Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Un poetic vulcanic

de Traian Gărduş | Mai 19, 2008

(recenzie la volumele „Omul din cutia neagră” şi „33 bis”)
Ionuţ CarageaÎn mod cert, rândurile de mai jos puteau foarte bine să poarte şi un alt titlu, de plidă : „Prinţul singurătăţii”, „Mereu îndrăgostit şi năzuros”, „Un cantor al morţii”, fiindcă toate aceste trenduri sunt cuprinse în cele două cărţi semnate de Ionuţ Caragea : „Omul din cutia neagră” şi „33 bis”, apărute la editura Fides din Iaşi. Am optat, totuşi, pentru cele puse în fruntea acestor rânduri, considerând că îl caracterizează cel mai bine pe autor.
 
Într-adevăr, Ionuţ Caragea apare vulcanic în peisajul literar românesc din Montréal şi din Ţară. Nu este la îndemâna oricui ca în nici doi ani să scrii şi să publici 6 (şase) cărţi de poezie, consistente în conţinut/pagini şi nu numai.
 
Pe lângă temperamentul său impetuos, Ionuţ Caragea este şi un cerebral bine temperat. Se simte munca laborioasă, fie că se exprimă în stil dulce clasic ( mai ales) sau „modern”, în vers liber. Uşurinţa în exprimare, asocieri insolite de noţiuni, rime rare (atunci când e cazul), stăpânirea unui limbaj viu din varii domenii precum filozofia, religia, ştiinţele exacte, medicale, etc., vin să contreze opinia unora că poezia adevărată nu se poate crea decât în ţara de origine, acolo unde se aude limba în toată autenticitatea ei. Datorită faptului că Ionuţ Caragea menţine o legătură continuă cu România, prin multiplele colaborări cu ziare, reviste şi situri internet, se diminuează handicapul distanţei şi al înstrăinării. Astfel, declarata naştere pe Google a poetului se relevă nu numai o ca o noutate literară ci şi ca o soluţie umană salvatoare. Ionuţ Caragea foloseşte condiţia emigrantului ca pe un avantaj (sau ca sursă de inspiraţie), valorificând la maxim tot ce înseamnă românesc, chiar dacă singurătatea, tristeţea sau alte angoase specifice celor (auto)exilaţi sunt deseori extrem de dificil de acceptat, surmontat.
 
Ionuţ CarageaVolumul „Omul din cutia neagră” ni se  prezintă într-o ţinută grafică aparte, sobră, elegantă, predominând negrul. Cunoscutul gânditor de la Hamangia este încadrat într-o ramă. Pe pagina de control a cărţii întâlnim o dedicaţie suprinzătoare : „dedic această carte oamenilor singuri”.
Cartea se deschide cu un text dens – „Punctul zero”, un fel de pre-prefaţă, dacă vreţi, în care poetul glosează pe tema vieţii ca o cursă de maraton, cu toate implicaţiile sale şi desigur hopurile sale, idee ce va fi reluată şi în câteva poeme. Finalul pare a fi unul optimist. Citez: „La final, sper să avem cu toţii curajul să-i surâdem morţii în faţă şi să-i spunem: nu-mi este frică, te-am învins!”

În prefaţa semnată de criticul Marius Chelaru se face o cvasi-exhaustivă analiză a cărţii, abordând temele ei majore: singurătatea, înstrăinarea, femeia, dragostea, la care voi adăuga şi moartea. Moartea revine mereu-mereu în poemele lui Ionuţ Caragea ca o intuiţie sau ca o premoniţie, ca şi când autorul ar sări peste anumite etape şi s-ar afla faţă în faţă cu bătrâna doamnă. Sau poate că deja a făcut-o, dacă este să readucem în memoria cititorilor experienţele dramatice din volumul „Delirium tremens”.

Limbajul autorului este colorat şi cu tentă ironică, unele poeme amintind de „poantele” unor epigrame. Autorul se lansează deseori în definiţii inedite: „viaţa este un muzeu cu oameni de ceară / care fug speriaţi de umbre – TOPINDU-SE”; „viaţa este o oglindă întoarsă cu spatele”; „viaţa este doar un joc al hazardului în care ne-mbolnăvim de snobism”. Sau, referitor la poezie o defineşte ca pe o „biserică în care se-nchină copiii mei nenăscuţi”.

Chiar dacă i se poate reproşa uneori tonul dur/ironic la adresa divinităţii, poetul, în esenţă, este creştin şi nu se sfieşte să o arate în poezia închinată mamei – „nu sunt singur”, în care „are credinţa argintată într-o cruce”. El nu este un habotnic ci mai degrabă un spirit deschis către universalitate.

Faţă de precedentele volume, „Omul din cutia neagră” aduce o cristalizare a stilului poetic. Poemul ce poartă şi titlul cărţii este de fapt un text definitoriu în care Ionuţ Caragea caută noul, filozoficul, abordând teme majore ca: moartea, ce ne aşteaptă pretutindeni; timpul, ce nu trebuie lăsat să treacă precum un birjar grăbit; oglinda, reflectând profunda singurătate. De fapt omul din cutia neagră este el, autorul, gânditorul, demiurgul.

Chiar şi atunci când poetul foloseşte cuvinte mai puţin uzitate: pubelă, sarcofage, viermi, etc., ele sunt tratate cu abilitate încât nu jenează, nu supără. Deci, autorul nu poate fi taxat ca fiind un anticalofil.

În poemul „Păsări la cap”, poetul debutează şocant, definind „dragostea ca un bumerang ce te loveşte în moalele capului”, amintind apoi de păsările lui Hitchcock.

