Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Datorie şi slujire Sfântă

de Radu Mureşan | Mai 9, 2008

MISIUNEA PREOŢILOR MILITARI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1916-1918)
“Preoţii de armată şi-au făcut mai mult
decât datoria; este o cinste pentru cler că
alături de ostaşi au făcut mai mult
decât li s-a cerut pentru Ţară şi Neam”
(Generalul Constantin Presan)

Activitatea pastoral-misionară a preoţilor militari în timpul Primului Război Mondial, precum şi statutul Serviciului Religios al Armatei, care a coordonat această activitate, este un subiect care se regăseşte mai puţin în cercetarea teologică sau în studiile de istorie militară. Prezenţa preoţilor în mijlocul trupei a contribuit hotărâtor la întreţinerea moralului ridicat al Armatei Române după retragerea din toamna lui 1916 ca şi la menţinerea credinţei în victorie, în participarea la un “război sfânt” pentru Neam şi Ţară, ceea ce a suplinit considerabil lipsa instruirii şi a echipamentului de luptă corespunzător. Preoţii militari au dat un ajutor important formaţiunilor sanitare în îngrijirea răniţilor şi combaterea marii epidemii de febră tifoidă din primăvara lui 1917 şi au desfăşurat o activitate misionară deosebită în rândul populaţiei civile.
Studiul de faţă îşi propune să realizeze o retrospectivă secvenţială a ceea ce a reprezentat Serviciul Religios de la constituirea sa şi până la demobilizarea parţială din 1918. Se pot vedea greutăţile, inerente oricărui început, în adaptarea activităţii pastoral-misionare la condiţiile de război, dar şi pilde de jertfelnicie ale preoţilor cu vocaţie, responsabilitate şi simţ al misiunii. Prezentarea tradiţiilor Serviciului Religios al Armatei, a locului şi rostului preotului în armată, în contextul discuţiilor actuale pe marginea reorganizării Compartimentului de Asistenţă Religioasă al Armatei într-un serviciu de sine –stătător poate constitui o temă de reflecţie şi o provocare în acelaşi timp.
Prezenţa preotului în mijlocul oştirii, a arhiereilor alături de domnitori a fost o realitate incontestabilă de-a lungul istoriei Ţărilor Române. Totuşi primele preocupări pentru introducerea instituţionalizată a asistenţei religioase în armata română datează de abia de la mijlocul secolului al XIX­lea. În 1850, în timpul domniei lui Barbu Ştirbei (1849-1853), cunoscut pentru strădania sa de a reorganiza “oştirea pământeană”, Departamentul Lucrărilor Ostăşeşti din Ţara Românească hotăra instituirea unui preot pe lângă fiecare polc (regiment) al oştirii în garnizoanele Bucureşti, Craiova şi Brăila. Numirea acestora urma să se facă în înţelegere cu Mitropolia Ungro-Vlahiei, avându-se în vedere totodată, şi stabilirea lefurilor, odăjdiilor şi obiectelor de cult necesare. În acest context, au fost elaborate şi primele instrucţiuni privind Îndatoririle preoţilor de oştire, care se refereau la atribuţiile lor religioase în mijlocul trupei precum şi la adoptarea unor semne distinctive pentru ţinuta preoţilor de polc, după exemplul preoţilor din armata imperială rusească. În contextul măsurilor de unificare şi dezvoltare a puterii armate adoptate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), odată cu înfiinţarea unor noi arme şi servicii, creşte şi numărul preoţilor militari a căror plată este preluată treptat de bugetul statului. În Tabloul de cadre şi efectivele armatei pe anul 1863 figurau 15 preoţi (7 la regimentele de infanterie, 2 – regimentele de lăncieri, 1 – regimentul de vânători, 1 – regimentul de artilerie, 1 – batalionul de geniu, 1 – şcoala militară, 2 – administraţia spitalelor), fiind enumeraţi alături de medici, în rândul ofiţerilor de Stat Major.
În 1870 a fost elaborat primul Regulament pentru clerul de armată, care permitea existenţa câte unui preot pe lângă fiecare regiment sau batalion, dacă acestea constituiau “un corp aparte”. Structurile militare comunicau Ministerului de Război necesarul de preoţi, iar acesta, la rândul său se adresa ierarhului în eparhia căruia se afla corpul respectiv, pentru a numi o persoană corespunzătoare. Preotul înrolat făcea parte din Marele Stat Major, avea drept la ordonanţă şi îndeplinea următoarele servicii: oficierea slujbelor religioase, activitate didactică la şcolile corpului, asistenţa religioasă a bolnavilor pe lângă ambulanţe, precum şi păstrarea obiectelor de cult din dotarea corpului respectiv. În preajma Războiului de Independenţă pe lângă toate unităţile din aceeaşi garnizoană exista câte un preot având funcţia de confesor militar. Biserica s-a îngrijit să elaboreze reglementări precise referitoare la îndatoririle lor pe timp de pace şi de război şi a supravegheat îndeaproape activitatea celor zece preoţi de garnizoană care au însoţit oştirea în campaniile de la sud de Dunăre, precum şi a preoţilor de mir şi ieromonahilor înrolaţi voluntari. Preoţi militari au participat şi la al doilea Război Balcanic (1913), însoţind trupa sau alături de efectivele Crucii Roşii, sub coordonarea Mitropolitului Moldovei şi Sucevei, Pimen Georgescu.
În concluzie, prezenţa preoţilor în armată înaintea izbucnirii primei conflagraţii mondiale făcea obiectul mai multor prevederi regulamentare militare, fără să existe preocupări pentru instituţionalizarea unui serviciu religios în armată. “Noi – spunea unul din preoţii care va participa la Război – se pare că suntem încă sub stăpânirea unui sentiment de neîncredere faţă de forţa sufletească ce ar putea inspira Biserica celor ce mâine vor da tot ce au mai scump pentru ţara şi neamul lor”. Autorităţile ecleziastice s-au străduit să arate importanţa pregătirii sufleteşti a soldatului, alături de cea militară şi, în consecinţă, necesitatea permanentizării preotului în armată, luând ca exemplu multe ţări europene, unde un serviciu asemănător funcţiona chiar pe timp de pace.
Preotul militar între ascultarea canonică şi disciplina militară
Conform Regulamentului pentru clerul din armata permanentă (1870), în anul 1914 activau 53 de preoţi militari, câte unul în fiecare garnizoană, cu excepţia garnizoanelor mari, Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Craiova, Constanţa, unde se aflau câte doi preoţi. Cum numărul acestora era absolut insuficient în cazul unei iminente intrări a României în război, autorităţile bisericeşti au început, încă din timpul neutralităţii (1914-1916), să se preocupe de coordonarea activităţii preoţilor mobilizabili într-un serviciu care să depindă canonic de Biserică, iar disciplinar de Armată.
În şedinţa sa din 15 mai 1915, Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Române hotăra să numească un Superior al preoţilor din armată în persoana Iconomului-stavrofor Constantin Nazarie, profesor de morală la Institutul Teologic Bucureşti şi director al Seminarului Teologic. Cu aceleaşi prilej a fost adoptată şi o decizie a Sfântului Sinod referitoare la preoţii de armată, care cerea tuturor Episcopiilor şi Mitropoliilor să dea “preoţi trebuincioşi pe timp de pace şi de război, titraţi în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară” care să aibă vârsta cuprinsă între 30 şi 45 de ani. Preoţii militari urmau să fie numiţi de către Ministerul de Război, la recomandarea Bisericii şi intrau sub regimul legilor militare, asimilându­se corpului ofiţeresc. Ei trebuiau să însoţească trupa oriunde vor merge, dând poveţe pastorale şi efectuând serviciile religioase. Marele Stat Major al Armatei Române a aprobat propunerile venite din partea Bisericii, cu rezerva că Protoiereul Constantin Nazarie era ataşat, doar în caz de mobilizare, la Marele Cartier General al Armatei ca Şef al Serviciului Religios.
Imediat după numirea sa, Protoiereul Nazarie a înaintat mai multe referate în care solicita ca însărcinarea sa de Protopop al preoţilor de armată să înceapă imediat şi să aibă un caracter permanent, deoarece unificarea şi armonizarea activităţii preoţilor în armată o considera la fel de importantă pe timp de pace ca şi pe timp de război. Într-unul din aceste rapoarte, el deplângea faptul că preoţii militari “până azi nu au la dispoziţie nici o tradiţie şi nici un regulament de urmat” şi sunt privaţi de posibilitatea de a fi pregătiţi din timp pentru misiunea lor. De asemenea, el considera absolut necesară reglementarea statutului preoţilor în armată, prin asimilarea cu gradele ofiţereşti. Cu acordul autorităţilor militare, Protoiereul Nazarie a elaborat în cursul anului 1915 Instrucţiuni pentru preoţii de armată în vreme de război prezentate Marelui Stat Major al Armatei care prevedeau până la cele mai mici detalii, rezolvarea tuturor cazurilor care puteau apărea în timpul războiului în activitatea preoţilor militari.
