Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

PREDICĂ LA ÎNĂLŢAREA DOMNULUI IISUS HRISTOS

de Andrada Victoria Diaconescu | Iunie 5, 2008

“…Deci, Domnul, după ce a vorbit cu dânşii, S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu…!” (Marcu 16,19)

Hristos  S-a Înălţat!

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere S-a suit la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Cu puterea dumnezeiască cu care a înviat şi a părăsit mormântul, tot cu aceeaşi putere S-a înălţat de pe pământ la cer, cu acelaşi trup cu care S-a Răstignit şi a Înviat.

Mantuitorul împlinise opera divină pentru care venise în lume: ne-a adus învăţătura mântuitoare, S-a dat cu pilda de împlinire prin întreaga viaţa Sa şi mai ales prin jertfa de pe Crucea Golgotei. După ce a înviat se arată ucenicilor Lui de mai multe ori, vorbindu-le de Împărăţia Lui Dumnezeu şi iată că după 40 de zile sosise timpul să se întoarcă iarăşi la Tatăl Său şi să  primească cununa luptelor Sale şi cinstea biruinţei Sale. Aceasta este taina pe care Hristos le-a explicat-o ucenicilor Săi în ajunul morţii Sale, când le-a zis: “Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; acum iarăşi las lumea şi mă întorc la Tatăl!”

Această slăvită tăina o serbează Biserica Creştină Ortodoxă pretutindeni astăzi cu bucurie sfântă. Să ascultăm deci cu atenţie şi să reţinem învăţăturile şi foloasele pentru mântuirea sufletelor noastre.

În timpul celor 40 de zile, după ce a Înviat din mormânt, Iisus i-a mângâiat neîncetat pe apostolii Săi prin arătările Sale publice şi particulare. S-a arătat de mai multe ori ca să-I convingă de Învierea şi Dumnezeirea Sa. În a 40-a zi de la Înviere se arată din nou şi, pentru ultima oară, îi mustră că au fost aşa de zăbavnici a crede în Învierea Sa, după mântuirea celor care L-au văzut înviat. Apoi le spune că toate cele scrise despre El în lege, în psalmi şi în prooroci s-au împlinit întocmai şi că aşa trebuia să se întâmple, şi le mai aminteşte încă o dată că le va trimite putere de sus, pe Duhul Sfânt, Mângâietorul.

După aceia ieşi împreună cu ei şi cu mulţi alţii care erau adunaţi, străbătură împreună străzile Ierusalimului, conducându-i în Betania, la casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei, unde Prea Sfânta Fecioară Maria cu multe persoane credincioase aşteptau venirea Fiului Sau. O mare bucurie a cuprins inimile tuturor atunci  cand s-au găsit cu toţii. Mântuitorul Iisus Hristos le-a mulţumit apoi la toţi pentru tot ce au făcut pentru El în timpul vieţii Sale, în timpul pătimirii şi îngropării Sale. După aceea i-a mângâiat dumnezeieste, spunându-le că s-a apropiat clipa Înălţării Sale la Tatăl şi despărţirea de ei, trupeşte, îi invită imediat să-L urmeze.

Toţii s-au îndreptat după Iisus şi au pornit împreună la drum spre muntele Măslinilor, acolo unde cu 40 de zile mai înainte asudase la sânge, se rugase cu cele mai fierbinţi lacrimi şi căzuse în agonie de moarte; acolo, în grădina Gheţimani, mâinile cu lanţuri şi ucenicii toţi s-au risipit. În acest loc a găsit Iisus cu cale să-i adune iarăşi pe ucenicii Săi, în număr mult mai mare ca atunci, căci au fost mai bine de 500 şi mult popor.

În faţa acestei împunătoare adunări, Iisus, privindu-i pentru cea din urmă oară, întinse mâinile Sale şi îi binecuvântă; apoi cu trupul acela care a suferit atâtea răni şi chinuri, Mântuitorul a început să Se înalţe spre cer şi pe când Se înălţa a apărut să răsune de cântările triumfale ale miilor de îngeri şi arhangheli, heruvimii şi serafimii, puterile cereşti care veniseră să-L întâmpine pe Împăratul Slavei.

