopul copierii lui. Fotografia giulgiului a fost analizată şi cu un microcomputer, obţinându-se o imagine tridimensională nedeformată a persoanei de pe giulgiu (picturile obişnuite oferă şi ele în computer proiecţii tridimensionale, dar puternic deformate, ireale). Persoana crucificata de pe giulgiu apare într-o imagine nedeformată, ceea ce presupune dozarea naturală a luminii si umbrelor.
Materialul prezintă numeroase găuri, în prezent peticite, în locurile arse la incendiul din 1532. S-a pus problema datării corecte a vechimii materialului şi a urmelor imprimate pe giulgiu. Pentru determinarea vârstei relative s-a folosit datarea cu Carbon 14, care a situat vechimea pânzei în secolul al XVI-lea (acest fapt datorându-se, conform ultimelor cercetări, incendiului care a afectat pânza, mărindu-i procentul de carbon). Pentru determinarea locaţiei relative s-au executat câteva analize de polen, constatându-se că două specii de polen provin din Palestina, iar douăzeci provin din Asia Mică, oferind un argument în favoarea vechimii mult mai mari a giulgiului. Lânga răni s-au identificat urme sigure de sânge şi ser. Testele au mai pus în evidenţă şi răni la nas şi la bărbie (datorate unei probabile căzături), urme de lovituri pe faţă, cât şi fluierele picioarelor intacte (acest fapt venind în sprijinul versetului de la Ioan 19, 33: „Venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele”).
Dovezile sunt mult mai numeroase, cele prezentate aici fiind cele mai relevante. Giulgiul din Torino este mult mai mult decât un document arheologic, mai mult decât o confirmare a spuselor Bibliei, însă înţelegerea sa depinde foarte mult şi de capacitatea de a accepta fără rezerve ceea ce nu putem explica. Un cercetător evreu, care a participat la testele efectuate pe giulgiu a declarat: „Dacă ai credinţă, nu ai nevoie de giulgiu iar dacă nu ai credinţă este îndoielnic că vei fi convins de el. Dacă te pune pe gânduri, dacă te face să îl consideri ca o posibilitate, atunci şi-a atins scopul”. Mai trebuie menţionat că a declarat şi încrederea sa în autenticitatea giulgiului. În altă ordine de idei, putem considera credinţa ca pe un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, deoarece, cu toate dovezile, doar cei credincioşi consideră Giulgiul valabil din punct de vedere istoric. Celor care nu cred, nici măcar acesta nu le-o poate aduce.
Mântuitorul a proorocit de multe ori că va muri, şi apoi va învia a treia zi, după cum preziseseră şi proorocii Vechiului Testament (Matei 26, 2 fiind doar un exemplu: „Ştiţi că peste două zile va fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit”). Însă, cu toate că îi pregătise dinainte pentru şocul care avea să urmeze, ucenicii Săi au fugit, s-au lepădat de El, fiind convinşi după moartea Sa că Iisus nu va mai învia. De ce oare această convingere totală? Pentru că au fost slabi? Ar fi un răspuns, căci întreaga lor atitudine tocmai laşitate sugerează. Chiar şi Petru, cel care s-a jurat că Îl va însoţi pe Iisus, chiar cu preţul vieţii, s-a lepădat imediat ce a fost pus în situaţia de a fi arestat din cauză că a fost recunoscut de mai mulţi ca fiind ucenic al Învăţătorului. Însă mai putem argumenta comportamentul lor şi prin evidenţa evenimentelor. A-l vedea pe cel crezut Dumnezeu murind răstignit pe o cruce, în chinuri groaznice, strigând cu disperare: „Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” este de natură să distrugă în tine orice certitudine, orice credinţă, orice speranţă. Dar, după cum am mai menţionat, fără acestea, mesajul lui Iisus nu ar fi fost complet şi autentic.
Deşi fariseii luaseră măsuri pentru a nu fi furat de către ucenici trupul lui Iisus, punând gărzi să păzească intrarea mormântului, în dimineaţa zilei de Duminică, mironosiţele au găsit mormântul gol. Însă începând cu acest episod, cele patru versiuni biblice diferă destul de mult. În Evangheliile după Matei şi Marcu se precizează că Iisus va merge în Galileea înaintea Apostolilor; după Marcu şi Luca, Iisus se înalţă imediat ce se arată ucenicilor, în timp ce la Ioan 21, 14 se precizează: „Aceasta este a treia oară când Iisus S-a arătat ucenicilor”. La Matei şi Luca, se menţionează existenţa unui singur înger în mormânt, pe când la Marcu şi Luca se menţionează existenţa a doi îngeri în mormânt. Plus că Dmitri Merejkovski, în cartea sa, „Iisus necunoscut”, susţine faptul că fragmentul conţinând versetele 9-20 din capitolul 16, Evanghelia lui Luca, este adăugat la o dată mult mai târzie, nefăcând parte din textul original. Însă acest fragment aduce aminte şi de întâlnirea celor doi călători cu Iisus, la Emaus, întâmplare povestită pe larg la Luca 24, 13-32.