Instrucţiunile se referau în principal la rolul preoţilor pe timp de război, drepturile lor materiale, ţinuta de campanie, plătirea unei prime de echipament. În momentul în care era mobilizat, preotul se prezenta la locul şi unitatea indicate pe ordinul de chemare, alăturându-se Serviciului Sanitar al trupei respective. El urma să aibă la dispoziţie mijloace de transport pentru sine şi pentru obiectele necesare serviciului religios, precum şi o ordonanţă regulamentară. Între preot şi comandantul unităţii respective trebuia să se stabilească raporturi de coordonare: preotul nu putea face nimic fără ştirea şi aprobarea comandantului, nici comandantul nu putea face nimic care să ştirbească prestigiul preotului, sau să aducă atingere ordinii canonice sau ritualului stabilit pentru efectuarea serviciilor divine. Preotul se număra între membrii corpului ofiţeresc, avea drept la salut din partea trupei şi a tuturor gradelor inferioare şi superioare din toate armele. Îmbrăcămintea lui era cea obişnuită, cu singura deosebire că pentru marş şi alte împrejurări excepţionale, putea purta cizme, pălărie gri sau căciulă şi o pelerină de cauciuc asemenea ofiţerilor. Ca semn distinctiv, se aplica o bandă de culoarea armei de care aparţinea preotul, cusută pe mâneca stângă a reverendei, peste care se cosea o cruce albă, iar sub ea numărul trupei din care făcea parte. De asemenea preotul trebuia să poarte la piept, peste îmbrăcăminte o cruce de metal argintat şi să aibă un toiag cu mânerul alb. Ori de câte ori apărea în odăjdii spre a efectua un serviciu, trupa la vederea Sfintei Cruci şi a Evangheliei stătea în poziţie de drepţi, dacă era fără armă, iar dacă era cu armă dădea onorul ca la Drapel.
Veşmintele şi obiectele de cult absolut necesare (Epitrahilul, cutiuţa cu Sfânta Împărtăşanie, Crucea, Aghiazmatarul, Panihida, două Procoveţe mici, linguriţa, o sticluţă cu vin) urmau să fie păstrate într-o geantă de piele, prevăzută cu despărţituri şi cu câte o cruce vizibilă pe laturile din afară. Tot în această geantă, preotul avea o sticluţă de spirt şi chibrituri pentru dezinfectarea linguriţei în caz de epidemii, o cutie individuală de pansament pentru a putea acorda primul ajutor, precum şi un carneţel pentru notarea deceselor. În sfârşit, pentru păstrarea tuturor obiectelor preoţeşti, administraţia militară trebuia să pună la dispoziţie o ladă de lemn îmbrăcată cu tablă şi prevăzută cu încuietoare, având 120 cm lungime, 60 cm înălţime şi 70 cm lărgime. Lada avea la unul din capete două despărţituri, care să ocupe 40 cm din lungimea ei. În aceste despărţituri se păstrau cărţile şi Sfintele vase, iar în despărţitura mare se păstrau veşmintele şi alte accesorii. Lada avea pe capac o cruce vizibilă. În acest scop, preotul va avea o ordonanţă, precum şi dreptul de a transporta bagajele în ambulanţa unităţii la care este repartizat.
Protoiereul armatei era ales de Sfântul Sinod şi confirmat de Ministerul de Război. El era şeful suprem al preoţilor şi avea ca atribuţii recompensarea celor merituoşi, pedepsirea celor ce se abăteau de la disciplina bisericească, completarea locurilor vacante, acordarea de lămuriri asupra unor probleme care nu se aflau în respectivele Instrucţiuni, inspectarea şi luarea tuturor măsurile necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor lor. Instrucţiunile au fost puţin cunoscute în Armată. Ministerul de Război nu a luat act oficial de existenţa lor decât în octombrie 1916, când s-a pus problema plătirii preoţilor, potrivit cu dispoziţiile cuprinse în ele. Într-un raport către Marele Stat Major, Protoiereul Nazarie constata cu amărăciune că foarte puţini dintre comandanţi s-au conformat Instrucţiunilor care prevedeau chemarea preoţilor la servicii religioase, serbări, mese ofiţereşti “în scopul de a strânge legătura dintre trupă, preot şi ofiţeri… Cea mai mare parte dintre comandanţi consideră Instrucţiunile ca bune de cunoscut numai pentru preoţi, fără a şti că în ele sunt o mulţime de dispoziţii care îi privesc direct…”. Odată cu Instrucţiunile, Protoiereul Nazarie a elaborat şi zece Cuvântări pentru ostaşi şi cler, tipărite pe cheltuiala sa, menite a da preoţilor un model de felul cum trebuie să se vorbească trupei în diferite ocazii şi situaţii de război. Acestea se referau la ce înseamnă a fi soldat, drapel, importanţa ascultării de superiori, încurajare înainte de luptă sau în caz de înfrângere etc.
Preoţii care se încadrau în prevederile deciziei Sfântului Sinod şi urmau să fie mobilizaţi prin ordinul Marelui Stat Major primeau însărcinarea de a lua în grijă câte o unitate militară apropiată de parohia lor, pentru a se familiariza cu mediul militar. Preotul Cicerone Iordăchescu îşi amintea că mergea de două ori pe săptămână la sediul Regimentului IV Vânători din Iaşi, spovedea şi împărtăşea trupa, asculta problemele soldaţilor, deşi activitatea lui era considerată de unii comandanţi ca “o pierdere de vreme care încurca treburi mai urgente…”. Problemele care au apărut din contactul cu trupa au pus în strânsă legătură preoţii mobilizabili cu Superiorul preoţilor din Armată. Protoiereul Nazarie ţinea o bogată corespondenţă cu aproape toţi preoţii care cereau lămuriri asupra statutului lor în armată, majoritatea fiind legate de procurarea vaselor şi obiectelor de cult în caz de mobilizare, de modelul pentru ţinuta preoţească în campanie, ca şi de modalităţile de primire a primei de echipare. Toate aceste doleanţe erau înaintate la Marele Stat Major, în ceea ce privea problemele militare sau la Sfântul Sinod pentru problemele bisericeşti.
Nu haina face pe om, dar îl reprezintă…
Asigurarea drepturilor materiale pentru preoţii mobilizabili a fost una din cele mai delicate probleme cu care s-a confruntat Protoiereul Nazarie în perioada neutralităţii. Marele Stat Major, care elaborase mai multe regulamente privitoare la plata primei de echipare pentru ofiţeri, a dispus, însă, că preoţii nu se încadrează în aceste prevederi, decât, eventual, după intrarea României în Război, deoarece listele preoţilor mobilizaţi erau continuu modificate, fie din motive de sănătate, fie pentru interese personale sau ale enoriaşilor. De asemenea, Protoiereul Nazarie s-a străduit ca autorităţile militare şi cele bisericeşti să se pună de acord pentru stabilirea unei ţinute de campanie pentru clerul militar, care să fie adaptată împrejurărilor războiului, mai ales că unii comandanţi cereau ca preoţii mobilizabili să se prezinte în mijlocul trupei echipaţi ca în caz de mobilizare şi război. Statul Major General considera, însă, că nu este în interesul material al preoţilor nici obligaţia de a-şi confecţiona o uniformă de campanie care ar cere mari sacrificii băneşti, mantaua, pălăria şi crucea pectorală fiind elemente suficiente care să individualizeze vestimentaţia preoţilor de armată. Atelierul corpului putea, în primele zile de mobilizare, să confecţioneze eventual banderolele şi crucea de pe mâna stângă, asemenea însemnelor purtate de medicii militari pe braţul stâng.
