Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Eminescu şi intertextul romantic

de Klara Lucia Losonczy | Aprilie 9, 2008

Klara Lucia LosonczyMotto
„Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic,[…]
Eu rămân ce-am fost: romantic.”
(Mihai Eminescu)

Această veritabilă confesiune de credinţă a scriitorului ne arată clar că opţiunea sa este pentru romantism. Chiar mai mult, el se dezice astfel de clasicism şi de regulile sale rigide, aceasta fiind de fapt una dintre trăsăturile de bază ale curentului romantic, care apăruse ca o rebeliune a tinerei generaţii împotriva vechiului regim. Cu toate acestea, Eminescu nu este un romantic pur, ca Byron sau Goethe de exemplu!

Întâlnim în opera sa chiar şi concepte profund clasice, cum ar fi eterna căutare a adevărului, scriitorul trădând poate din acest punct de vedere principiile romantismului. Dar mai presus de orice, el a avut marele privilegiu -datorat în cea mai mare măsură neconcordanţei temporale dintre majoritatea marilor romantici şi dânsul-, de a da o expresie unică şi totalizatoare a romantismului!

Din acest motiv, opera sa se detaşează net de cea a celorlalţi romantici, existând la Eminescu chiar şi unele însemne ale modernităţii. Dintre ele, luciditatea actului creaţiei, tristeţea apăsătoare şi pesimismul vor fi adoptate mai târziu şi de poeţii occidentali, care erau la vremea aceea preocupaţi mai degrabă de estetica macabră şi stranie a simbolismului. Există însă şi nenumărate asemănări între Eminescu şi ceilalţi poeţi romantici, atât la nivel conceptual şi stilistic, cât şi în ceea ce priveşte destinul lor boem şi tragic. De fapt, toţi romanticii alcătuiesc o adevărată comunitate de spirite şi de destine.

Astfel, obsesia formelor îl apropie foarte mult de un alt scriitor romantic, precursor al modernităţii, şi anume Gérard de Nerval. De fapt, între cei doi se pot face mai multe paralele, atât opera, cât şi destinul lor asemănându-se izbitor. Ei dau dovada unei structuri psihice comune, amândoi suferind de complexul morţii mamei şi iubitei -asemănare vizibilă şi la nivelul operei, şi amândoi găsindu-şi sfârşitul într-o boală psihică, după o existenţă tumultuoasă şi boemă. În ceea ce priveşte activitatea literară, Eminescu şi Nerval manifestă o formaţie spirituală asemănătoare, amândoi apelând la aceleaşi surse de inspiraţie: filosofia şi literatura germană, arătându-se interesaţi de aceleaşi domenii ale cunoaşterii: gândirea orientală, alchimia şi ştiinţele, având preocupări artistice comune: traduceri din limba germană şi implicare în viaţa contemporană prin activitate publicistică, şi realizându-se în poezie şi proză, în timp ce tentaţia dramatică eşuează. De asemenea, formaţia spirituală, atitudinea faustică şi personalitatea de tip enciclopedic îl înfrăţesc cu Johann von Goethe, iar preocuparea pentru ireal şi proza fantastică cu Théophile Gautier.

Vorbim mai degrabă de înrudiri, asemănări şi nicidecum de influenţe, căci nu trebuie să uităm că înainte de a fi curent şi şcoală literară, romantismul este o componentă psihică şi un mod de viaţă sufletească! În acest sens, putem observa că ruinarea fizică şi psihică este vizibilă la mai toţi scriitorii romantici: Edgar A. Poe, N. V. Gogol, Friedrich Nietzsche, Nerval şi desigur, Eminescu.

Pentru a ne forma o idee mai precisă despre romantismul operei eminesciene, vom arunca o privire asupra principalelor teme şi motive romantice, asupra felului în care au fost ele tratate de cei mai importanţi scriitori romantici şi asupra asemănărilor şi deosebirilor dintre viziunea lor şi cea a lui Eminescu. Să luăm spre exemplu tema istoriei, propusă de romantici drept unul dintre mijloacele cele mai bune de a evada din cotidian într-o vârstă ideală. Ea se suprapune la un moment dat peste tema timpului în viziunea mai multor romantici, deaceea cele două teme nu pot fi tratate absolut separat, ci în funcţie de felul în care ele interacţionează în opera scriitorului respectiv.