Aceste fragmente sugerează faptul că Învierea nu poate fi fondată pe baza unor martori indirecţi, ci pe mărturiile celor care au intrat în contact cu Cel Înviat. Şi aici există diferenţe, între Matei 28, unde se menţionează că Maria Magdalena L-a îmbrăţişat pe Iisus, şi Ioan 20, 14, unde Iisus îi spune: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu”. Cu toate acestea, evenimentul învierii Domnului nu îşi pierde nimic din caracterul său de miracol, nimic din taina sa, care, dimpotrivă, se adânceşte. Faptul că există disconcordanţe între relatările celor patru Evanghelişti se datorează faptului că Învierea este singura minune săvârşită de Iisus Hristos în lipsa martorilor direcţi. Martorii mormântului gol sunt atât de copleşiţi de eveniment, încât le este foarte greu să exprime în cuvinte ceea ce au văzut şi au simţit. Noutatea acestui eveniment crucial în religia creştină (după cum precizează apostolul Pavel, în prima Epistolă către Corinteni) îi copleşeşte pe Apostoli şi ucenici, încât nici unul dintre ei nu crede decât după ce Iisus se arată lor.
Învierea Domnului este, poate, singurul eveniment căruia Biblia nu îi poate oferi o demonstraţie valabilă, deoarece aceasta prezintă mărturiile unor oameni copleşiţi de solemnitatea acelor clipe. Demonstraţia vine, mai mult ca oricând, din inimă. Dumnezeu îşi încheie prin Înălţarea Sa la ceruri sublima Sa misiune: salvarea neamului pământesc din robia păcatului originar. Totodată inaugurează epoca în care divinul este accesibil doar prin prezenţă invizibilă şi elimină gnosticismul religiior antice, noua credinţă bazându-se pe un mesaj accesibil tuturor. Dacă înainte de Hristos, mântuirea era imposibilă, acum este obligatorie, ca răsplată pentru jertfa Sa. De fapt situaţia creştinului este una paradoxală: e om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost numit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.
Accesibilitatea mesajului este cel puţin paradoxală, deoarece natura sa este complicată şi dialectică; mesajul trebuie desluşit dincolo de realitatea imediată. Însă el duce la găsirea lui Dumnezeu în locul în care ne-am aşteptat cel mai puţin: în inima noastră. Astfel, mesajul poate fi receptat de oricine are voinţă.
Însă mulţi trec prin viaţă orbeşte sau nepăsători, deoarece abandonează drumul credinţei când se lovesc de încifrarea mesajului, mulţumindu-se sa caute răspunsurile în lumea raţiunii şi a fenomenelor, în realitatea imediată. Aceştia uită repede sensurile relevate, găsesc răspunsuri greşite la problemele de care se lovesc şi, într-un final, ajung să afirme foarte siguri, neavând însă dovezi adevărate, că Dumnezeu este doar o poveste frumoasă, plină de emoţie, bunătate, însă doar o poveste.
Însă o lume fără Dumnezeu ar fi de neconceput. Dostoievski afirma: „Dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos decât cu adevărul”. Această atitudine este pe deplin motivată de faptul că universalitatea creştinismului îi conferă puterea de a rezolva orice problemă şi orice grijă pământească, de a vindeca orice suflet, oricât de înnegurat ar fi; moartea, durerea, suferinţa, sunt simple trăiri, care au, ce-i drept, un început, dar cel mai important fapt este că au un sfârşit, o rezolvare, o continuare dincolo de sfera lor.
După cum spune şi Blaise Pascal, dacă crezi şi Dumnezeu există, ai câştigat totul, iar dacă nu crezi şi Dumnezeu există, ai pierdut totul. Extinzând, putem afirma că dacă nu crezi şi Dumnezeu nu există, „omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri” (Petre Ţuţea).

Chimu Alexandru este elev la Liceul de Informatică „Grigore C. Moisil” în Clasa a XI-a C, Iaşi

Bibliografie:
· ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993 à Matei 26-28; Marcu 14-16; Luca 22-24; Ioan 13 18-21; I Corinteni 15;
· ***, Evanghelia după Iuda, ed. Antet, Bucureşti;
· Merejkovski, Dmitri, Iisus necunoscut, volumul 3, ed. Tehnopress, Iaşi;
· Siliato, Maria Grazia, Misterul Sfântului Giulgiu din Torino, ed. Saeculum I.O., ed. Vestala, Bucureşti, 1998;
· Steinhardt, Nicolae, Dăruind vei dobândi, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994;
· Steinhardt, Nicolae, Jurnalul Fericirii, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991;

Topice: Studii | Comments Off on Patimile şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos

Comentarii închise.