În luna iulie a anului 1916, Protoiereul Nazarie se adresa Şefului Marelui Stat Major cu rugămintea de a aproba dispoziţiunile sale referitoare la îmbrăcămintea preoţilor în vreme de mobilizare şi război. Ţinuta de vară şi de iarnă pe care o propunea, deşi nu a întâmpinat rezerve din partea Marelui Stat Major, nu a putut fi respectată decât de o mică parte a preoţilor mobilizabili, care s-au bucurat de spijinul comandanţilor pentru procurarea materialelor necesare confecţionării acesteia. Pe de altă parte, nu toţi preoţii au fost interesaţi de achiziţionarea unei uniforme de campanie. Preotul Cicerone Iordăchescu considera că în mijlocul durităţii pe care o presupune viaţa militară, ostaşul are nevoie de clipe de alinare, de momente în care să­şi poată deschide sufletul, ori acest lucru este anevoios în faţa cuiva îmbrăcat în uniformă militărească. Despre preotul altui regiment, pe care l-a văzut îmbrăcat în ţinută de campanie spunea că “acesta nu mai e un preot de armată, adică pus în slujba armatei, ci un preot militar! Un preot pentru care preoţia este numai un pretext. Bucuria lui cea mare este că avea uniformă, că-l puteau privi soldaţii şi lumea îmbrăcat în haine milităreşti…”
Având în vedere că nu exista un model nici pentru crucea pectorală, s-a stabilit că aceasta ar trebui să aibă următoarele dimensiuni: 12 cm lungimea lamei verticale, 5 cm lăţimea lamei, 4 mm grosimea, 2 mm grosimea zalelor. Crucea şi lanţul urmau să fie lucrate din metal argintat, sau din orice metal alb, neavând nici un fel de ornamentaţie. La partea de jos, în dosul lamei verticale se puneau iniţialele preotului şi unitatea trupei din care face parte. Crucea protoiereului avea aceleaşi dimensiuni, cu singura deosebire că era confecţionată din metal aurit. Marele Stat Major s-a îngrijit de cumpărarea din comerţ a crucilor prevăzute a se purta de către preoţi la piept în campanie, după modelul propus de Protoiereul Nazarie, costul acestora urmând să fie acoperit din prima de echipare.
Cu puţin timp înaintea izbucnirii războiului, Protoiereul Nazarie s-a străduit să obţină concentrarea tuturor preoţilor mobilizabili la sediile eparhiale, în cursul lunii iunie 1916, pentru a avea un schimb de vederi cu ei “ca nu cumva surprinşi fiind de evenimente neaşteptate, preoţimea de armată să nu fie pregătită suficient şi eu să am vreo greutate pe cuget”. Pentru preoţii din Mitropolia Ungro-Vlahiei întrunirea s-a ţinut în ziua de 20 iunie 1916 în Palatul mitropolitan şi au fost abordate următoarele probleme: rolul preotului înainte de război, preotul ca oficiant, preotul ca susţinător al moralului trupei, preotul ca mângâietor al trupei. Cu acest prilej, s-au dat preoţilor îndrumări detaliate asupra tuturor chestiunilor nelămurite şi s-a înaintat Marelui Stat Major un raport în care erau semnalate toate problemele care trebuiau urgent rezolvate pentru buna desfăşurare a activităţii clerului din armată. Protoiereul se plângea din nou că foarte puţini ofiţeri s-au conformat Instrucţiunilor care recomandau ca preoţii să fie chemaţi la servicii religioase, serbări, mese ofiţereşti pentru a strânge legăturile cu trupa. Pe de altă parte, comandanţii unităţilor pe lângă care erau repartizaţi nu începuseră încă să se îngrijească de procurarea acelor obiecte care ţineau de resortul armatei: stofele pentru ţinuta de campanie, geanta indispensabilă, lădiţa de campanie şi carnetul ofiţeresc. Mitropolitul Primat Konon a fost înştiinţat că nici un preot nu avea Antimisul trebuitor, iar cea mai mare parte a acestora nu au primit indicaţii de unde să ridice cele necesare cultului.
Pentru corectarea tuturor acestor neajunsuri, Protoiereul Nazarie s-a străduit ca fiecare unitate militară să aibă un preot, fie măcar cu titlul de preot de rezervă, care să ia parte la toate manevrele şi momentele mai însemnate ale unităţii, ca astfel să se obişnuiască cu mediul militar chiar de pe timp de pace. În ciuda tuturor acestor eforturi organizatorice, la 14 august 1916 când România intra în război, statutul preoţilor de armată era departe de a fi reglementat, ceea ce făcea ca misiunea Protoiereului Nazarie să fie extrem de dificilă.
Cine nu are sabie, de acum să-şi cumpere…
Odată cu mobilizarea armatei, au fost chemaţi sub arme şi un număr de 253 de preoţi, dintre care 46 au fost demobilizaţi curând pe caz de boală, de vârstă avansată sau datorită problemelor din parohie şi înlocuiţi cu alţi preoţi. Pentru coordonarea activităţii acestora, s-a înfiinţat Serviciul Religios, condus de Protoiereul Nazarie, care făcea parte din Eşalonul III al Marelui Cartier General şi era încadrat de Iconomul V. Pocitan şi secretarul N. Georgescu, licenţiat în Teologie şi student la Facultatea de Drept. Având în vedere că aproape toate problemele preoţilor de armată se refereau la chestiuni duhovniceşti şi canonice, Statul Major General şi-a dat acordul ca ei să se adreseze direct Şefului Serviciului Religios pentru rezolvarea doleanţelor lor. La rugămintea Protoiereului Nazarie, Direcţia Generală a Poştelor a permis purtarea unei corespondenţe gratuite între preoţii mobilizabili şi Serviciul care le coordona activitatea. În cazul în care rezolvarea unei cereri nu ţinea de competenţa Serviciul Religios, aceasta era înaintată forurilor militare sau bisericeşti în drept. Pentru cazurile grave, când era absolut necesară deplasarea personală la diferitele unităţi combatante pentru a se convinge de vinovăţia preoţilor reclamaţi, Protoiereul Nazarie a cerut, în repetate rânduri, să i se pună la dispoziţie un automobil şi un permis de liberă circulaţie în zonele de operaţiune, însă ambele cereri au rămas fără rezultat.
Comandanţii corespondau însă cu acest Serviciu exclusiv pe cale ierarhică. Din această cauză, probleme grave, ca dispariţia unui preot (mort sau căzut prizonier), erau aduse la cunoştinţa Protoieriei cu mare întârziere, uneori trecând chiar şi o lună. Mulţi comandanţi considerau inutilă prezenţa preotului în armată şi cu atât mai mult necesitatea unui Serviciu special. Protoiereul Nazarie nota cu amărăciune în acest sens: “Multe din prejudecăţile societăţii erau comune şi militarilor: unii vedeau în preot un fel de piază rea, alţii nu-i dădeau consideraţie sau îl neglijau; un domn general, chiar după prima parte a campaniei, mă întreabă despre rostul preotului în armată, iar alţii, la auzul că există Serviciul Religios al Armatei, strângeau pur şi simplu din umeri. Eu însumi am avut multe de îndurat, stând în picioare la uşile celor mari, ba şi ale celor mici, fiind tratat de sus cu indiferenţă sau nevoit să aud vorbe ca acestea: Ce mai caută şi popa ăsta pe aici?”.
Unii dintre preoţi semnalau Serviciului Religios greutăţile şi uneori chiar umilinţele pe care le suportau încă de la începutul campaniei din partea unor comandanţi. Preotul Toma Chiricuţă, confesorul Regimentului 52 Infanterie, relata că nu i s-a dat nici o posibilitate pentru a-şi îndeplini misiunea sa de preot: “Când am cerut a mărturisi şi spovedi oamenii mi s-a spus că nu se poate din lipsă de timp. Ori de câte ori am vrut să săvârşesc o rugăciune, mi s-a spus că nu e timp pentru rugăciune şi toate acestea nu ar fi nimic, dacă mi s-ar fi dat măcar consideraţia gradului şi a misiunii de care mă ocup…”. Economul V. Ursăchescu, numit confesor al Spitalului de Evacuare nr. 4, Corpul IV Armată, a trimis numeroase adrese în care cerea să fie absolvit de însărcinarea umilitoare care i-a fost dată când s-a prezentat la acea unitate sanitară, respectiv de a se ocupa de popota ofiţerilor. “Sunt revoltat sufleteşte – se plângea într-un memoriu adresat Protoiereului Nazarie – că în tot timpul campaniei trebuie să vegetez în fundul unei bucătării, cât timp alţi colegi ai mei simt mulţumire sufletească că au putinţa de a-şi îndeplini marele lor rost şi de aceea vă rog respectuos să mijlociţi pentru a fi eliberat de această neplăcută şi nepotrivită însărcinare…” După câteva săptămâni, preotul îl informa pe Protoiereul Nazarie că a fost absolvit de “acea neplăcută însărcinare” însă ca represalii pentru rapoartele sale repetate, corpul ofiţeresc al unităţii îi interzicea să mai servească mesele la popotă, lăsându-l să se descurce cum putea.