Astfel, Alfred de Musset în “Noapte de decembrie”, defineşte trecutul ca pe o lungă înşiruire de episoade în faţa cărora omul este mereu singur, iar Alphonse de Lamartine oferă în “Meditaţii poetice” perspectiva timpului divizat în generaţii ce se scurg în acelaşi sens şi suportă aceleaşi realităţi: “Şi secolul ce moare, povestindu-şi durerea / Celui ce renaşte” (“Disperarea”). De altfel, pentru el tema timpului reprezintă o adevărată super temă, fiecare poezie a sa conţinând trimiteri de o frumuseţe plastică aparte spre coordonata primordială a universului: “Veşnicie, neant, trecut, sumbre abisuri, / Ce faceţi voi din zilele pe care le-nghiţiţi?” (“Lacul”)

Pe de altă parte, Percy Shelley slăveşte în “Un nou imn naţional” o istorie măreaţă, care trebuie înviată şi care este pusă în antiteză cu realitatea crudă şi aproape macabră din “Rânduri scrise în timpul gevernului Castlereagh”. El nu se opreşte însă la această viziune patriotică, ci declară în “Ozymandias” efemeritatea istoriei şi a gloriei eroilor, ea ne mai putând fi un refugiu, sau poate doar unul trecător. Aceeaşi perspectivă ne oferă şi Byron în “Oscar d’Alva”, cu toate că aici avem de-a face cu o istorie scrisă mereu şi mereu de aceeaşi oameni şi care nu-i pedepseşte niciodată pe cei nelegiuiţi. În “Melodiile ebraice”, el evocă gloria antichitaţii biblice şi îşi declară preferinţa pentru valorile morale şi sociale ebraice. Edgar Poe, celebrul romantic american cu tendinţe “gotice”, va dezminţi de asemeni în “Ulalume” valenţa de refugiu a istoriei, pentru că trecutul este îmbibat cu suferinţă. Din contră, în “Palatul bântuit de strigoi” acesta devine refugiul îndelung căutat şi este etern pentru că el dăinuie cumva prin acele suflete care nu-şi găsesc liniştea (strigoii).

Poeţii germani vor cultiva îndeosebi tema istoriei, pe care o vor folosi şi ca sursă de inspiraţie pentru multe din operele lor. Goethe, în “Hermann şi Dorothea” va dezvolta conceptul călătoriei spiritului în timp, sau mai bine spus, a spiritului care trăieşte într-un spaţiu atemporal etern, alături de celelalte spirite mari ale omenirii, acest spaţiu fiind Latium. Tot el va slăvi mitologia şi istoria antică a Greciei în “Prometeu”, “Euphrosyne” sau “Nemesis” şi pe cea arabă în “Cartea lui Timur” sau “Cartea lui Suleika”. Iar Novalis, în “La Falckenstein” dă glas dorinţei dintotdeauna a omului de a se putea întoarce în timp, de a putea vedea aievea eroii din vechime.

Tot o idealizare a antichităţii greco-romane vom întâlni şi la romanticii răsăriteni, şi dintre ei, Puşkin, marele poet rus, se va identifica în mod special cu Ovidiu bardul latin trimis în exil tocmai în această parte a Europei (“Dintr-o scrisoare către Gnedici”, “Lui Ceaadaev”). Am putea spune chiar că are loc o dedublare, scriitorul căutând un refugiu în trecut, pe care şi-l închipuie ca pe trăirea unei vieţi deja cunoscute: cea a cunoscutului poet roman! De asemenea, în unele poezii ca “Scutul lui Oleg” apare motivul mesajului trimis din trecut şi ajuns în prezent prin intermediul unor obiecte simbolice. Vigoarea liricii antice va fi susţinută şi de romanticul maghiar Petöfi Sándor în “Homer şi Ossian”. Aici el face o interesantă paralelă între cele două personaje lipsite de simţul văzului, ele fiind singurele mărturii ale unor civilizaţii dispărute. Pe de altă parte, el accentuează şi valenţa patriotică a trecutului, admirând şi reînviind în versurile sale (“Lehel”, “Peti Liliom”, “Zold Marci”) o perioadă şi un stil de viaţă prin definiţie romantic, acela al haiducilor. Este un exemplu concludent de evaziune în istorie şi natură, specific romanticilor!