În jurul Dumnezeiescului Biruitor al morţii au venit şi sufletele patriarhilor şi ale profeţilor, ale tuturor drepţilor din legea veche şi L-au întâmpinat toate aceste suflete cărora le era închis cerul până atunci: Adam, care şi-a ispăşit neascultarea printr-o îndelungată pocăinţă; Abel, victima nevinovată ucis de un frate pizmas şi barbar; Noe, al doilea părinte al neamului omenesc; Avraam, bătrânul patriarh de o credinţă aşa de mare; Isac, simbolizând nevinovata figură a lui Iisus Hristos; Iacov, tatăl celor 12  triburi; Iosif cel vândut de fraţii săi, după cum şi Iisus avea să fie vândut de fraţii săi; Moise, marele prooroc; David, strămoşul lui Iisus după trup; Melchisedec, regale păcii, simbolul preoţiei legii celei noi; Iov, omul suferinţelor răbdate fără cârtire şi toţi drepţii L-au însoţit pe Împăratul Slavei împodobind triumful Său, iar cerul care până acum fusese închis pentru păcatul lui Adam, acum s-a deschis ca să intre Iisus, al doilea Adam.

Cerul izbucnea în strigate de bucurie şi cântări şi aşa, în aceste cântări nemaiauzite de urechile omului, Iisus Se Înalţa mereu spre ceruri. Ucenicii şi tot poporul îngenunchiaţi şi cu ochii pironiţi spre cer, spre Mantuitorul, Care se ducea la Tatăl, priveau toţi cu ochii în lacrimi şi cu multa atenţie la această privelişte minunată.

Pe când se uitau ei încremeniţi de cele ce vedeau, deodată norul L-a învăluit pe Iisus, iar cântarile se auzeau tot mai puţin, fiind la mare înălţime. Ucenicii însă, tot în sus priveau, acolo unde se dusese toată bucuria lor, toată dragostea şi toată nădejdea lor. Pe când priveau ei şi lacrimile se scurgeau pe feţele lor, deodată au vazut asupra lor; în văzduh, doi îngeri îmbrăcaţi în haine albe, care le-au zis: “Barbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer?! Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer; aşa va veni precum L-aţi văzut pe El mergând!”, cu alte cuvinte va veni pe norii cerului cu toţi sfinţii îngeri, ca  Judecător, la sfârşitul lumii ca să răsplatească fiecăruia după faptele lui; va veni adică, cu acelaşi trup cu care a suferit, cu rănile deschise, că de aceea spune Sfânta Scriptura că “…vor vedea pe Cel pe Care L-au străpuns”. Cei doi îngeri au fost sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, care au fost slujitorii legii şi de acum parcă şi ei şi-au împlinit misiunea. El se înalţă la cer ca om şi nu ca Dumnezeu, pentru că prin dumnezeirea Sa niciodată nu părăseşte cerul şi este pretutindeni.

Sfinţii Părinţi spun că Domnul Hristos a stat câte o zi în fiecare cer, să ia cunoştinţă toate cetele îngerilor şi să fie primit cu cinste şi închinăciuni de fiecare, aşa cum se cade Împăratului Slavei. De aceea, abia dupa zece zile a ajuns Iisus cu trupul la Tatăl şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Astfel a fost plecarea Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământul acesta pe care l-a zidit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi pe care L-a udat cu Sângele Său cel scump. El S-a supus suferinţelor şi ca un rob a pătimit toate, dar din rob a devenit Împărat şi Dumnezeu. Hristos şade acum la dreapta Tatălui Său, pe un scaun înfricoşat, pe care-l înconjoara arhanghelii cutremurându-se, iar în mâna dreaptă ţine sceptrul puterii, căci era Împărat şi Domn al cerului şi al pământului, după cum a spus: ”Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ!”.

Domnul Hristos S-a înălţat la cer să trimită ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt. De aceea la 10 zile după înălţare, în ziua cincizecimii, trimite făgăduinţa Tatălui ceresc peste ucenicii Săi, pe Duhul Sfânt-Mângâietorul, Duhul Adevîrului şi Vistierul Bunătăţilor. Dar Domnul Hristos S-a înălţat la cer ca să ne pregătească şi nouă un loc. Însă ce trebuie să facem noi ca să meritam acest loc?!

