Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Umanitatea

de Klara Lucia Losonczy | Mai 28, 2008

Colţuri întunecate de stânci mă înconjoară de pretutindeni. Deasupra, doar cerul albastru şi nesfârşit. Un râuleţ înaintează poticnindu-se printre pereţii abrupţi, de fier ai celor mai înalţi munţi din lume. Dacă aş păşi spre vârful imensei stânci pe care mă aflu, aş putea vedea întinzându-mi-se la picioare pustiul de necuprins al podişului solitar. Dar nu mă mişc. Sunt nedezlipită de pe piatra pe care stau în poziţie de lotus, cu ochii închişi, calmi şi cu pletele lungi în vânt.

Meditez intens. Şi totuşi, în acelaşi timp, aştept. Peste câteva clipe urmează să-mi încep împlinirea destinului. Din acel moment, zilele vor fi numărate…

“Oare cine este?…”

“Nu are nici o importanţă. Spune-mi, în ce crezi?”

Vorbele acestea, pe care le schimb cu cel care îmi va înlesni, chiar şi inconştient, începutul acestei stranii călătorii de împlinire a sorţii ce mi-a fost hărăzită, nu sunt vorbe, aşa cum se percepe în genere această noţiune pe Pământ. Sunt gânduri, idei, sunete şi imagini astrale, prea greu de redat în cuvinte. Şi totuşi redate, cu toată goliciunea sensului lor adevărat, ce nu poate fi transpus concret.

Nici măcar nu deschid ochii, pentru a-l vedea. La ce bun? Să mă lovesc de limitele aparatului meu vizual? Aşa îl văd mult mai clar: îl văd ca fiinţă, ca suflet. Este o lumină aurie. Păcat că îi fusese scris un destin atât de tragic. Dar mai puţin tragic decât cel pe care sunt pe cale să-l încep…

“Cred în Buddha, Cel care a reuşit să atingă Nirvana.”

“De ce nu crezi în Melhisedec, în Allah, în Iehova sau în Zoroastru?”

Îi percep agitaţia, confuzia, uimirea ce se treziseră în sufletul lui la întrebarea mea…

“Bine, dar… nu înţeleg. Eu sunt discipol buddhist şi cred în Buddha pentru că am convingerea că el este singurul Dumnezeu adevărat!”

“De ce?”

Ca răspuns pot să simt –cuvânt prea pământean şi fără un sinonim convenabil- tot ce se petrece acum în mintea lui. Fracţiuni de sunete, de imagini, multe idei şi gânduri uneori contradictorii. Simt cum structura lui interioară este cu totul înclinată să vadă în religia buddhistă singura cale de a evolua, singura credinţă ce i se potriveşte.

“De ce nu poţi crede în Iehova sau în Allah? Toţi sunt unul şi acelaşi: Forţa Divină care a creat lumea şi Cea care o stăpâneşte. Buddhismul, hinduismul, mahomedanismul, iudaismul, creştinismul sunt doar felul în care oameni diferiţi au înţeles în mod diferit acelaşi lucru.”

Ştiu că el nu este încă pregătit să mă creadă. Dar el trebuie să-şi asume propria soartă!

“Voi, buddhiştii, credeţi în reîncarnare. Prin urmare, de ce să nu poată însăşi Forţa Creatoare să se încarneze de mai multe ori, din moment ce fiecare suflet o poate face?”

Îi simt reţinerea concentrată într-un argument: Pentru ce ar avea nevoie să se încarneze de mai multe ori? El nu trebuie să evolueze. El este Evoluţia!

“Nu, nimeni nu este perfect, nici chiar Creatorul! Perfecţiunea, evoluţia există doar pentru a nu fi atinse, la fel ca şi infinitul… Demiurgul este doar singurul care se poate apropia de ele! Caută în sufletul tău şi vei şti că am dreptate!”

Acum, pe înălţimile singuratice ale munţilor nu se mai afla decât o singură persoană: un tânăr îmbrăcat în toga portocalie de călugăr buddhist, ras în cap şi aparţinând rasei mongoloide. Cu palmele împreunate într-o atitudine meditativă şi cu ochii închişi, se ruga să desluşească rostul, învăţătura acestei întâlniri ciudate. Confuzia şi nesiguranţa domneau în mintea lui.

Parcă trăia un vis. De când pornise în munţi pentru a se reculege, simţise că era ceva grav, straniu în această dorinţă. Presimţea că ceva important se va întâmpla. Şi acum se întâmplase. Rămânea doar ca el să interpreteze sensul mesajului pe care-l primise. Dar cum s-o facă? Cum să fie obiectiv când este ancorat în subiectivitatea materială de care încerca să scape mereu? Poate că de fapt aceasta era o încercare. Trebuia să-şi învingă carnea şi să-şi elibereze sufletul pentru a discerne vorbele acestui spirit-femeie care-l vizitase…

Când se întoarse la mănăstire, i se transmise că este chemat de Marele Consiliu. Avu un moment de panică. Nu mai avusese niciodată parte de un asemenea privilegiu. Să se fi supărat din cauză că plecase? Sau să fie ceva în legătură cu întâlnirea de pe munte?

Îşi simţea inima zvâcnind şi mintea dominată de frică şi emoţie, calvar şi revelaţie, în timp ce deschidea poarta mare pe care se intra în Marea Cameră. Dar trebuia să se controleze!

Era o cameră înaltă, austeră, luminată de doar două ferestruici. Cei şase conducători, mari preoţi buddhişti stăteau câte trei la dreapta şi la stânga marelui înţelept. Purtau obişnuitele şi modestele togi portocalii. Stăteau cu picioarele încrucişate şi cu mâinile împreunate într-o atitudine măreaţă, de împăcare cu întregul univers, o atitudine pe care numai ei o pot avea.

Tânărul înaintă cu paşi înceţi şi uşor nesiguri până în faţa lor. Îşi împreună mâinile în care se aflau mătăniile şi se înclină. Apoi rămase în picioare, aşteptând.

-Ştii de ce te-am chemat? întrebă preotul din stânga lui Dalai Lama, fără a deschide ochii sau a se mişca în vreun alt fel.

-Da, răspunse el, după un moment de linişte.

Şi nu minţea! Din motive neştiute, i se insuflase o stare de spirit minunată, liniştită, relaxată, aproape euforică. Nu putea prevesti nimic rău. Pentru prima dată în viaţă se simţea lucid. Putea surprinde ceva din ceea ce se întâmpla cu el. Întrezărea cumva că fapte grave, de maximă importanţă se petreceau şi că el avea unul dintre roluri. Trebuia să dea întreaga măsură a spiritului său. Simţea că trăieşte momentul cel mai mare al vieţii lui…

-Atunci spune ce ai făcut astăzi! sună aceeaşi voce neutră, groasă şi calmă.

-Am fost să mă rog în munţi.

Liniştea se instalase definitiv în sufletul său.

Topice: Meditaţii | Comments Off on Umanitatea

Comentarii închise.