La Eminescu, istoria reprezintă tot o modalitate de evaziune într-o vârstă ideală, eroii pe care îi evocă fiind într-o strânsă legătură cu spaţiul pe care îl reprezintă. Poetul insistă mult pe atitudinea lor, plină de măreţie şi de siguranţă, reliefată prin procedeul predilect romantic al antitezei (“Scrisoarea III”). Cele mai multe proiecte dramatice ale scriitorului sunt concepute pe această temă.

Cât despre tema timpului, la Eminescu putem spune că avem de-a face cu o supra temă, pentru că, mai mult ca iubirea, mai mult ca natura, el a cultivat această temă. Se poate chiar vorbi de un sentiment al timpului specific eminescian. Astfel, poetul român devine superior multor altor poeţi romantici prin multitudinea perspectivelor. În ansamblu, opera sa poate fi considerată o adâncă şi amplă meditaţie asupra vieţii şi a morţii. Poetul îşi simte întreaga existenţă sub semnul timpului, iar drama celui care ar vrea să atingă o cunoaştere absolută este aceea de a avea sentimentul relativităţii. Se invocă des perspectiva timpului individual, care reprezintă trecerea spre o moarte inevitabilă. În opera sa, Eminescu încearcă totuşi diferite modalităţi de scăpare de sub zodia acestui timp individual.

O altă modalitate de evadare, de data aceasta absolută, specifică romanticilor este reflectată în tema naturii. Avem de-a face cu o natură copleşitoare, cu spaţii bogate, luxuriante, iar momentele evocate în mod special sunt furtunile sau peisajele catastrofice, deci o natură dezlănţuită. Se preferă motivul selenar şi cel vegetal, reprezentat printr-o mare varietate florală.

Byron, în “Stanţe compuse pe timpul unei furtuni” se opreşte îndelung asupra peisajului de tip catastrofic, pe care îl descrie cu lux de amănunte, natura dezlănţuită fiind pusă în antiteză cu iubirea ce-i încălzeşte sufletul. În alte poezii, poetul englez vizualizeză natura ca pe un spaţiu destinat iubirii, dar nu oricărei iubirii, ci al celei dintâi, celei mai pure. De asemenea, elemente ca “izvorul sfânt”, “codrii cărunţi” determină peste timp întoarcerea spre copilăria şi adolescenţa pline de libertate: “Eu doar de pruncia-mi rămân fermecat”. Pe de altă parte, Shelley pare să prefere peisajele luminoase, de vară, ca cel din “Stihuri scrise lângă Neapole”, unde lumina şi sunetul valurilor nu reuşesc să-i alunge singurătatea dulce, dar şi dureroasă: “Şi totuşi chinul meu e blând, / Cum sunt şi apele, şi marea.” În “Oda vântului din apus”, celebra sa elegie, el invocă toate întrupările celei mai covârşitoare forţe ale naturii: mai întâi, vântul este cel care vesteşte primăvara, anotimp plin de culoare şi arome, tot el este cel ce iscă furtunile pe mare, determinând catastrofe şi fiind un neobosit călător pe valurile oceanului, dar el are şi valenţe de ideal al copilăriei şi tinereţei poetului, şi de profet pentru popoarele lumii: “O trâmbiţă ce lumea o trezeşte”.

Spre deosebire de poeţii europeni, Poe manifestă o profundă şi perpetuă înclinaţie spre întuneric, spre peisaje ciudate, ireale, halucinante, aproape sinistre, cum vor prefera mai apoi şi poeţii simbolişti. În binecunoscutul său poem “Tamerlan”, americanul realizează o interesantă paralelă între peisajul de furtună şi ambiţiile personajului central care-şi părăseşte iubirea pentru faimă. Sunt des evocate elementul nocturn, noaptea fiind un ceas al iubirii libere, neîncătuşate, şi cel al lunii, dar avem de-a face cu o lună albă, cu raza moartă, deci un însemn al singurătăţii poetului. Acelaşi motiv al lunii palide este reluat şi în poezia “Dormind”, unde apare ca un adevărat miraj selenar: “O ceaţă ca de opiu, pală / Din discul auriu exală”.