Înainte de toate nu trebuie să uitam niciodată prin ce atrecut înainte de a intra întru slava Învăţătorul nostru. El a meritat această Slavă prin viaţa Sa cea atât de curată, generoasă şi răbdătoare, liniştită, devotată, plină de umiliri şi de suferinţe. Dacă vrem să ocupam locul pe care ni l-a pregătit Mântuitorul, trebuie să-L imităm în purtarea Sa şi să luam parte la amărăciunilea paharului Său. Dacă vrem să ne suim cu El întru slavă, trebuie mai întâi să-L însoţim pe Golgota, să ne pironim cu El pe Cruce, să suferim nedreptăţile, calomniile şi hulele vrăjmaşilor noştri fără cârtire, să suferim bolile, lipsurile şi orice prigonire ar veni peste noi din partea lumii şi a diavolului, să suferim până la sânge împotriva păcatului şi a uneltirilor satanei, să suferim Crucea, piroanele şi coroana de spini pe care le întâmpinăm la tot pasul în lumea aceasta plina de răutate, făţărnicie, mândrie şi minciună.

Mândria nu ne înalţă cu Iisus Hristos, Care a fost cel mai umilit dintre toţi oamenii. Lăcomia de avere şi toate ale lumii acesteia nu ne înalţă cu Iisus, Care a fost cel mai sărac. Desfrânarea nu ne înalţă cu Fiul Fecioarei, Care a fost cel mai curat. Nici o patimă nici o boală sufletească nu ne poate înălţa ca să putem intra să ne lepădăm de toate defectele noastre, că aşa zice El: “Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”

Viaţa noastră pe pămţnt este o viaţă de luptă. Noi nu trebuie să încetăm a lupta şi a-l birui pe satana; nu trebuie să renunţăm la desfătările lumeşti şi la tot păcatul, ci trebuie să răstignim trupul nostru, adică să pironim patimile şi poftele păcătoase încât să nu mai sufle nici una. Locul pe care ni l-a pregătit Iisus Hristos este o împărăţie cerească, sfântă şi curată şi mai presus de toate este veşnică-fără de sfârşit, de aceea trebuie s-o cucerim; este o coroană, pe care vrea să ne-o dea, dar aceasta nu va veni singură să se aşeze pe capul sufletelor reci, trândave şi nepăsătoare.

Împărăţia şi coroana sunt răsplata serviciilor şi a valorii care trebuie câştigate prin osteneală şi statornicie; să muncim deci şi să ne rugăm, să ne spălăm prin pocăinţă cu lacrimile aduse din evlavie către Dumnezeu şi să avem dragoste către toţi fraţii noştri. Suferinţele sunt destule; fiecare-şi are Crucea sa, dar fericiţi sunt cei ce suferă pentru dreptate. Bucuraţi-vă şi să vă veseliţi toţi, căci uşa împărăţiei cereşti ne este deschisă prin Salvatorul nostru Care S-a înălţat la ceruri, Iisus Hristos.

Bucuraţi-vă voi bolnavilor, care vă aflaţi pe patul durerilor; gandiţi-vă la suferintele lui Iisus şi îndurate cu răbdare, căci cerul vă este deschis! Bucuraţi-vă oropsiţilor; năpăstuiţilor şi înduraţi cu răbdare, că fericire mare vă aşteaptă în ceruri; Iisus vă va despăgubi de toate suferintele voastre! Iar noi toţi să înălţăm inimile noastre către Ierusalimul cel ceresc unde Iisus Hristos astazi S-a înălţat şi acolo să avem toate speranţele noastre, să ne deslipim inimile de onorurile şi desfătările lumeşti, căci acestea sunt numai noroi şi fum şi să ne bucurăm în această zi a Înălţării, din toata inima noastră, că şi nouă ne este deschis cerul şi raiul prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos, să intre şi sufletele noastre şi să se bucure acolo veşnic.