Evenimentele războiului în curs de desfăşurare nu au mai permis reglementarea oficială a statului preoţilor militari şi în consecinţă, asigurarea tuturor drepturilor care decurgeau din asimilarea la corpul ofiţeresc a rămas în grija Serviciului Religios. Preoţii au trimis numeroase rapoarte către Serviciul Religios pentru a interveni în legătură achitarea primei de echipare, deoarece erau în imposibilitatea de a-şi procura îmbrăcămintea de campanie. Unii dintre ei cumpărau din banii proprii hainele specificate în Instrucţiuni, dar cei mai mulţi veneau la unităţile unde erau repartizaţi cu ţinuta preoţească obişnuită. Preotul Ilie Roşoga, confesorul Regimentului I Vânători informa că lipsa primei de echipare pune preoţii militari într-o poziţie dificilă. “Eu m-am prezentat cu hainele mele preoţeşti care prin locurile muntoase, nămoloase şi ploioase fac imposibilă purtarea lor… Ele servesc bine când oficiem orice serviciu religios, dar încolo, Doamne, fereşte… Ordonanţa toată ziua usucă şi perie la ele”.
Lipsa primei de echipare, precum şi plata neregulată a soldelor afectau în egală măsură şi familiile preoţilor concentraţi. “În faţa neajunsurilor care le întâmpin pe front şi în faţa neajunsurilor pe care le întâmpină familia mea – scria Preotul Constantin Popescu-Vlădeni de la Ambulanţa diviziei a IV-a – n-aţi putea Prea Cucernicia Voastră a interveni pentru a mi se da drepturile mele cuvenite? Până acum toate nevoile mele şi ale familiei mele le-am împlinit cu produsul muncii mele, încă de când eram nemobilizat. Acum ce să fac şi cu ce să trăiesc, decât de aici de unde muncesc?” Soţia sa, refugiată în Bacău împreună cu cei doi copii, trimitea la rândul său, mai multe rapoarte la Biroul de informaţii din Comandamentul oraşului pentru a afla ceva despre soţul ei, fără să primească însă nici un răspuns. S-a adresat, în disperare de cauză şi Ministerului de Război, expunând situaţia în care se afla şi cerând, fie să i se dea jumătate din salariul soţului său, fie să i se înlesnească comunicarea cu el pentru a primi cele necesare. Referitor la această problemă, Serviciul Intendenţei, făcea cunoscut că familiile mobilizaţilor rămase pe teritoriul ocupat urmau să primească drepturile prin Societatea Naţională a Crucii Roşii şi prin urmare să se plătească mobilizatului suma ce i se cuvenea şi mai înainte, mai puţin partea lăsată familiei.
În luna martie a anului 1917, Marele Stat Major elibera Ordinul Circular 19.001, primul act oficial care reglementa asimilarea preoţilor militari, precum şi recompensarea celor care au dat dovadă de acte de bravură, curaj şi dispreţ faţă de moarte. Potrivit acestei reglementări, preoţii de regimente erau asimilaţi gradului de locotenent, cu posibilitatea de a fi înaintaţi la gradul de căpitan pentru merite deosebite. Şeful Serviciului Religios era asimilat gradului de colonel, iar ajutorul acestuia gradului de maior. Ţinuta preoţilor urma să se adapteze acestei asimilări, adăugând sub banda de la mâneca stângă două steluţe argintate pentru gradul de locotenent, trei steluţe pentru gradul de căpitan, o steluţă aurită pentru Protoiereul armatei. Ofiţerilor li se cerea în mod expres respectul cuvenit acestor grade şi tot concursul lor pentru îndeplinirea activităţilor lor. Acest ordin circular împreună cu Înaltul Decret Regal 778/ 25 iulie 1917 care relua şi întărea toate aceste prevederi, au fost singurele instrucţiuni pentru preoţii de armată adoptate în timpul Războiului.
Cei mai mulţi dintre ofiţeri s-au împăcat greu cu noul statut al preoţilor de armată, cu faptul că, în termeni bisericeşti, preotul este părinte, conducător spiritual al regimentelor şi de aceea se află în raporturi de coordonare cu comandanţii. Preotul N. Hodoroabă, confesorul Regimentului 69 Infanterie, relatează o discuţie edificatoare cu comandantul Diviziei din care făcea parte Regimentul său. Comandantul considera că preoţii “sunt o clasă privilegiată, care primeşte leafă, fără să facă nimic; nici măcar la popotă nu sunt trimişi… Nu poţi – continua comandantul – să îmbâcseşti sufletul soldatului cu serviciul religios în orice timp, soldatul nu este dispus întotdeauna să te asculte. Sunt mulţi care merg la Biserică doar de 2-3 ori pe an. Ori aici avem oameni între 20-20 de ani, exact când umblă omul după înavuţire… Eu nu pot pricepe ordinul de Marele Cartier General, în care se spune că serviciul dumneavoastră este de coordonare, nicidecum de subordonare. Dacă eu dau ordin ca Regimentul 20 să plece la Adjud şi dumneata rămâi, cum poate fi coordonare fără subordonare?…”. Pentru a rezolva aceste probleme, Serviciul Religios a transmis o circulară către comandanţii de unităţi, în care li se aducea la cunoştinţă faptul că, potrivit dispoziţiilor canonice şi Instrucţiunilor preoţilor de armată, precum şi modificărilor aduse prin Înaltul Decret Regal no. 778/ 25 iulie 1917, “preotul dintr-o unitate nu poate fi privit ca un element de subordonare, ci de coordonare în ceea ce priveşte cele bisericeşti” şi ruga, în consecinţă, să se ia cuvenitele măsuri pentru a se evita micile conflicte ce ar putea să se nască dintr-o înţelegere inexactă a rostului preotului în armată.
Reglementarea ţinutei de campanie a fost, în continuare, una din preocupările constante ale Serviciului religios. “Costumul preoţilor de armată – recunoştea mai târziu Protoiereul Constantin Nazarie – mi-a produs multe momente neplăcute, mai ales că mi s-a făcut de către Prea Sfinţiţii Chiriarhi aluzii vădite în privinţa lui”. Preoţii din armată nu puteau lua parte la luptele şi marşurile pe care le făceau împreună cu trupele în costumul obişnuit, pe de o parte deoarece împiedica mersul, iar pe de alta era impropriu condiţiilor strategice. Preoţii îi semnalau că, de multe ori, numai într-o singură zi prin munţi veşmintele lor s-au prefăcut în zdrenţe şi s-au îmbrăcat soldăţeşte. Din această cauză, Serviciul Religios hotăra că preoţii să-şi poată confecţiona veşminte din stofa militară de vară şi de iarnă. Totuşi, au existat dificultăţi şi în acest sens, fie pentru că unii comandanţi nu permiteau acest lucru, neavând ordine clare, fie li se acorda doar 2-3 metri de stofă, cantitate absolut insuficientă pentru confecţionarea veşmintelor. După mai multe intervenţii s-a acordat preoţilor, contra cost, 8 m de stofă şi 25 cm postav şi o pereche bocanci de care să se folosească pe tot timpul campaniei.
Pentru procurarea veşmintelor şi obiectelor de cult necesare, Serviciul Religios făcuse demersuri încă din perioada neutralităţii. Sfântul Sinod hotărâse atunci ca preoţii să poată lua cele necesare cultului de la bisericile respective, pe baza unei adeverinţe date Epitropiei parohiale, cu excepţia Sfintelor Antimise care se vor confecţiona din vreme, numai la sediile eparhiale. Rămânea în sarcina unităţilor armatei de a procura geanta indispensabilă de piele, lada de campanie şi carnetul ofiţeresc. Pentru transportul tuturor obiectelor preoţeşti, comandantul trebuia să pună la dispoziţie preotului şi o căruţă pentru transportul obiectelor religioase, precum şi alte materiale necesare cultului: prescuri, lumânări, vin etc. Mulţi dintre preoţi nu au găsit înţelegere la comandanţi pentru primirea unei trăsuri de bagaje, aşa cum cereau Instrucţiunile iar evenimentele războiului au făcut ca preoţii să se descurce cum puteau.
În toamna lui 1916, armatele Puterilor Centrale au ocupat sudul României, inclusiv Capitala, ceea ce a determinat retragerea oficialităţilor civile şi militare, ca şi a unei mari părţi a populaţiei în Moldova. În acest context, Serviciul Religios al Armatei a fost nevoit să facă faţă unor situaţii deosebite. Marele Cartier General îndemna preoţii să nu se limiteze doar la efectuarea serviciilor religioase şi la mângâierea celor întristaţi, ci să fie “susţinători şi formatori ai moralului ostaşilor”. Serviciul Religios s-a străduit, prin diverse mijloace să menţină ridicat moralul trupei încât aceasta să aibă “credinţă neclintită în victorie, în viitorul patriei şi în realizarea sfintelor aspiraţiuni ale neamului”. În toamna lui 1917, Protoiereul Nazarie recomanda preoţilor să găsească cele mai bune mijloace pentru ca soldaţii să facă faţă la viaţa în tranşee pe timpul iernii, deoarece aceasta “predispune la monotonie, producând descurajare şi împuţinând răbdarea”. Preoţii să organizeze, pe cât posibil serviciile divine în sobor de trei, cinci sau şapte preoţi, urmate de scurte cuvântări şi să pună bazele unor cercuri culturale sub forma şezătorilor, mai ales la formaţiunile sanitare, unde soldaţii să fie antrenaţi în lecturi sau cântări care să abată gândurile de la ororile războiului. De asemenea Protoiereul Nazarie a alcătuit o carte de rugăciuni intitulată Înarmarea sufletească a ostaşului român, care a fost tipărită şi distribuită cu ajutorul Marelui Cartier General în februarie 1917 în 15.000 de exemplare, iar apoi în aprilie în 100.000 de exemplare şi care cuprindea toate rugăciunile necesare soldatului, cele 10 porunci şi poruncile bisericeşti privitoare la viaţa sufletească şi trupească a aproapelui, cele 9 fericiri, posturile şi sărbătorile de peste an.