Celebru pentru poeziile sale închinate nopţii este însă Musset, el propunându-şi să le surprindă în rotirea anotimpurilor, fiecare dintre ele sugerând un alt motiv romantic, dar şi o altă trăsătură a spiritului uman. Lamartine însă preferă peisajele cosmogonice, unde predomină întunericul, dar mai ales elementul temporal cu tentă filosofică: “Disperarea”, “Filosofie”.

Un alt romantic fascinat de elementul nocturn, Novalis, va închina acestuia mai multe elegii, intitulate “Imnuri către noapte”, unde va face lauda luminii, dar mai ales a celei selenare, noaptea fiind momentul propice al regăsirii sinelui, iar somnul un element primordial, vital, atotstăpânitor. În opera marelui Goethe găsim tratate aproape toate motivele naturale specific romantice: cel al lunii în “Lunii”, “Clar de lună”, “La un răsărit de lună plină”, unde ea este, rând pe rând “chip al dragostei ce doare”, protector mut al îndrăgostiţilor şi mesager al dragostei; cel al nopţii în “Noaptea”, “La miezul nopţii”, fiind invocate şi stelele, cele ce reprezintă de fapt oglindirea astrală a sentimentelor umane; cel vegetal în “Floare de răsură”, “Vioreaua”, “Metamorfoza plantelor”, “Primăvară timpurie”. Vedem astfel valoarea sintetică a operei goetheene, datorită mai ales faptului că el este unul dintre primii şi cei mai desăvărşiţi romantici.

La Eminescu avem de-a face de fapt cu două naturi. Mai întâi una exterioară, ale cărei elemente au fost evocate şi de alţi scriitori, dar care poartă totuşi un timbru aparte, fiind mereu numită eminesciană. Elemente cum ar fi lacul, codrul, izvorul, teiul, salcâmul, toate sunt articulate într-o nouă lume. Dar există apoi şi un alt tip de natură, o natură interioară, un suflet ce se oglindeşte în toate poeziile sale. Cu toate acestea, natura exteriaoră preia o serie de elemente ale poeziei romantice, cum ar fi peisajul selenar şi prezenţa astrelor, peisajul cosmogonic. De asemenea, la fel ca la ceilalţi romantici, motivul visului şi cel acvatic sunt incluse în tema naturii.

Dar ceea ce este cu adevărat inedit la Eminescu, ca şi la ceilalţi scriitori romantici, este împletirea acestei teme cu cea a iubirii! El nu zugrăveşte pur şi simplu natura ca pe un cadru, el nu a scris pasteluri ca Alecsandri. Natura eminesciană este un spectacol adevărat, contemplat dinăuntru, surprins în înfăţişările sale primordiale şi eterne. Călinescu afirma chiar că poeziile lui Eminescu pe tema naturii pot fi considerate opere ale liricii interioare!

Iubirea, în viziune romantică, este un sentiment profund, asociat de obicei meditaţiei filosofice şi secesionat în două atitudini specifice: extazul şi dezastrul. Poeţii romantici, aşa cum am văzut, ataşează acestei teme şi pe cea a naturii, ceea ce nu este de altfel un element de noutate, pentru că îl întâlneam şi în vechime. Dar în romantism, natura devine un cadru în care se desfăşoară un ritual erotic.

Este cunoscut faptul că “După ce dragostea a dispărut, inima noastră continuă să-i păstreze amintirea.” Această realitate universală proferată de Puşkin reiese din mai toate poeziile sale de dragoste: “Prietenă, uitat-am…”, “Mărturisire”, unde lansează conceptul de poet romantic sortit să iubească veşnic, în ciuda treceriii timpului şi a deziluziilor trecute. Se observă de asemenea preocuparea sa pentru crearea portretului femeii angelice: “Fecioara”, “Frumoasa”, “Tu eşti Madona”. Aceasta este o fecioară mândră, pură, dar intangibilă, căci deşi îi subjugă pe toţi cei care o cunosc, ea caută mereu altceva. De fapt este o femeie angelică ce se metamorfozează în femeie profană, înlăturându-se coordonatele sale sfinte şi fiind chiar numită “mama lui Amor”. Inedit la Puşkin este motivul bărbatului necredincios, el fiind cel care declanşează despărţirea cuplului (“Când braţele-mi”).