Odată cu înălţarea Domunlui, noi creştinii, mai sărbătorim şi Ziua  Eroilor. Este o faptă înţeleaptă să ne aducem aminte de toţi cei care s-au jertfit pentru dreapta credinţă, pentru ţară şi pentru neamul românesc. Noi pomenim eroii în această zi a Înălţării  Domnului, pentru că avem credinţa sfântă şi credem în nemurirea sufletului, aşa cum au crezut toţi adventiştii creştini, moşii şi strămosii nostrii; chiar dacii li romanii înainte de a se încreştina, credeau în nemurirea sufletului.

Noi nu cinstim astăzi numai ţărâna eroilor, ci opera lor care este ţara şi sufletul lor nemuritor care este la Dumnezeu, e viu, şi credem că sărbătoarea aceasta ce se face în toată ţara este răsunet şi în cer, unde sărbătoresc şi eroii şi ei se bucură de recunoşţinta noastră, dacă într-adevăr recunoaştem că prin jertfa lor ni s-au păstrat atâtea bunuri, prin jertfa lor avem bisericile în picioare şi ne-am păstrat credinţa până acum. Prin jertfa eroilor şi a martirilor noştri ne-am păstrat numele de creştini şi de români, căci aşa ziceau ei: ”Pentru a fi un român adevărat, trebuie mai întâi să fii un creştin adevărat!”

Luminaţi de credinţa aceasta vie, să mergem la mormintele eroilor şi la crucile martirilor să ne împărtăşim din duhul lor, să ne îmbărbătăm inimile prin puterea vitejiei lor şi cu adâncă recunoştinţă să trimitem şi noi cerului cântările şi rugăciunile noastre, căci mucenicii şi eroii creştinătăţii au murit încredinţaţi că apărând credinţa şi urmând lui Hristos, apără adevărul şi dreptatea. Eroii neamului au murit încredinţaţi că cine luptă pentru dreptate şi libertate luptă pentru Dumnezeu; cine luptă şi îşi apără familia, credinţa, cultura, limba, legea neamul şi patria, luptă pentru adevăr şi dreptate.

Astăzi toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi ai neamului nostru românesc, de la începuturile lui şi până acuma, vin în faţa noastră şi ne întreabă dacă suntem noi vrednici sau nu de jertfele şi suferinţele lor; apoi ne cheamă să le urmăm credinţa. Biserica, mamă Creştină Ortodoxă, se roagă pentru odihna eroilor, le binecuvântează amintirea, le cântă veşnica pomenire şi înalţă rugăciuni către Dumnezeu, ca sufletul lor nemuritor să se odihnească în veşnica fericire.

Nemurirea sufletului e cea mai veche credinţă a neamului nostrum românesc, credinţa pe care au avut-o şi strămoşii noştri, dacii şi romanii; părinţii noltri au ţinut cu cea mai mare cinste şi sfinţenie credinţa în nemurirea sufletului. Avem deci o frumoasă moştenire părintească de la care nu ne putem abate cu nici un chip, nici vii, nici morţii. Sfânta sărbătoare de astăzi, a Înălţării Domnului Iisus Hristos, se mai poate numi şi sărbătoarea sufletelor nemuritoare. Toţi sfinţii lui Dumnezeu: prorocii, martirii, apostolii au vorbit în lume despre existenţa sufletului, ne-au făcut atenţi de valoarea lui şi ne-au pus în grijă mântuirea lui.

Cu toate acestea se găsesc totuşi destui îndoielnici, care spun că au tăiat în bucăţi tot corpul omenesc şi n-au găsit nicăieri sufletul. Au găsit, oase, sânge, nervi, creier, inimă, dar nici urmă de suflet, ca şi când sufletul s-ar afla în hoituri s-au n-ar fi nici o deosebire între omul viu şi omul mort. Nu este o nebunie să caute cineva sufletul în cadavre?! Este aşa de slabă ştiinţa prin faptul că încearcă să lămurească taina sufletului. Chiar un învăţat creştin credincios a spus că tot ceea ce ştim de când e lumea şi până azi e nimica toata faţă de ce e sufletul în sine şi ce taine mari cuprinde în el.

