Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

GUSTUL DISPERĂRII

de Nelu Evu | Iunie 17, 2008

(„Deşi demenţi, vor avea judecată…” – Dylan Thomas)

Tu nu ştii ce înseamnă să naşti cuvinte
să le rupi din tine ca fătul din trup
molecule de lacrimi şi sânge
din noaptea unui timp mereu nenăscut.

Eu te-am inventat concretă ca moartea
şi totuşi abstractă cum e lumina
pentru orbi şi zborul pentru piatră.
Eu te-am inventat. Înfruptă-se alţii
din livada sânilor tăi. Zmeura
buzelor tale în zori vor prăda-o
delicate mâini de călăi.

Pentru tine am învăţat sârba-n câmpie
m-am îmbătat în ajunul Paştilor
mama ei de băutură am înjurat
la sărindarul Sfintei Marii
şi-am plâns cu lacrimi de bărbat
ca marinarul Grozoni trezit din beţie
în aşternuturile gheişelor din Singapore.

Pentru tine am absolvit şcoala
de şoferi fără dacie întru slava
femeii volan şi-a miresei parbriz
mi-am îmbogăţit lexicul cu noi cuvinte
jojă chiulasă vilbrochen antigel.

Pentru tine am fost la Stambul
şi-am făcut noapte albă la hotelul
Iscander unde focoase moldovence
toate cu nume de flori continuau
peste veac un război de mult
încheiat cu spahiii şi achingiii

încât mi-am izbit capul de toţi pereţii
urlând ca somnambulii treziţi brusc
la realitatea abisului istoric
într-o isterie a cuvintelor
bolborosite de posedaţii Satanei

eu ardeleanul cel blând alăptat
cu mitul resemnării mioritice
şi-al renunţării demne manoleice
am înţeles că tu eşti cuvântul
pe care de milenii îl căutam
frunzărind cenuşa bătrânelor dicţionare.

Pentru tine oricând aş fi putut
muri fericit ca un caşalot ajuns
în sfârşit în apele ecuatorului
şi aş fi renăscut pentru tine
pe insula Phoenix
printre ciudatele vapoare încărcate
cu ceaţă şi jar olimpian.

Despre toate acestea îţi aduc mărturie
cămaşa mea arsă de strigăt
sub care încă pulsează numele tău.

Te-am iubit pe toate meridianele
globului te-am iubit la tropice
şi la poluri pe ţărmul Mării Bering
şi la Capul Horn te-am iubit
în marile metropole ale fierului
şi-n acele obscure cartiere
unde aşteptam zăpada
ca pe-o târzie veste din Candoria.

Tu eşti somnul pe care nu pot
să-l dorm tu eşti aurora ce-o
întâmpină mateloţii escaladând
catargele roase de sarea solitudinii.
Lângă tine devin un biet nume
silabisit de vameşi în zori
la straniul ceas al apelului general.

Când te văd plutind prin oraş cu
oltcitul cum generoasă culegi de pe
trotuar un buchet somnoros
de domnişoare asistente cu
alintate nume – Cláu Márci Dóini
când faci semne duioase
biciclistului care sunt

ies din carosabil descalec pegasul
şi reînvăţ mersul pe jos al cuvintelor
pe vechiul traseu: crâşmă spital
mânăstirea Prislop şi iar înapoi.

Căci îmi aduc aminte cum făceam
dragoste sub mângâierea călduţă
a duşului ca-n secvenţele alea
din filmul suedez Casa pierdută
ne derulam poveştile cărnii
pe muzică de Gandalf sub pâlpâirea
excitantă a ledurilor roşii clipind
complice cu moartea

până când trupurile noastre
se prăbuşeau în nirvana
sub privirile indecente ale ochiului
magic de la magnetofonul
domnişoarei profesoare de înot în
apele mistice ale sistemelor budhiste
Laya Mantra Bhakti Shakti Yoga –

posesoarea cheii destinelor
cea care împrumutându-ne cheia
budoarului personal retrăia de fapt
în memoria ei senzitivă voluptatea
nopţilor petrecute lângă pectoralii
domnului profesor de arte marţiale.

Ah eram gelos pe nisipul ce-ţi săruta
călcâiul eram gelos pe valul
îngenuncheat lângă gleznele tale
tresăream numai la gândul că vântul
ce-ţi răsfira frunze de aur în păr
ţi-ar putea picura în auz un cântec
mai coerent şi mai tandru
decât povestea ghitării mele.

Astfel cât o bătaie de áripi în
văzduhul timorat al înserării cât o
descărcare de fulger în beznă
am avut revelaţia disperării poeţilor
lumii şi-am căzut în genunchi
implorând cu glasul ucenicului făţarnic:
nu mă lăsa Doamne pururi tânăr
să învăţ a muri vreodată!

Uneori Maria toate acestea îmi par
atât de îndepărtate ca şi cum
într-o altă viaţă s-ar fi petrecut
şi-mi spun că n-ai fost decât pura
invenţie a bietelor mele cuvinte
un fel de herpes benign pe buzele
realului însetat de ficţiune.

Alteori ca sculptorul ce-şi zvârle
uneltele-n nisip într-un acces
paranoic iscat din neputinţa
de a dăltui în stâncă foşnitoarea
arhitectură a mării
am sentimentul dureros că iubirea
e crudă ca un copil ce poate gâtui
o pasăre din prea multă tandreţe.

Atunci mă rog Tatălui Nostru Ceresc
să-mi redea liniştea normalitatea
acelui timp când ne înţelegeam doar
privindu-ne în ochi fără cuvinte.

Topice: Poezii | Comments Off on GUSTUL DISPERĂRII

Comentarii închise.