Un alt concept inovator, prezent de data aceasta în poezia lui Petöfi, este cel al lunii vizualizate ca un element masculin, ca un “îndrăgostit al nopţii” (“Călătorii dragostei”). Tot luna, alături de noapte este peste tot evocată pentru a sublinia puritatea primei iubiri: “Întâia dragoste”, “Dragoste, dragoste”, iar iubirea tumultuoasă, mereu pradă deznădejdii şi geloziei -iubirea de tip romantic- este descris&ă în “Iubirea-mi”. Dar cele mai multe poezii sunt închinate iubitei pierdute, răpite prematur de moarte şi reprezintă ciclul “Crengi de chiparos pe mormântul Etelkăi”.

După cum am mai văzut, un caz aparte în literatura romantică îl reprezintă romanticul american Edgar Allan Poe, iar unicitatea lui este evidentă şi la nivelul perspectivei asupra motivului erotic. O predilecţie deosebită va exista evident spre motivul morţii iubitei, dar ceea ce aduce al nou este motivul nordic al stafiilor, al sufletelor ce se întorc după moarte. Astfel, pierderea fiinţei iubite este fie pusă în legătură cu copilăria şi naşterea ei (“Dormind”), fie însoţită de o durere mută şi deci cu atât mai agonioasă (“Lenore”), fie retrăită veşnic prin prezenţa motivului mormântului său (“Ulalume”), fie o modalitate de împlinire a dragostei pe care o trăiseră pe pământ (“Annabel Lee”).

Inedită este însă nuvela “Morella”, care propune motivul dublului, reprezentat aici prin iubita care, ştiindu-se urâtă în viaţă de cel iubit, se stinge şi reînvie în copilul căruia îi dă viaţă, pentru a fi în sfârşit iubită de acesta, dar şi pentru a-i aduce înapoi suferinţa pe care el i-o pricinuise în trecut.

Shelley va scrie poezii erotice cu caracter filosofic, ca de exemplu “Amor aeternus”, în care face elogiul dragostei ca sentiment şi fericire supremă, sau ca “Filosofia dragostei”, unde apare motivul iubirii care stă la baza întregii firi, care coordonează orice mişcare din natură: “munţii-aştern pe cer săruturi”, “soarele în braţe strânge globul”. Byron va pleda însă pentru o dragoste voluptuoasă, o pasiune arzătoare, dar urmată din păcate în mod inevitabil de o ruptură dură şi dureroasă –dragostea romantică: “Dar două inimi c-o sforţare/ Desprinse nu pot fi nicicum” (“Ne-am despărţit”, “Adio”). În alte poezii -ca “Stanţe pentru Augusta”, “Către Augusta”, “Epistolă către Augusta”- dragostea platonică, frăţească de la început se transformă treptat într-o dragoste puternică, sora devenind pentru poet o iubită, un model de fidelitate şi înţelepciune care nu-l părăseşte în nici o împrejurare, în pofida societăţii care îi stigmatizează.

Pentru Novalis, iubirea are un caracter preponderent moral, ea fiind cea care l-a îndemnat spre bine şi o cale de a te cunoaşte pe tine însuţi –aceasta fiind o viziune specifică romanticilor. Astfel, iubita sa este soarta, cea care îi dăruie libertate şi fericire (“Dragostea din urmă”) sau chiar moartea, cea care îl va ajuta să iubească mai aproape de desăvârşire (“Nu mă uita”). Goethe însă va trăi, asemeni lui Byron, o iubire intensă, profană, cântată în ciclurile “Cântece pentru Friederike”, “Versuri pentru Charlotte von Stein” şi “Cartea iubirii”. Spre deosebire de viziunea pastorală, paradisiacă ce răzbate din primul sau de cea clocotitoare şi fertilă din al doilea, în “Cartea iubirii”, poetul ne oferă o perspectivă filosofică, asemuind dragostei o carte, cu puţine capitole închinate bucuriei, dar cu multe pagini ale suferinţei.