Ştiinţa creştină ne învaţă că sufletul există şi că e o întoarcere zadarnică să caute cineva sufletul în materie şi material în suflet. Între suflet şi materie este atâta deosebire ca şi între omul viu şi omul mort, ca şi între viaţă şi moarte. Atunci, ce e sufletul, ce e viaţa?! Întrebarea aceasta pentru unii nu are nici o însemnătate, dar pentru creştini are cea mai mare însemnătate. Înţelepciunea biblică ne spune că sufletul sau viaţa din noi este o taină ascunsă de Hristos Dumnezeu, e o floare care creşte în gradina raiului, o scânteie din lumina lui Dumnezeu, o fiinţă nevăzută, o putere nematerială – ca vântul care suflă unde vrea şi nu se ştie de unde vine şi unde merge. O avere este sufletul, care preţuieşte mai mult decât greutatea şi valoarea lumii întregi.

Toată bogăţia lumii: aurul, argintul, toate nu cântăresc cât un suflet omenesc. De aceea şi Mântuitorul ne face atenţi de valoarea lui, zicându-ne: ”Ce va folosi omului de va dobândi lumea toată să-şi va pierde sufletul?!” –sau- “Ce va da omul în schimb pentru sufletul său, dacă sufletul se pierde?!”. Lumea întreagă pentru noi nu mai are nici o valoare dacă sufletul se pierde prin păcate. Sufletul e un diamant mai scump decât toată lumea, un diamant cu multe şi minunate sclipiri. Sufletul este o putere, o taină. Toţi oamenii ar vrea să privească acest diamant, această floare, să vadă această pasăre măiastră.

Sufletul nu se poate vedea, nici pipăi; el există în corp şi afară de corp, întocmai ca un cântec important pe disc?! Există, dar, nevăzut şi nemuritor; este ascuns ca şi o piatră de diamante sub învelişul unei frunze. Mai întâi trebuie ca să se rupă frunza ca să se vadă sclipirile diamantului. Învelişul sufletului e trupul. Mai intai trebuie sa moara trupul, sa se desfaca invelisul, ca sa se elibereze sufletul. Oricum viata noastra este ascunsa prin el in Dumnezeu. Unii ganditiri spun ca noi traim prin simturi; vedem, auzim, vorbim, gustam, pipaim, mirosim, ne miscam prin simturi. Toate acestea exista numai cata vreme este sufletul in trup. Ochii vad, pentru ca vede sufletul, limba vorbeste pentru ca vorbeste sufletul.

Aşadar sufletul nu e chimie, nu e materie ci e scânteie divină. El este partea cea mai aleasă şi mai frumoasa din noi. Sufletul are de la Dumnezeu ştiinţa creării şi forţa învierii trupurilor. Prin puterea Duhului Sfânt sufletul îşi reconstruieşte trupul.

În Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, învătătura despre originea, valoarea, nobleţea şi forţa sufletului, precum şi despre grija despre mântuirea lui e arătată la tot pasul în Sfânta Carte a Lui Dumnezeu, într-un loc se spune că sufletul e mai important decât trupul, e mai mult decât haina sau hrana şi e mai de preţ decât toată lumea. Despre însemnătatea lui ne vorbeşte pilda cu oaia cea rătăcită, pilda cu drahma cea pierdută, pilda fiului risipitor, pilda bogatului nebun şi cea a bogatului nemilosdtiv. Pocăinţa păcătoşilor e prilej de sărbătoare în cer, aşa de mare este răsunetul întoarcerii unui suflet, al unui om la Dumnezeu; se bucură tot cerul de întoarcerea lui şi se întristează tot cerul de pierderea unui suflet. De ce aşa răsunet mare?! Pentru că a trebuit să-şi verse sângele chiar Fiul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră?! Pentru că sufletul nu este un lucru ieftin sau un obiect de glumă, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, care atârnă în cumpănă mai mult decât valoarea şi greutatea lumii materiale.