În contextul reorganizării Armatei Române din prima jumătate a anului 1917, când multe regimente s-au contopit datorită pierderilor mari de soldaţi şi ofiţeri, a fost necesară şi demobilizarea unei mari părţi a preoţilor. Protoiereul Nazarie a insistat să fie demobilizaţi cu precădere preoţii din Moldova, care se puteau întoarce la parohiile lor şi nu cei din teritoriul ocupat care rămâneau fără nici un mijloc de existenţă. Preotul P. Pădureanu, din Brigada II artilerie informa de exemplu că fusese demobilizat, din cauza reorganizării diviziilor din Dobrogea şi nu se putea întoarce în satul natal ocupat de germani. Prin urmare cerea să fie mutat la alt regiment şi propunea ca problema preoţilor aflaţi într-o situaţie asemănătoare să fie rezolvată prin trimiterea monahilor mobilizaţi la metaniile lor. Serviciul Religios era asaltat, în acest timp, cu numeroase cereri ale preoţilor de parohie din teritoriul ocupat de a fi înrolaţi în armată, motivând de cele mai multe ori legătura sufletească cu un anumit regiment sau dorinţa de a desfăşura o activitate similară. Preotul Bănică Roşescu, refugiat din judeţul Constanţa, a trimis referate repetate în care să fie numit preot la Regimentul nr. 34 Constanţa, unde erau cei mai apropiaţi fii sufleteşti ai lui care îl cunoşteau şi doreau să fie în mijlocul lor. Preotul Dolinescu C., profesor şi confesor al Liceului Militar Dealu cerea să-şi continue misiunea sa pe lângă Şcoala militară de la Dorohoi, ceea ce corespunde cu pregătirea şi ocupaţia de până atunci. Pentru cei care se ofereau voluntari, Protoiereul Nazarie cerea confirmarea Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, singura autoritate bisericească rămasă după ocuparea sudului României, pentru a cere binecuvântarea de slujire în armată. În cele mai multe din cazuri, Mitropolia se opunea numirii suplimentare de preoţi în armată, deoarece necunoscându-i personal nu-i putea recomanda.
Datorită retragerii precipitate din faţa inamicului, multe din lăzile de campanie au fost pierdute sau au fost capturate. Preotul Ilie Nicolau, confesorul Regimentului 36 “Vasile Lupu” se plângea că în retragerea de la Turtucaia “nu am putut scăpa decât numai cu ce am avut pe noi… În prezent, Regimentul se reorganizează la Cernica şi trebuie să mă prezint acolo, dar neavând nimic din cele ce îmi trebuie vă rog să interveniţi din locul de drept pentru a mi se da prima de echipare, precum s-a dat şi domnilor ofiţeri care sunt în situaţia mea” (29 august 1916). Preotul D. Elian, Confesorul Regimentului 5 Vânători semnala de asemenea că, în timpul retragerii, una din trăsurile de bagaje ale ofiţerilor, în care avea veşmintele şi cădelniţa, a căzut în mâna inamicului şi cerea intervenţia lui pentru ca serviciul divin în campanie să nu aibă de suferit. Pentru a se acoperi asemenea lipsuri, Serviciul Religios a intervenit pe lângă înaltul cler din teritoriul neocupat pentru ca parohiile cu obiecte sfinte în dublu exemplar să fie date, contra chitanţă preoţilor de armată. Mitropolia Moldovei şi Sucevei îşi exprima acordul ca preoţii de parohie “să împrumute la cerere şi din prisos” preoţilor de armată veşminte, cărţi şi alte obiecte de cult, rămânând ca acestea să fie înapoiate după război. În acest sens a fost elaborată o circulară care cerea preoţilor să întocmească tabele în dublu exemplar în care să se arate obiectele luate, locul de unde au fost luate, actele cu care au fost luate şi costul lor aproximativ. Aceste tabele se vor înainta Casei Bisericii şi problema restituirii să se tranşeze ulterior între Ministerul de război şi cel de Culte şi Instrucţiune.
Cel ce va învăţa şi va face, mare se va chema…
Activitatea preoţilor pe front s-a încadrat în dispoziţiile cuprinse în Instrucţiuni şi a răspuns solicitărilor ulterioare venite de la Serviciul Religios sau de la Marele Stat Major. Rolul preotului în vreme de război era să efectueze toate serviciile religioase cerute de împrejurări, să menţină şi să înalţe moralul trupei, să mângâie pe cei suferinzi. Marele Stat Major a dat în cursul anului 1917 mai multe ordine prin care recomanda fiecărui regiment sau unitate să faciliteze desfăşurarea slujbelor religioase în fiecare duminică şi sărbătoare, la care să asiste dacă este posibil toţi soldaţii şi ofiţerii. La rândul său, Serviciul religios cerea preoţilor note informative periodice despre activitatea desfăşurată, care să includă serviciile religioase săvârşite, copii al cuvântărilor rostite în faţa trupei, situaţia cărţilor şi a cruciuliţelor distribuite, precum şi necesarul de obiecte de cult. În acelaşi timp, a intervenit pe lângă Marele Stat Major pentru ca ofiţerii să prezinte şi ei câte un raport despre activitatea preotului de pe lângă corpul pe care îl conduc şi să facă demersuri pentru decorarea preoţilor merituoşi.
În conformitate cu dispoziţiile cuprinse în Instrucţiuni, serviciile religioase pe care le săvârşea preotul în vreme de război erau: spoveditul şi împărtăşitul trupei, binecuvântarea ei la plecarea din garnizoană spre locul destinat, servicii ocazionale, săvârşirea Sfintei Liturghii în Duminici şi sărbători, îngroparea celor morţi şi pomenirea lor. Spovedirea şi împărtăşirea trupei se făcea conform canoanelor când trupa era în repaus, cu acordul comandantului. Având în vedere condiţiile excepţionale de pe front, preotul putea spovedi trupa în masă, citind rugăciunile de dezlegare şi spovedea individual numai pe cei care aveau ceva deosebit de spus. În cazul în care vreun soldat mahomedan sau evreu cerea să fie spovedit şi împărtăşit, acest lucru nu se putea face decât numai cu condiţia convertirii lui la creştinism. Binecuvântarea trupei la plecarea ei din garnizoană spre locul indicat se făcea la ora fixată de comandant şi după ce trupa se aşeza în careu. Preotul săvârşea sfinţirea apei mici şi apoi ţinea trupei o cuvântare ocazională, în care se arăta, de regulă, însemnătatea momentului şi vitejia strămoşilor de altădată.
Sfânta Liturghie pentru partea din trupă care se afla în cantonament, se oficia în biserica satului unde se afla trupa respectivă sau pe front, în aer liber, într-un loc amenajat dinainte, cu un altar improvizat. Unii preoţi au săvârşit Sfintele slujbe chiar în condiţiile speciale de război. Este emoţionantă relatarea preotului Hodoroabă, care de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a anului 1917, chiar în toiul luptelor, a adunat soldaţii într­un ogor cu păpuşoi la Pufeşti, pe malul Siretului, i-a aşezat în genunchi pentru a nu fi descoperiţi şi a săvârşit Sfânta Liturghie: “În timpul slujbei încep a şuiera pe sus şrapnelele care se sparg la 40-50 de metri. Soldaţii nu o rup la fugă, ci se tupilă jos şi nu pleacă nici unul până nu s-a terminat rugăciunea. Întreb pe unul din faţă: – Da nu vă temeţi de moarte, camarade? – Nu, părinte; – De ce? – Păi cui e scris să moară, moare şi în fundul pământului…”. Preotul Cicerone Iordăchescu a lăsat mărturie despre “chipul cu totul aparte” în care s-au serbat Sfintele Paşti din 1917 pe front: “Trupa era coborâtă din munţi pentru un repaus. Comandantul nostru, care ţinea ca sărbătoarea Învierii să fie prăznuită cu toată pompa, a dat ordin să se facă, pe o pajişte verde de pe malul drept al pârâului Caşin un umbrar de crengi de brad. Punct la orele 12 noaptea tot umbrarul a fost înconjurat de soldaţi şi ofiţeri, iar în mijlocul lor masa pentru serviciul divin. Corul ofiţerilor a cântat destul de frumos, cum făcuse de altfel şi în Vinerea Mare, la biserica din sat… Înălţătoare sărbătoare, făcută la miez de noapte, în mijlocul naturii, când omul este mai aproape de Dumnezeu ca oricând!” În anumite momente, aveau loc servicii ocazionale: Te-Deum de mulţumire pentru patronul trupei, de Anul Nou, sărbători naţionale şi onomasticele familiei regale, rugăciuni în caz de boală. Când Regele sau un membru al familiei regale, vizita vreo unitate militară, preotul lua loc în capul coloanei de la flancul drept, având epitrahilul şi Sfânta Cruce în mână. Preotul N.V. Hodoroabă îşi amintea venirea regelui Ferdinand în mijlocul unor regimente adunate la Pădureni la începutul anului 1918. După ce a trecut în revistă regimentele, a fost primit de preoţi cu Evanghelia la tribuna regală. Aici s-a oficiat un Te-Deum de 15 minute la care a dat răspunsurile un cor improvizat din ofiţeri. Apoi regele a decorat cu ordinul “Mihai Viteazul” trei regimente şi a discutat cu fiecare din preoţii prezenţi.