Acest concept este sublim redat de Heinrich Heine atunci când spune: “Iubirea este ca o flacără între două bezne: cu cât arde mai puternic, cu atât mai repede se stinge.” Dar, conform aceluiaşi Goethe: “Pasiunile noastre sunt adevăraţi sfincşi. Îndată ce arde cel vechi, izbucneşte din cenuşa lui cel nou.” Schiller va afirma valoarea dragostei însoţite de suferinţă prin maxima: “Ştie ce este iubirea numai acela care iubeşte fără speranţă.”, în opoziţie cu Hugo, pentru care “Adevărata dragoste este luminoasă ca zorile şi tăcută ca mormântul”. Mai liniştit, Musset vine să-i împace pe toţi, spunând că “Nu este greu să te-ndrăgosteşti, este greu să mărturiseşti dragostea ta”.

Această viziune apare desigur şi la Eminescu, el adoptând în mare măsură perspectiva romantică. Cu toate acestea, el nu receptează natura ca pe un singur cadru, ci caută o natură anume, transformată apoi într-un întreg univers. Tipic romantică este însă concepţia despre iubire, aceasta fiind vizualizată ca o cale de cunoaştere, de a atinge absolutul. Pornind de la această concepţie, regăsim două atitudini eminesciene: cea în care predomină Eros şi motivul femeii angelice –lirica de tinereţe, şi cea în care se insinuează deja prezenţa lui Thanatos şi motivul femeii demon –lirica târzie.

Deşi ar putea părea ciudat, următoarea temă despre care vom discuta este moartea. Romanticii au o viziune proprie asupra acestui mister care i-a incitat pe oameni încă din cele mai vechi timpuri. Aşa cum spunea şi Goethe: “Acela este omul cel mai fericit, care poate pune în legătură sfârşitul vieţii sale cu începutul ei.”.

Cu alte cuvinte, scopul vieţii este acela de a-i lega începutul şi sfârşitul, insinuându-se subtil aici şi ideea că moartea este în fapt o a doua naştere. Schiller ne oferă însă o definiţie mult mai exactă a ceea ce înţeleg romanticii prin tema morţii, şi anume: “Dacă moartea nu poate fi biruită,/ Eternitatea poate fi câştigată”. Şi această eternitate se poate câştiga doar prin împlinirea idealului, prin dăinuirea amintirii omului de geniu în sufletele oamenilor.

Novalis ne vorbeşte despre un “tâlc” al morţii, ce trebuie învăţat: “Învăţaţi să prindeţi tâlcul morţii,/ Cuvântul vieţii să-l aflaţi”, (“Cântecul morţilor”), la fel ca şi Eminescu în “Odă (în metru antic)”, iar Poe în poezia “Cetatea din mare” afirmă egalitatea spiritelor după moarte, contestând astfel motivul biblic al Paradisului şi Infernului: “Priviţi! Clădit-a moartea tron/ În loc ferit de orice zvon (…)/ Şi cei răi, şi cei buni, cei mai buni, cei mai răi,/ Acolo-s veşnic fii săi.”.

Conceptul morţii eliberatoare este evident în versurile lui Byron: “Aflaţi că orice-aţi fost pe lume,/ Mai bine-ar fi să nu fi fost”.(“Euthanasia”), la fel ca şi egalitatea oamenilor în faţa morţii, susţinută şi de Eminescu în “Scrisoarea I”. Insignifianţa vieţii omeneşti se relevă aici cu o claritate rar întâlnită, aproape usturătoare. Pentru Shelley însă, moartea nu este decât un somn în care poetul poate visa nestingherit, în timp ce împrejurul lui se iveşte peisajul mirific al lumii somnului. Marea întrebare care a stat pe buzele omului încă de la apariţia sa, misterul morţii nu poate fi însă pătruns, căci: “Vreo Forţă-ascunsă/ A ridicat vreodată vălul vieţii/ Şi-al morţii?” (“Mont Blanc”).

În poezia lui Petöfi nu moartea în sine are importanţă, ci felul în care ea se va produce. Astfel, una dintre cele mai chinuitoare griji ale poetului este aceea de a nu muri “pe perne-n pat, de suferinţă”. Aşa cum se va şi întâmpla în realitate, moartea pe care şi-o doreşte este una glorioasă şi rapidă: “Ci fă să fiu stejar, iar moartea fulger fie.” Mult mai pragmatic, Hugo va afirma că: ,Fericirea de a trăi face glorioasă moartea”, şi nimic altceva. Contrar celorlalţi poeţi romantici, el pare să ignore posibilitatea unei vieţi post-mortem, şi îndeamnă la trăirea intensă a fiecărui moment al vieţii.