Viaţa sufletului în această lume este o misiune. Să luăm aminte!… o misiune. Nu este nici prilej de petrecere, nici de plăcere, nici de îmbogăţire, nici de lenevire, nici de mâncare sau băutură, ci este misiune ce depăşeşte marginile timpului. Alergătorii cu ştafeta sau cu făclia aprinsă au menirea să ducă cu tot efortul obiectul primit până la un punct precis. De aici urmează alt alegator şi altul până ce ştafeta ajunge la destinaţie. Misiunea l-a depăşit pe om, omul a stat în slujba ei şi prin contribuţia ei omul s-a împlinit. Aşa e viata sufletului: misiune ce depăşeşte curgerea traiului pământesc. Nu ne putem sustrage de a ne-o împlini fără să facem în viaţă şi câte un act de răzvrătire, ca şi fiul risipitor, care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; n-a primit misiunea vieţii adevărate şi astfel a ajuns nefericit, singur; în zdrente şi cu bube, nemâncat, flămând şi însetat. De aceea Mântuitorul îl numeşte nebun, adică anormal pe bogatul de plăceri şi de avuţii şi uită de datoriile ce le are faţă de suflet, de mântuirea lui şi fericirea lui veşnică.

Cei mai mulţi se alarmează, strigă, aleargă, caută când pierd câte un animal – o viaţă şi chiar şi câte un câine – dar pentru pierderea sufletului stau nepăsători glumesc şi râd. Vai lor ce nepăsare, ce nesimţire! Biserica prin toate slujbele, harurile şi învăţăturile sfinte, are în vedere acest mare scop: mântuirea sufletului şi Moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Trăirea după poftele păcătoase ale trupului este trăire anormală-pierdere. Trăirea după dorinţele curate ale sufletului este câştig, care face viaţa fericită şi pe pământ şi în cer.

O atenţie specială ne arată Mântuitorul, când spune că cine vrea să-şi mântuiască sufletul îl va pierde şi care-l va pierde pentru El şi Evanghelie îl va mântui. Adică, cine se închide în egoism pentru a-şi ferici viaţa personală îşi pierde şi îşi osândeşte sufletul; iar cine îşi jertfeste sufletul pentru Hristos şi lucrarea ei de mamă, dă mereu strigăte de alarmă şi ne cheamă la pocăinţă, combate mereu egoismul şi susţine totdeauna interesul faţă de lucrul cel mai de preţ şi nemuritor care este sufletul.

Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă să trăim pe pământ ca nişte străini şi călători, că aşa suntem. Să nu uităm că soarta sufletului pe pământ este soarta porumbelului sau a corbului care au fost sloboziţi din corabia lui Noe. Corbul negru nu s-a mai întors în corabie, a rămas rătăcitor prin lumea hoiturilor din care s-a hrănit. Porumbelul însă s-a întors curat şi nevinovat, cu ramura de măslin în cioc în corabia stăpânului său. Soarta corbului sau a porumbelului o creem noi sufletului nostru liber şi nemuritor, după cum îngrijim de mântuirea lui, după cum acceptăm sau refuzăm misiunea, şoaptele chemării sau ale destinaţiei Lui cereşti.

Să avem milă de sufletul nostru, să îngrijim de haina împărătească a sufletului nostru, să nu ne apuce moartea cu haina pătată sau ruptă, şi astfel nu vom avea parte să intrăm la nunta Fiului de Împărat, în Biserica Lui cea cerească! Întoarce-te, suflete, la odihna ta, la Dumnezeu în cetatea păcii, în raiul fericirii veşnice, după care alergăm, luptăm şi suspinăm!

Rugaciune

Iisuse, Împăratul şi Dumnezeul nostru, fă ca slavita Ta Înălţare să producă în fiecare din noi roade de sfinţenie, o credinţă mai mare, o iubire mai aprinsă, o îngrijire mai deosebită pentru sufletul nostru!

Fă să cunoaştem şi să înţelegem cât de mare este valoarea sufletului nostru şi să nu-l mai vindem pe orice lucru de nimic! Aprinde în noi, Doamne, o dorinţă mai mare pentru cer şi un dispreţ pentru lucrurile acestea pământeşti, trecătoare!

Ajută-ne Dumnezeule cu Harul Tău, ca să Te putem slăvi şi mărturisi prin viaţă curată şi prin fapte bune până la sfarşitul misiunii noastre pământeşti!
Amin! 

Adaptare după “PÂINE ŞI APĂ PENTRU SUFLET” de Ierodiacon Visarion Iugulescu

Topice: Meditaţii | Comments Off on PREDICĂ LA ÎNĂLŢAREA DOMNULUI IISUS HRISTOS

Comentarii închise.