Serviciul înmormântării se efectua după ritualul stabilit, nu înainte ca doctorul să constate moartea, iar ofiţerul stării civile să elibereze actul de deces. Când timpul o permitea preoţii se îngrijeau ca la fiecare mormânt să pună o cruce pe care scria numele celui căzut, data şi regimentul din care făcea parte. Forţat de împrejurări, când doctorul lipsea, iar trupa se afla în marş grăbit, preotul putea înmormânta, trecându-şi în carnet numele decedatului, regimentul din care făcea parte, locul şi data morţii, date pe care le comunica ulterior celui însărcinat cu ţinerea actelor civile. În învălmăşeala luptelor, când morţii erau cu sutele, era imposibil să fie consemnaţi toţi cei căzuţi. De regulă, după ce luptele încetau, preoţii oficiau slujbe de pomenire pentru toţi cei căzuţi: “Duminică la 16 octombrie, am făcut serviciul divin în câmp deschis şi au fost pomeniţi toţi cei căzuţi în luptele din urmă… Luptele se înăspreau din ce în ce; rândurile regimentului se răreau şi moartea ne pândea din umbră pe fiecare… Nu era nevoie să mai propun eu, preotul, să facem vreo rugăciune, căci comandantul şi ofiţerii o cereau…”.
De multe ori, însă, lipsa sau pur şi simplu dezinteresul preotului ducea la situaţii inimaginabile. Cunoscutul intelectual ardelean Onisifor Ghibu a adresat o scrisoare cutremurătoare Protoiereului Nazarie despre cele văzute în cimitirul de la Podu Ilioarei. Trupurile soldaţilor morţi în spitalul din apropiere erau aruncate într-o groapă comună, unul peste altul, fără cel mai mic semn de pietate: “… În momentul sosirii noastre, cadavrele erau acoperite cu pământ, căci groparii se temeau să nu piardă ora mesei de seară. Părintele, care avea un Molitfelnic din care lipsea chiar slujba înmormântării, a recitat singur, fără nici un înţeles şi fără nici o evlavie, atât partea preotului, cât şi partea cântăreţului… Nici o lumânare nu ardea la capătul acestor mucenici, nici un pic de fum de tămâie nu s-a înălţat spre cer, nici un strop de vin nu s-a turnat peste trupuri, nici un sunet de goarnă nu a răsunat în semn de onor ostăşesc…”.
Spre deosebire de preoţii concentraţi la regimente, programul clerului din spitale era fix şi puteau să-şi organizeze activităţile zilnice pe perioadă mai lungă. Confesorul Spitalului de Evacuare nr. 10 Nichişeni, A. Parfenie, cerea Serviciului Religios să aprobe un program zilnic care întrunise şi acordul comandantului său. Serviciul religios pentru bolnavi se desfăşura dimineaţa, înainte de a se duce la biserica satului unde ţinea slujbe pentru trupă. Conferinţele în faţa celor bolnavi le ţinea de două ori pe săptămână, joia şi duminica câte o oră după amiază, iar pentru trupă lunea şi vinerea. Fiind şi învăţător îşi lua angajamentul de a se ocupa să predea scrisul şi cititul la soldaţii neştiutori de carte. În înţelegere cu Preotul G. Georgescu de Spitalului de evacuare nr. 17, aflat tot la Nichişeni a organizat un parastas pentru pomenire celor căzuţi la Mărăşeşti. Procesiunea care se deplasa spre cimitir avea în frunte pe răniţii celor două spitale care puteau merge, având în mijlocul lor o cruce mare de lemn, apoi preoţii, corul, comandanţii şi ofiţerii, iar la urmă trupa celor două spitale.
O altă latură a activităţii preoţilor militari a fost ajutorul dat formaţiunilor sanitare în îngrijirea răniţilor şi combaterea epidemiilor, nu numai prin mijloace specifice (cuvântări de îmbărbătare, predici, răspândirea de cărţi cu conţinut moral etc.), dar şi prin sprijinul efectiv acordat medicilor şi infirmierilor. Unul din preoţii militari remarca faptul că “apropierea dintre medici şi preoţi a fost foarte strânsă. Mai în toate regimentele noastre preoţii şi medicii erau buni prieteni”. Comandantul trenului sanitar nr. 1, lt. Farmacist Ilie Dragomirescu, spunea despre Preotul N. Vasilescu că a învăţat cu uşurinţă să panseze răniţii, “ca cel mai bun om de meserie” şi că “obişnuia să se ducă personal cu automobilul sanitar până în apropierea imediată a frontului, la primul punct de ajutor şi acolo sub ploaia de şrapnele pansa şi îmbărbăta pe răniţi şi îi aducea în spatele liniei frontului…”. În primăvara anului 1917, când bolile contagioase făceau sute de victime, decimând regimentele, Protoiereul Nazarie a adresat un apel în care îndeamna preoţii să fie de folos medicilor în combaterea bolilor molipsitoare, vorbind soldaţilor despre datoria creştinească de a îngriji trupul, ferindu-l de necurăţie şi de boli molipsitoare. Preoţii au fost mâna dreaptă a medicilor şi în aceste situaţii, unii căzând victimă datoriei, contractând tifosul exantematic, febra recurentă, iar alţii chiar murind. Primele cuvinte ale comandantului Regimentului 21 Infanterie către preotul I. Muşeţeanu când s­a prezentat la regiment în martie 1917 au fost: “Părinte, suntem într-o stare nenorocită, avem peste 600 de bolnavi şi în fiecare zi ne mor câte 5-6 oameni; fii binevenit între noi şi te rugăm să ne dai tot concursul pentru combaterea bolilor contagioase”. De multe ori când medicii şi infirmierii unităţii cădeau bolnavi, doar preotul, cu cunoştinţele care le dobândise, rămânea să îngrijească pe cei în suferinţă. Preotul Gheorghe Leu, confesorul Trenului sanitar nr. 6, îl informa pe Protoiereul Nazarie că la sfârşitul lunii februarie s-a ajuns la situaţia de a face transporturi fără medici, deoarece toţi erau bolnavi de tifos. Farmaciştii preparau medicamentele după ordinul medicului bolnav în pat, iar el, cu buzunarele pline de medicamente trecea la fiecare bolnav şi le administra.
Preoţii aveau de asemenea ordin să se interese de mâncarea soldaţilor, cu precădere de cea a bolnavilor, de curăţenia corporală a soldaţilor şi să inspecteze regulat trupa împreună cu medicul sub această privinţă. Preotul George Georgescu de la Spitalul de Evacuare nr. 17, având semnale de la soldaţi că nu sunt bine hrăniţi a cerut permisiunea comandantului pentru începerea unei anchete. De asemenea, a propus înfiinţarea unei spălătorii unde soldaţii să se primenească în fiecare sâmbătă, iar hainele lor să fie deparazitate şi spălate.