Specifică lui Eminescu este moartea voluptuoasă, viziune perfect originală, nemaiîntâlnită în nici o mitologie şi la nici un alt romantic. În “Odă (în metru antic)”, el vorbeşte despre arta de a muri, artă ce trebuie învăţată pe parcursul vieţii, dar şi despre necesitatea ca viaţa să se sfârşească prin regăsirea eu-lui pierdut la naştere.

Dar probabil cea mai romantică temă, în sensul că a fost pentru prima dată introdusă în literatură de romantici, este cea a omului de geniu. Cel care a consacrat-o şi care a definit în fapt prototipul geniului nu este altul decât Byron. Acest model uman se caracterizează desigur prin posedarea unor însuşiri neobişnuite, cum ar fi memoria excepţională, inteligenţa covârşitoare, pasiunea pentru studiul de orice fel, seninătatea abstractă, dezinteresul faţă de tot ceea ce este lumesc şi binenţeles o viaţă pasională plină de aventuri.

Portretul scriitorului romantic a fost de la început schiţat de Schiller atunci când a afirmat că “Poetul este un veşnic căutător de absolut, iar opera sa reflectă genialitatea”, dar, după Goethe, “Primul şi ultimul lucru care se cere geniului este iubirea adevărului”. Vedem astfel că pentru romantici, geniul este aproape o meserie, care are nenumărate reguli şi care odată însuşit, devine o datorie. Cu toate acestea, aşa cum subliniază şi Hugo, “Chiar dacă te-ai lăsa pradă nedreptăşii şi durerii, cine n-ar accepta cu bucurie geniul plătit cu preţul nenorocirii?” Dar cum se formează de fapt acest geniu?

Goethe este de părere că “Talentul se formează în tăcere”, prin această înţelegând munca individuală neobosită şi necunoscută celorlalţi, care se află în opoziţie cu cea despre care se trâmbiţă la fiecare colţ de stradă –munca superficială. În sprijinul aceste idei vine şi afirmaţia lui Novalis: “Artistul se înalţă pe om ca statuia pe un piedestal”, ceea ce înseamnă că fără un suport intelectual şi etic nimeni nu poate deveni un geniu, oricât s-ar strădui. Heine însă este de altă părere, în viziunea sa “Un mare geniu se formează printr-un alt mare geniu”, deci fiecare nou poet învaţă din arta şi ştiinţa înaintaşilor săi, pentru că “Sufletele puternice sunt înrudite între ele”, aşa cum spunea şi Schiller, cunoaşterea de sine joacă fără îndoială un rol foarte important în devenirea oricărei fiinţe, şi deci mai cu seamă în cea a unui scriitor.

După Eminescu însă, “Oamenii se împart în două categorii: unii caută şi nu găsesc, alţii găsesc şi nu se mulţumesc”. Este greu de spus unde se încadrează oamenii de geniu. Aş spune că ei fac parte din ambele categoriI, căci caută mereu ceva ce nu poate fi găsit, şi atunci când găsesc cel mai apropiat echivalent pământesc al dorinţelor sale, îl dispreţuiesc. Există însă şi un miraj al atingerii idealului, căruia romanticii îi datorează tot zbuciumul şi suferinţa vieţii lor, pentru că, aşa cum spune şi Goethe, “Niciodată nu suntem mai îndepărtaţi de scopul dorinţelor noastre, decât atunci când ne închipuim că-l posedăm”. Pentru Eminescu, oamenii în general, dar mai ales cei superiori, cei geniali, “sunt probleme pe care şi le pune universul, iar vieţile lor încercări de dezlegări”. Este fără îndoială o definiţie cât se poate de originală, în care viaţa omului este conceptualizată ca o frumoasă, dar eternă îndoială şi enigmă. Aceeaşi viziune asupra coordonatei divine a spiritului omenesc o are şi Goethe, pentru el sublimul rezidând tocmai în umanitatea noastră: “Cu cât simţi mai mult că eşti om, cu atât eşti mai asemănător cu zeii”.