În „Iisus reloaded” autorul abordează ludicul, vorbind de dragostea asmatică, leucemică şi terminând cu o inexplicabilă revoltă împotriva celor ce îşi beau liniştit cafeaua – în stil burghez? – de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat în lumea cea mare.

În „eşichier” se poetizează pe teme aparent minore, în care cuvintele sunt comparate cu piesele de şah, într-un joc dibaci de cuvinte şi idei.

În „întreabă-l pe nichita de ce a murit”, poetul în căutare de amor şi TANDREŢE, este decepţionat, reducând femeia la zero: „pe femeie nu o întrebi nimic”.

Poemul „nu sunt singur”, dedicat mamei, este unul memorabil, luminos, în care veşnicul, incorigibilul însingurat afirmă clar „nu sunt singur”, sintagmă care se repetă în cele patru strofe.

Într-un alt poem „pântecul matern” este definit drept fericirea, paradisul. Excelent. Mai ales că aceste cuvinte vin din partea unui mereu nemulţumit şi revoltat.

„Eclipsă de dragoste” este de la sine grăitoare, tema aminteşte de Eminescu (Venere şi Madonă).

Volumul „Omul din cutia neagră” conţine multe poeme frumoase, antologice, mai ales cele scurte, când se lasă la o parte verbalismul şi se merge mai mult pe concentrarea şi claritatea sentimentelor.

Volumul „33 bis” are un titlu eliptic, această cifră reprezentând vârsta autorului dar şi un simbol spiritual. Omul îşi încheie un ciclu de viaţă prin (auto) crucificarea poetică.

Aceeaşi prezentare grafică aleasă, cu o sugestivă ilustraţie pe copertă asigurată de domnul Dumitru Scorţanu, cel care şi semnează prefaţa. Distinsul om de litere, descoperitor al lui Ionuţ Caragea şi colaborator pe toată durata publicării celor şase volume, face atât o analiză complexă a corpusului poetic cât şi o istorisire a drumului pe care editorul şi poetul l-au parcurs împreună. Entuziasmul relevării operei lui Ionuţ Caragea este cu atât mai evident, ţinând cont că poezia autorului vine cu o forţă nouă în literatura română, fiind greu de clasificat, definit, lucru recunoscut chiar şi de către criticul Marius Chelaru. Mai mult de atât, în postfaţa cărţii „Omul din cutia neagră”, poetul Adrian Erbiceanu, întrevede un nou curent literar la orizont. Însă cine s-ar încumeta pur şi simplu să definească şi să încadreze nonconformismul tânărului autor şi diversitatea tematică şi stilistică a operei sale? Sau, şi mai mult de atât, se doreşte cu adevărat promovarea şi recunoaşterea valorilor literare aflate în Diaspora?  Răspunsul vine tot din partea prefaţatorului Dumitru Scorţanu: „Nu, Ionuţ nu este postmodern, nici clasic, nici optzecist, douămiist sau cum veţi fi vrînd să-l numiţi, domnilor critici literari, el este, pur şi simplu, POET”.

Cu trimitere spre o altă pasiune a lui Ionuţ Caragea, şi Tudor George (Ahoe), a fost un om îndrăgostit de poezie şi rugbi. A scris balade (Singaporene), rondeluri, sonete şi epigrame, ce i-au adus recunoaşterea poetică în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Rugbiul este un sport dur, organizat, unde fiecare jucător are un rol precis în angrenajul echipei. Evoluţia, la fel ca şi în poezie, se face prin disciplină de fier şi sacrificiu, calităţi pe care Ionuţ Caragea le foloseşte din plin.

Revenind la volumul „33 bis”, în poemul „Iisus, poet de tranziţie” autorul îşi îndreptă de această dată ironia asupra creaţiei douămiiste şi fracturiste. Prin imagine, simbol, doar Iisus este unicul şi adevăratul poet de tranziţie între cer şi pământ.

Stilul personal al autorului este deja format, majoritatea textelor fiind scrise în registrul versului alb, cu melodicitate şi cursivitate, forţă ideatică şi filozofic. Însă, cu acelaşi respect pentru versul clasic, evadează în poezii diamantine precum „Nunta de argint”, „33 bis”sau „Actor de pantomimă”.

Şi în acest volum întâlnim definiţii personale: „şi numai poezia rămâne  / cea mai bună porţie de fericire/  pe stomacul gol.“ (Yeah, sure).

Fondul liric este liniştit, meditativ, filozofic. Însă apar şi texte în care dualitatea iese la iveală, „tsumamiul” poetic izbucnind în „Poezie bilingvă”, „Rătăcit prin subteranele minţii”, „Transplant de inimă” sau „Insomniac în lumea de apoi”.

Acest fenomen se datorează focului mistuitor, vulcanului ce stă mereu să erupă şi care este la originea vastei producţii literare într-un timp atât de scurt. Ionuţ Caragea are pofta imensă de a scrie şi nevoia de a comunica celor din jur ceea ce simte, poate ca un gest compensator al singurătăţii. Mesajul său se vrea unul al legăturii între oameni, pe calea unei confesiuni poetice. Poemele sale nu au nevoie de a fi tractate de cele mai reuşite, pentru că, spre lauda sa, nu găsim texte, nepublicabile. Ele se înscriu mozaical şi sfumato într-un tot unitar.

Ionuţ Caragea este un poet indiscutabil, singular chiar, care este deasupra tuturor scalelor poetice, a oricăror catalogări sau etichetări. El tinde să impună un stil şi un mod propriu de a aborda poezia.
   

Topice: Biografii | Comments Off on Un poetic vulcanic

Comentarii închise.