Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

CĂLĂTOR PRIN ŢARA MEA – Spre Borzeşti

de Florentin Adrian Maftei | Iulie 31, 2008

Cred că nu este om al neamului românesc, care, trecut prin şcoală, să nu fi aflat, măcar de acolo, despre stejarul din Borzeşti, Ştefan, marele viitor domn, despre Mitrut, tovarăşul său din jocurile războinice, de adevăratul han tătărăsc şi de moartea năprasnică a ”puiului de moldovean” (Mitruţ) săgetat de un urmaş de-al lui (Timur) Lenk, transformând jocul unei zile într-o experienţă dramatică pentru cel care va fi voievod şi pentru tovarăşii săi, copii încă, printre munţii Borzeştiului.

Sau, poate, or fi şi dintre aceia care au trecut prin şcoala răs /reformată, ori mereu în reformare, şi care, în alternativul manualelor, chiar şi al celora de istorie, nu au aflat că, pe lângă Andreea Esca şi niste cântăreţi manelişti, ca obiectiv didactic este, sau a fost, şi această bagatelă descriptivă, emoţională, paseistă şi demodată, din copilaria unuia, Ştefan, care,”întâmplător“ a fost numit şi renumit ”…cel Mare”!

Oricum, mânat de dorinţa de a simţi poezia acelor plaiuri, am pornit într-o dimineaţă cu vremea nehotărâtă în înfăţişare, de pe malul Siretului, spre mirajul înceţoşatelor depărtări înlânate parcă suriu spre urcătura ce mă aştepta; şi-am dat cale liberă bidiviului bătrâior, ce are vreo 78 de vieţi /putere în el şi-i mâncator de jar lichid, de l-am îndemnat, mai întâi, pe valea râului ce mi-e, de regulă, loc de plecare spre unde pornesc. Dar nu multă vreme l-am avut tovarăs. Atâta doar cât m-a povăţuit să dau bineţe bădiţei Vasile, la Mirceşti, trecând pe lângă lunca invadată de lăcrămioarele sfioase şi deplin mirate, parcă disperate de otrocolul fumigen ce îl produc nişte fiare răscolitoare prin apele şi malurile râului; am admirat apoi curata îngemănare “siameză” a Siretului cu Moldova, o apă care a dăruit, generoasă, numele său, pământurilor şi neamului de la est de Carpaţi; iar la întâlnirea cu Bistriţa, tovarăşul meu de călătorie de până acum, poreclit de un neam străin de noi ”Dragul”, mi-a urat ”drum bun” înspre soare-apune, dându-mi semn de înţeles şi recunoaştere către tovarăşul său de mai din vale, cu care eu o să mă aflu înaintea lui, printre înălţimi, râul Trotuş.

Statuia lui George Enescu de la TescaniAşa am şi dorit, culegând calea munţilor aproape deluroşi după înfătisare, până ni s-a dat ştire surprinzătoare de întâlnire cu Tescaniul marelui George Enescu. Nu am putut să nu aflu de ce şi unde s-a crescut “Jurjac”, după ce s-a pribegit dinspre Dorohoi, din Livenii copilăriei sale, spre coclauri neştiute mie, sporind neasemuit lumea muzicii cu acorduri şi triluri ce doar Ciprian, băiatul preotului Porumbescu, de la Stupca, le-a mai înviat aşa măiestrit, mult înaintea vremii cursă înspre noi. Şi-am aflat conacul, pe care o ”ghiduşă” l-a înfăşat în “Poema Română”, atunci când ne-a întâmpinat; împrejmuit cu minunatul său parc, de mult, mult drag nemuritorului slujbaş al lui Pan şi leagăn pentru multe, aici născute, perle muzicale. Şi, printre multe altele, am mai aflat că în van el şi Măruca (iubita de aleasă unicitate pentru maestru) şi-au dorit somnul veşnic în oghealul pământesc de aici; dar degeaba şi-au zidit şi lăcaş veşniciei lângă capelă, vegheat de falnici arbori ; trupurile lor căzute au fost date ofrandă pămăntului străin, ca loc de fală într-un cimitir ce şi-a mai cuprins astfel un nume, răsunet al lumii şi unde noi, românii, sau cei mai mulţi dintre noi, nicicând n-o să-i putem prelinge o lacrimă ori aprinde o lumânare!

Statuia lui George Enescu de la TescaniNu multă cale ne-a despărţit apoi de întâlnirea cu Trotuşul. Parcă ne-a recunoscut semnul dinspre Siret şi ne-a preluat curgând pe calea sa, paralel şi-odată cu noi, ori noi odată cu el, printre culmile care ascundeau în miezul lor, mai peste tot, gazul pământului, ce-şi făcea simţită prezenţa, pentru noi, în aerul ce-l respiram, dar şi prin imaginea mulţimii sondelor ce trudeau spornic, pornindu-mi şi retorica întrebare: ”pentru cine, oare?” Dar asta e o altă poveste, ştiută doar de cei mari, iar pentru noi… e doar poveste!

