Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Duminica a V-a după Rusalii

de Radu Botiş | Iulie 20, 2008

Biruind prin Hristos Domnul!

pr. iconom stavrofor Radu BotişCel rău (diavolul) atrage nenumărate victime. Dar, cu toate că prin răscumpărare, împărăţia Satanei asupra sufletelor a fost zdrobită, noi avem de luptat, în continuare, împotriva duhurilor rele care ne aţâţă la păcat. Mântuitorul Iisus Hristos ne avertizează să nu ne temem “de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu îl pot ucide, ci de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul şi să le arunce în gheena”. “Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Petru V, 8). Însuşi Iisus Hristos a permis să fie ispitit de diavolul, iar în cei trei ani şi mai bine de vestire a Evangheliei, printre multele minuni pe care le-a făcut, au fost nenumăratele eliberări de suflete de sub puterea demonilor, cum este şi cazul demonizatilor din ţinutul Gherghesenilor. Diavolul nu poate acţiona direct asupra facultăţilor noastre spirituale, adică asupra minţii şi asupra voinţei, Doar Bunul Dumnezeu poate pătrunde în centrul sufletului să mişte resorturile voinţei omului. Direct, diavolul poate influenţa numai trupul, cu simţurile lui externe: văzul, auzul, gustul etc. şi, mai ales, simţurile interne: imaginaţia şi memoria sensibilă, precum şi pasiunile, care constituie domeniul afectivităţii. Iar prin această acţiune directă el influenţează indirect şi voinţa, care prin mişcările produse la nivelul sensibilităţii şi afectivităţii, este solicitată să consimtă la imaginile şi plăcerile trezite în simţuri; deoarece ştim că, dată fiind strânsa legătură – unitate vitală – dintre corp şi suflet, toate fenomenele biologice se răsfrâng şi asupra celui al vieţii sufleteşti, adică mintea şi voinţa. Trebuie să subliniem însă că aceste influenţe inferioare nu suprimă libertatea de decizie; voinţa rămâne, tot timpul, liberă să accepte sau să respingă ispitele, oricât de puternică ar fi complicitatea Satanei în trezirea şi alimentarea lor. De altfel, această influenţă este îngrădită, limitată de Dumnezeu, care nu-i permite să ne ispitească peste puterile noastre, şi care ne dă şi harul ca să-l infringem.

Pe de altă parte ar fi greşit să credem că toate ispitele care ne asaltează prin simţuri sunt lucrarea diavolului; dezechilibrul ancestral creat prin păcatul originar la nivelul întreitei pofte – a trupului, a ochilor şi trufia vieţii – despre care vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul, dezechilibru accentuat şi întreţinut de obişnuinţele rele care slăbesc şi mai mult voinţa, este suficient spre a explica un mare număr de ispite şi căderi în păcat. Sfântul Iacob, în epistola ne spune: “Fiecare se ispiteşte de a sa poftă, fiind atras şi amăgit, iar pofta, zămislindu-se, naşte păcatul, şi păcatul, săvârşindu-se, naşte moartea” (I, 4).

Dar tot atât de greşit ar fi să credem că Satana nu ar avea nici un amestec, nici o influenţă asupra sufletului nostru, ceea ce – după cum am văzut – este împotriva Sfintei Scripturi.
Trebuie să recunoaştem că datorită înclinării noastre spre păcat sunt explicabile foarte multe dintre ispitele şi căderile zilnice. Este foarte greu să identificăm ispitele care vin direct de la diavol precum şi modul în care lucrează el. Putem totuşi afirma cu certitudine că, atunci când o ispită apare brusc, violent, şi persistă neobişnuit de îndelungat, diavolul are o contribuţie importantă. Sau, când ispita produce în suflet o tulburare adâncă şi persistentă, când sugerează sufletului gustul pentru fapte ce strălucesc în ochii lumii, sufletul se simte înclinat să nu destăinuiască duhovnicului nimic din toate acestea, în astfel de cazuri de obicei este amestecat şi diavolul.

Intotdeauna la îndemână este rugăciunea smerită şi plină de încredere, prin care invocăm sprijinul lui Dumnezeu. Căci, “Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?”.
Rugăciunea – trebuie să fie smerită. A ne recunoaşte nimicnicia şi neputinţa de a birui fără harul divin înseamnă a descuraja pe tatal trufiei şi a-l dezarma.
Rugăciunea trebuie să fie şi încrezătoare, deoarece slava lui Dumnezeu fiind interesată în biruinţa asupra duhului necurat, Dumnezeu nu ne va lipsi de harul Său pentru ca slava Sa să sporească prin noi.
Alta armă puternică, după rugăciune, este folosirea cu vrednicie a Sfintelor Taine. Purificarea sufletului în baia Sfintei Marturisiri şi nutrirea cu trupul şi sângele lui Iisus viu din Sfânta Euharistie, Pâinea Vieţii, alunga duhurile necurate şi ne face invulnerabili atacurilor lui.

Desigur, şi dispretul faţă de diavol este lucru essenţial pe drumul catre mintuire iar sufletul câştigă o tot mai mare tărie. Cel rău nu are putere decât asupra sufletelor laşe. Să nu uităm însă că toată această luptă cu armele amintite, luptă soldată uneori cu răni şi înfrângeri regretabile, nu este o luptă de luni sau de ani, are răsplata promisă. Lupta împotriva celui rău nu se încheie decât odată cu ultima suflare, deoarece cei doi oameni din noi: omul spiritual “, adică omul cel nou – născut prin apa botezului din Duhul lui Dumnezeu şi nutrit şi crescut cu Sfintele Taine sub ocrotirea Preacuratei Fecioare, a sfinţilor şi a îngerilor – şi omul trupesc, adică omul cel vechi al păcatului, cu înclinările spre păcat, fiind nevoit să convieţuiască în această viaţă, diavolul va continua să-l aţâţe neîncetat pe acesta din urmă împotriva celui dintâi. Dar, cu ajutorul harului divin, omul spiritual izbuteşte
să îmblânzească şi să ţină în frâu poftele omului trupesc, punându-le în slujba eliberării depline şi a desăvârşirii omului duhovnicesc. Sfântul Pavel ne avertizează: “Căci de veţi vieţui după trup, veţi muri, iar de veţi omorî cu duhul faptele trupului vostru, veţi fi vii” (Romani VIII, 13). Deci numai moartea pune capăt bătăliei noastre. Şi după cum atleţii nu se încununează cu laurii biruinţei decât dacă luptă până la capătul competiţiei şi conform regulamentului în vigoare, tot astfel şi noi nu vom primi de la Hristos cununa veşniciei din fericirea Sa, decât dacă vom lupta cu statornicie, până la capătul vieţii şi conform preceptelor Sale, căci numai “cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui”.

Mereu să fim convinşi că, luptând cu neclintită statornicie şi încredere, sub scutul Neprihănitei Fecioare, al sfinţilor, al îngerilor păzitori, avându-L în frunte pe Domnul Iisus Împăratul sufletelor noastre, vom înfrânge puterile întunericului. Şi chiar dacă din cauza fragilităţii noastre înnăscute ni s-ar întâmpla să cădem răniţi, să nu deznădăjduim ci să ne ridicăm şi să continuăm lupta cea dreaptă, cu speranţa în biruinţa finală, întru mântuire şi dobândirea cerescului ţel, fericirea cea veşnică.

Amin!

Topice: Meditaţii | Comments Off on Duminica a V-a după Rusalii

Comentarii închise.