Serviciul Religios a dat dispoziţii preoţilor să se intereseze de aproape de copiii orfani din localităţile unde cantonează şi din satele supuse evacuării şi a colabora cu comitetele locale pentru întreţinerea lor. În cazurile în care nu vor putea face nimic în acest sens, vor înainta un tabel cu numele şi prenumele copiilor rămaşi neplasaţi. Preoţii au colaborat în această problemă cu femeile din Societatea Ortodoxă Română sau i-au plasat la orfelinatul de la Păuneşti Putna care era condus de Preotul Cunescu, de la Ambulanţa Diviziei a 10-a. Preotul Popescu Alexandru a înfiinţat în oraşul Adjud o cantină pentru 1500 de copii orfani, strângând cu liste de subscripţie 10.000 lei pe lună şi ocupându-se şi de educaţia copiilor, iar Preotul M. Cârlănescu de la Brigada 15 Artilerie, atâta timp cât trupa s-a aflat în cantonament în satul Poiana (Tecuci) a predat copiilor de şcoală şi a înfiinţat pe cheltuiala Regimentului o cantină unde luau masa de două ori pe zi toţi copiii orfani şi familiile fără mijloace. Preotul V. Hodoroabă obişnuia să săvârşească slujbe religioase pentru populaţia refugiată care se adăpostea prin vagoane şi gări, unde fiecare familie avea cu sine cu o mică gospodărie constând în păsări, oi, viţei şi porci. Mulţi preoţi au servit şi populaţia civilă din satele unde erau cantonaţi, sfătuind, în acelaşi timp oamenii să-şi cureţe casele şi să menţină o igienă personală strictă pentru a se feri de bolile contagioase. Preoţii au arătat aceeaşi solicitudine şi faţă de populaţia maghiară la intrarea Armatei Române în Transilvania, îngrijindu-se de cei bolnavi, efectuând botezuri sau înmormântări: “În spitalul din Odorhei – îşi amintea unul din preoţi – era moartă o bătrână. Nişte unguri m-au rugat s-o prohodesc, ceea ce am şi făcut. Când au văzut toate astea, sărmanele bătrâne şi ungurii care mai rămăseseră în spital, nu le venea să-şi creadă ochilor…”.
Serviciul Religios a recomandat preoţilor să aplice măsuri de rigoare împotriva propagandei adventiste care “e contra războiului şi deci a intereselor Ţării”. Însuşi Generalul Presan, şeful Marelui Cartier General, a intervenit în această privinţă, cerând comandanţilor de regimente şi unităţi militare să supravegheze îndeaproape această mişcare şi să colaboreze cu preoţii pentru eradicarea ei. Preoţilor li s-a cerut rapoarte detaliate privind situaţia din regimentele unde se aflau. Preotul Vasile Băjenaru, confesorul Regimentului 1 Grăniceri, informa serviciul Religios că a găsit foi volante în care soldaţii erau îndemnaţi să nu mai tragă când se aflau în faţa inamicului, deoarece Maica Domnului s-a pogorât din cer şi a lăsat un cuvânt plin de durere. Cine citea acele cuvinte era dator să le copieze de nouă ori şi să transmită mesajul la alte 9 persoane, iar cine refuza urma să aibă mari nenorociri în familie. În înţelegere cu comandantul unităţii, trupa a fost adunată în careu şi s-a interzis, sub pedeapsa lovirii, citirea, păstrarea sau răspândirea acestor materiale de propagandă. De asemenea, în satele unde trupa era cantonată, preotul s-a îngrijit să prevină şi populaţia civilă de pericolul acestor învăţături, lipind sute de afişe pe uşile bisericilor sau instituţiilor statului sau împărţind sătenilor broşuri. Preotul P. Pădureanu, de la Brigada II Artilerie, deplângea faptul că preoţii nu sunt suficient sprijiniţi în acţiunile lor de autorităţile bisericeşti pentru a primi cărţi de rugăciune şi cu conţinut moral. “Hrană sufletească cer soldaţii şi trebuie să le-o dăm, astfel le-o dau sectele străine, iar noi numai semnalizăm şi căutăm să stingem un foc care copleşeşte de multe ori puterile ce se pun în curmarea răului”.
Ori de câte ori au avut ocazia, preoţii s-au străduit să întreţină vie, în inimile soldaţilor, dragostea de neam şi ţară, dându-le exemple de patriotism şi jertfelnicie din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al României. Preotul Hodoroabă, pe când mergea cu icoana în ajunul Crăciunului, întâlneşte întâmplător mormântul Ecaterinei Teodoroiu: “Pe cruce era o coroană de flori veştede; casca ei spartă era legată cu sârmă de cruce. Adun pe toţi soldaţii în jurul mormântului, cântăm Troparul şi Condacul Naşterii, apoi îngenunchem cu toţii şi facem un Trisanghion. Vorbesc, apoi, arătând celor din jur cine a fost fecioara sublocotenent care odihneşte aici…”. De asemenea, în predicile sau discursurile pe care le ţineau cu diverse prilejuri (praznice împărăteşti, sărbătoarea patronului regimentului, parastase, zile naţionale etc.) obişnuiau să asocieze datele din istoria mântuirii cu evenimentele recente. În acest fel războiul era prezentat ca “începutul mântuirii noastre” ca neam, un război sfânt pentru îndeplinirea idealurilor naţionale.
Vrednic este lucrătorul de odihnă şi de plata lui…
Începând cu luna martie a anului 1918 au fost elaborate mai multe decrete cu privire la demobilizarea parţială a Armatei Române. Aceasta se efectua în ordinea vechimii contingentelor şi se termina la 31 mai 1918, armata urmând să treacă pe picior de pace începând cu 1 iunie 1918. “În acest moment, – îşi amintea Preotul N.V. Hodoroabă – mie mi se pare că visez, că în calea şi faţa mea se deschide o poartă nouă, ferecată în aur, ca în poveşti şi că din acest purgatoriu, din acest foc curăţitor – căci în purgatoriul catolic noi ortodocşii nu credem – păşesc cu încredere în mijlocul unei societăţi purificate, într-o lume ce se va arăta pătrunsă de mai multă dreptate, cinste şi moralitate, într-o lume nouă, într-o lume ideală… Frumosule vis, vedeate-voi aevea?…” În acel moment, numărul preoţilor din armata de operaţiuni erau 168, repartizaţi astfel: Marele cartier General – 3, regimentele de infanterie – 60, regimentele de vânători – 10, regimentele de grăniceri – 2, brigăzile de roşiori – 2, de călăraşi – 2, de artilerie – 15, ambulanţe divizionare – 17, spitale mobile – 15, spitale de evacuare – 20, spitale de contagioşi – 5, trenuri sanitare – 12, spitale de marină – 3, sector de fortificaţii – 1, regiment de vânători de munte – 1, cartierul armatei – 1, centrul de instrucţie – 1, regimentul de voluntari – 1.
La începutul anului 1918, Protoieria preoţilor militari din Basarabia care făcuse parte din Armata imperială rusă, se adresa Serviciului Religios Român cu rugămintea de a fi ajutată pentru numirea unor preoţi la garnizoanele din Orhei şi Bolgrad, precum şi la 8 spitale militare, care să fie plătiţi cu leafă de locotenent. După unirea Basarabiei cu România (28 martie 1918), Ministerul de Război a instituit o Comisie pentru rezolvarea chestiunilor militare din provincie care să se ocupe şi de problema preoţilor militari. Comisia a hotărât întărirea lui Constantin Partenie, fost preot militar în garnizoana Odessa, în funcţia de Protoiereu al preoţilor militari din Basarabia, asimilat gradului de colonel. De asemenea, s-a constatat că între preoţii militari din Basarabia se găsesc doar trei români. În consecinţă, cei 32 de preoţi militari care se aflau pe lângă diviziile şi batalioanele româneşti din Basarabia au primit dispoziţie să se îngrijească de nevoile populaţiei, având posibilitatea de a rămâne în Basarabia ca preoţii de garnizoană.
Marele Stat Major le recomanda acestor preoţi să se pogoare în mijlocul soldaţilor români pentru a-i împiedica să se dedea la prădăciuni, să săvârşească slujbe înălţătoare şi să ţină cuvântări în care să accentueze că participă la o campanie “de dragoste şi înfrăţire”. Serviciul religios cerea preoţilor dislocaţi în Basarabia să întocmească rapoarte periodice despre activitatea lor şi să desfăşoare o activitate pastoral-misionară pusă în slujba idealurilor naţionale. Dările de seamă ale preoţilor se refereau la o gamă diversă de probleme, conturând un tablou al stării populaţiei româneşti din Basarabia sub diverse aspecte: situaţia economică, mentalitate, grad de rusificare, prezenţa sectelor etc. Preoţii militari au contribuit, în mare măsură, la menţinerea disciplinei armatelor române care au trecut Prutul, ca şi la înlăturarea atitudinii antiromâneşti a populaţiei. Preotul N. Ceapă, confesorul Regimentului 10 Vânători îşi amintea: “Toate mijloacele paşnice le-am întrebuinţat pentru a îndepărta orice idee rea despre venirea noastră, insistând asupra dorinţei de frate de a ne revedea după 106 ani. Iată ideile care erau la populaţie: Noi ne-am sculat cu arme împotriva împărăţiei lor, am fost chemaţi de boieri, suntem nişte tâlhari care luăm tot ce ne cade în mână şi altele asemenea…”. Preoţii organizau şcoli de adulţi, săvârşeau slujbele în limba română cu acordul Episcopului Chişinăului, urmate de cuvântări care făceau trimitere la trecutul românesc.