Prima sondaă mecanică din RomaniaM-a oprit din calea spre Tg. Ocna, făcându-mi semne de pe malul drept al apei, prima sondă de la noi din ţară, acum “pensionară”, cea care a deschis poartă spre lumină “aurului negru”, în anul 1861. Mângâind-o privit, involuntar mi-am întors gândul spre acea demult trecută întâie zi a sa, si m-am închipuit alăturat, aici, pe mal de Trotus, unor nume despre care se stie că au fost neamului reazem solid si jaloane adânc împlântate istoriei acestui norod. Dar si aceasta este ca o pagină rar deschisă timpului nostru. O mai povestesc uneori băstinasii care vin si culeg si-acum rodul frust al sondei, titeiul care se adună încă în vechiul puţ, pentru a-si obloji cu el, în loc de ir, durerile ciolanelor măsluite de vremi si vremuri. (vezi foto).

Am traversat, prin calea ce a urmat, oraşul Oneşti -o identitate care ocupă un rost aparte ca efigie a sportului românesc, prin renumele Nadiei Comăneci, răsfrânt şi asupra urbei natale. Este ultimul pas ce l-am parcurs până a ajunge acolo unde dorit-am să fiu, la Borzeşti.

Alee spre biserica din BorzeştiGreu mi-a fost să împac imaginea ce mă urmărea din vremea copilăriei cu cea actuală, a maturului care astăzi sorbeşte acelaşi tablou, însă cu o altă sete!
Din şosea şi până la poalele bisericii, (aşezată, după cum spune şi legenda, pe un dâmboc, cu altarul crescut parcă din rădăcina stejarului între ale cărui ramuri a fost ucis Mitrut şi, unde, mai târziu, a fost pedepsit şi hanul tătar) este o cale, în linie dreaptă, taman cât pentru o aruncare de săgeată, potrivit de meşteşugit slobozită de un arcaş. De aceea, de pe ridicătura de unde se află, biserica domină vizual şi emoţional privitorul care se îndreaptă ”săgeată” dinspre drum către împlinirea visului şi visărilor sale.

Supleţea exterioară a bisericii, dorinţa vizibilă a ctitorului de durabilitate (zidirea este făcută cu blocuri de piatră, alese, culese ş-apoi meşter prelucrate, dinspre Trotuş, veşnicite în pereţi şi cu ajutorul unui mortar, (reţeta ziditorului de-atunci), li multe alte impresii mă poartă cu gândul spre meseriaşii bănuiţi a fi aduşi dinspre apusul Europei de străbunii muşatini, pentru ca în Moldova să se ridice cetăţi noi, cu care Domnul şi ţara să poată apăra mai uşor plaiul străbun, dar şi creştinătatea, de pericolul necredincioşilor. Meşteri care au lăsat din comoara brăţării lor, peste timp, şi băştinaşilor.

Biserica lui Ştefan din BorzeştiOrnamentele, asemenea tivurilor şi bordurilor de pe straiul popular tradiţional, aflate mai ales înspre acoperişul înalt, lipsit de turle şi cu poală (streaşină) largă, dar şi în semicircularul exterior al altarului, încălzesc aspectul de ansamblu, prin folosirea cărămizii arse şi a unor rozete smăltuite în diferite culori. (vezi foto)

Gândindu-ne la perioada în care a fost construită (9 iulie 1493 – 12 octombrie 1494), comparând zidirea aceasta cu cea de la Războieni – 1496 (la care vom ajunge altădată) şi cu cele multele ridicate în Bucovina şi nu numai, cred în vrerea morţişă a domnitorului ca ele, bisericile acestea, să arate aşa. Fiind biserici voievodale aproape austere, tip navă, or fi avut ca raţiune a existenţei lor mai ales pomenirea şi cinstirea unor fapte ce mult l-au marcat pe domn, şi ni s-au transmis nouă şi cu un rost comemorativ.

Suntem demni de a respecta un asemenea testament? Eu cred că cei care au citit aceste rânduri, DA, sunt adevăraţi iubitori ai istoriei neamului nostru.
Şi, dacă sunt şi asemenea oameni, nu ar trebui să ne străduim să reînviem figuri şi locuri ce înseamnă vlagă şi trecut ale neamului? Poate că da! Străduinţa aceasta nicicând nu va fi în van.

Lespezi, 25 iunie 2008

a consemnat Diaconescu Andrada

Topice: Reportaje | Comments Off on CĂLĂTOR PRIN ŢARA MEA – Spre Borzeşti

Comentarii închise.