După cum am văzut, una dintre cele mai importante însuşiri ale unui geniu este dinamismul, faptul că el nu vrea să se supună sorţii şi societăţii în care trăieşte, de aici derivând şi marea sa dramă. Această conştientizare parţială a luptei pe care o reprezintă viaţa unui om de geniu o întâlnim la mai toţi poeţii romantici: la Hugo, care afirmă: “Trăiesc cu-adevărat doar cei ce luptă”, iar pentru Goethe, a fi un om, înseamnă a fi un luptător! Tot Schiller va fi însă cel care va da o definiţie totalizatoare a ceea ce ar trebui să fie viaţa pentru orice om, şi deci cu atât mai mult pentru un geniu: “Munca este condiţia vieţii, scopul îi este înţelepciunea şi fericirea, răsplata”. Înţelegem astfel că pentru un om de geniu soarta nu poate fi decât nemiloasă, plină de deziluzii şi suferinţă, dar superioritatea sa faţă de ceilalţi oameni constă tocmai în capacitatea lui de a se ridica deasupra a tot ceea ce este omenesc şi pământesc, capacitate transpusă mai ales în opera sa genială.

Este o temă care l-a preocupat în mod deosebit pe Eminescu, şi care este fără îndoială punctul de sprinjin al capodoperei sale lirice “Luceafărul” şi al celei mai celebre şi interesante nuvele eminesciene, “Sărmanul Dionis”. Dacă stăm să ne gândim, ajungem la concluzia că sunt foarte puţine poeziile ce nu conţin şi această temă profund romantică. “Scrisoarea I”, “Floare albastră”, “Mai am un singur dor”, toate ne vorbesc despre zbuciumul şi neajunsurile vieţii omului de geniu şi despre speranţa în izbăvirea morţii.

Aproape întotdeauna acest personaj are un moment de slăbiciune, în urma căruia îşi doreşte cu ardoare să scape de povara genialităţii sale în schimbul unei “ore de iubire”. Şi întotdeauna el se reîntoarce la poziţia iniţială prin revelarea dureroasă a efemerităţii şi nestatorniciei oamenilor de rând. Aceasta este de fapt povestea poetului romantic în general, care nu-şi poate găsi împlinirea pe pământ, deşi întreaga sa viaţă este o neobosită fugă după ideal. Pentru el genialitatea este o sublimă binecuvântare, dar şi un imuabil blestem!

În fapt, toţi scriitorii romantici pot fi priviţi ca o mare şi genială familie, toţi având aceleaşi trăsături definitorii, aceleaşi concepţii şi aspiraţii, dar şi aceeaşi nefastă încărcătură genetică, înscrisă în destin. Ei sunt prin excelenţă, prin însăşi structura lor interioară o rasă aparte, sortită unei vieţi de zbucium şi unui sfârşit dramatic, cauzat de marea discrepanţă dintre propria lor lume interioară şi lumea exterioară, reprezentată prin societatea în care trăiau. Iar opera lor, întreaga literatură romantică, ar putea fi citită în totalitate ca şi cum ar fi opera unui singur autor!

Bibliografie:
1. Arte poetice. Romantismul –Angela Ion
2. Poezii –Mihai Eminescu
3. Geniu pustiu (volum de proză) –Mihai Eminescu
4. My lord –George Gordon Byron
5. Moarte uşoară –George Gordon Byron
6. Opera integrală –George Gordon Byron
7. Nor singuratic –Percy Bysshe Shelley
8. Versuri şi proză –Edgar Allan Poe
9. Nevoia de credinţă –Novalis
10. Heinrich von Ofterdingen –Novalis
11. Opera integrală –Johann Wolfgang von Goethe
12. Elegii romane –Johann Wolfgang von Goethe
13. Memorii de dincolo de mormânt –René de Chateaubriand
14. Legenda secolelor –Victor Hugo
15. Contemplaţiile –Victor Hugo
16. Meditaţii poetice –Alphonse de Lamartine
17. Nopţile –Alfred de Musset
18. Romanul mumiei –Théophile Gautier
19. Talismanul (poezii) –Alexandr Sergheevici Puşkin
20. Poezii alese –Petöfi Sándor

Topice: Studii | Comments Off on Eminescu şi intertextul romantic

Comentarii închise.