Serviciul Religios al Armatei şi-a încetat existenţa în cursul lunii mai 1918, când toate serviciile din Marele Cartier General au trecut la direcţiile similare din Ministerul de Război. Protoiereul Nazarie rămânea în continuare Superiorul preoţilor militari, până când se găsea o formulă de instituţionalizare a clerului militar în Armată. Un bilanţ sumar al prezenţei preoţilor în mijlocul regimentelor arată că în timpul luptelor 4 preoţi militari şi-au pierdut viaţa, aflându-se în prima linie alături de trupă: Preotul N. Armăşescu din Tomşani-Vâlcea, confesorul Regimentului 2 Vânători, care a fost înmormântat cu onoruri ofiţereşti la cimitirul Ghencea, Preotul Ştefan Ionescu-Cazacu, confesorul regimentului Olt nr. 3, căzut la Mărăşeşti cu crucea în mână, Preotul I. Florescu de la Regimentul 2 Grăniceri, şi Preotul Vasile Gh. Ionescu, Regimentul 18 Târgu Jiu, ambii căzuţi prizonieri la bulgari, respectiv la germani, au murit din cauza tratamentului de detenţie. Alţi 20 de preoţi au căzut prizonieri, pentru că au întârziat cu pansarea răniţilor, îngrijirea muribunzilor sau îngroparea soldaţilor. Mulţi preoţi au luat arma în mână în momente critice pentru soarta Regimentului ca Preotul Justin Şerbănescu, confesorul Regimentului IV “Ilfov” nr. 21, singurul preot citat prin ordin de zi al armatei franceze. În timpul retragerii de pe Valea Prahovei, în urma morţii tuturor ofiţerilor regimentului, s-a pus în fruntea ostaşilor care se dispersau şi i-a comandat până ce inamicul a fost respins pe muntele Susai şi s-a oprit ocuparea Azugăi. În luptele care au urmat, a fost rănit şi a căzut prizonier în mijlocul trupei care nu se mai putea apăra. A reuşit apoi să evadeze, rătăcind prin munţi timp de 8 luni în căutarea liniilor româneşti. Pentru merite deosebite, un număr de 61 de preoţi militari au fost recompensaţi cu decoraţii de război româneşti sau străine, însă numeroşi alţi preoţi au fost trecuţi cu vederea din cauza neglijenţei comandanţilor care nu au întocmit fişele calitative la timp.
Analizând eficienţa Serviciului religios în timpul războiului care tocmai se încheiase, Protoiereul Constantin Nazarie s-a preocupat în primii ani de după război de permanentizarea preotului în armată. El considera că fiecare regiment ar trebui să aibă preotul său, ales prin concurs, de o comisie formată din reprezentanţi ai Sfântului Sinod şi Marelui Stat Major. Instituţionalizarea preoţilor în armată, credea el, va reclama cheltuieli, dar necesitatea pregătirii sufleteşti a soldatului, care s-a văzut în toate actele de eroism din timpul războiului, trecea pe primul plan: “… dacă în învălmăşagul luptelor, în ţipătul răniţilor, în vaietul bolnavilor, în suspinul muribunzilor, în depresiunea morală aproape generală, preoţii au făcut lucruri minunate, ce ar putea oare face în liniştea cazărmii, în condiţiile prielnice dezvoltării unei activităţi pastorale, morale, intelectuale şi educative între soldaţi, cu atât mai mult cu cât preotul are ascendent asupra sufletului ţăranului nostru?… Dacă preotul, fără a fi încetăţenit în armată a adus servicii aşa de mari şi de reale, uşor se poate ghici ce foloase îi va aduce în timp de pace şi de război, când el va face parte integrant din ea, se va forma, dezvolta şi va lucra permanent în vederea trebuinţelor ei”.
*
Serviciul religios al Armatei înfiinţat în 1916 a fost premisa permanentizării clerului militar în armata română prin înfiinţarea Episcopiei Armatei. În 1921 a început discutarea proiectului de lege care urma să reglementeze asistenţa religioasă în Armata Română şi în acelaşi an a apărut Legea privitoare la organizarea clerului militar. Cu acest prilej, fost instituit Inspectoratul Clerului Militar al cărui şef avea rangul de general de brigadă şi era arhiereu şi membru al Sfântului Sinod, purtând titlul de Episcop de Alba Iulia.
În perioada interbelică, sub cei trei episcopi ai Armatei, Justinian Teculescu (1923-1924), Ioan Stroia (1925-1937) şi Partenie Ciopron (1937-1948), asistenţa religioasă în oştire este definitiv reglementată prin adoptarea altor acte normative (Regulamentul pentru punerea în aplicare a legii privitoare la organizarea clerului militar – 1924, Instrucţiuni provizorii asupra serviciului religios în timp de pace şi de campanie – 1931, Legea pentru organizarea clerului militar – 1937). Acestea se refereau la admiterea prin concurs a preoţilor militari, drepturi similare cu ale ofiţerilor, organizarea serviciului religios în garnizoane, spitale, închisori, şcoli militare, precum şi activitatea pastorală pe timp de pace sau în caz de mobilizare.
Sub păstorirea episcopului general de brigadă dr. Partenie Ciopron a fost elaborat un program coerent de recrutare şi instruire a preoţilor militari, care s-a văzut în activitatea pastoral-misionară deosebită din timpul celui de al doilea război mondial. După război, în contextul măsurilor de sovietizare a României, activitatea preoţilor militari a fost coordonată de Biroul legături-cler (devenit în 1947 Serviciul de educaţie Religioasă), care era o secţie a Inspectoratului General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă. La 22 august 1948, Episcopia Armatei a fost desfiinţată iar preoţii militari trecuţi în rezervă, punându-se capăt astfel, în mod brutal, unui secol de prezenţă religioasă în armată.
După mai bine de patru decenii, în 1994 Armata şi Biserica s-au regăsit în Compartimentul de Asistenţă Religioasă al Armatei, înfiinţat ca o etapă necesară în continuarea tradiţiei preotului militar.

Summary
The present research approaches the pastoral and missionary duties of the Romanian army priests during WWI, as well as the setting up and the development of the Religious Service of the Army, which coordinated their activity. It shows the major difficulties that the priests army faced, trying to adjust their specific duties to the war conditions and offers examples of self-sacrifice, pastoral vocation and high responsibility in the country service.
The beginnings of the religious assistance in the Romanian Army can be traced back, in the second part of the XIXth century, when each regiment enjoyed the services of an army priest in its spiritual needs. However, it was in 1915 when a Superior of the priests army was appointed, Rev Prof. Constantin Nazarie, and in 1916 when the Religious Service of the Army, subordinated to the General Headquarters, was set up. In March 1917, the General Major Staff assimilated the priests army to the rank of lieutenant and their chief to the rank of colonel, a measure that generated dissatisfaction among the officers and commanders. Constantin Nazarie strove to obtain the material rights for the priests: the monthly pay, a field uniform, and the necessary sacred objects. He also faced the complicated issues, which followed the tragic withdraw of the Romanian Army in the autumn of 1916: low morale the soldiers, the disappearance of many regiments, and loss of a great part of their sacred objects.
The activity of the priests army responded to orders of the religious or military authorities. It mainly consisted of occasionally religious services (blessing, confession and holy communion of the troop before the battle, celebration of the St. Eucharist, burial services). The priests also helped the sanitary units, taking care of the wounded soldiers, of their daily hygiene and nutrition, assisted the civil population, especially the war orphanages, fought against the religious sects and carried out an impressive pastoral and missionary activity in the ancient Romanian land of Bassarebia. A general survey of their presence in the middle of the troops shows that 4 priests were dead in the fights, 29 priests were captured as war prisoners, and other 61 of priests were rewarded for their heroic deeds with high Romanian or foreign decorations and medals.
The present topic, less approached in the military or theological research, reveals the tradition of the religious assistance in the Romanian Army. The priests contributed to the maintenance of a high morale among the Romanian soldiers and their confidence in the final victory, which decisively supplied the lack of training and adequate war equipment. The recognition of their importance in the middle of the Army made the military authorities to collaborate with the ecclesiastical ones in setting up a Bishopric of the Romanian Army in 1921, which would carry out an impressive and successfully activity till 1948. In the context of the present discussions over the revival of the former Army Bishopric, such an approach may serve as a starting point in evaluating the long tradition of the religious assistance in the Romanian Army.

Topice: Studii | Comments Off on Datorie şi slujire Sfântă

Comentarii închise.