Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Răspunsul

de Klara Lucia Losonczy | Iulie 7, 2008

Intram. Păşeam încet, greoi, dar în sfârşit intram. Era un pas şovăielnic, căci mii de penduluri se legănau în mintea mea. Ajunsesem mult mai departe decât o făcusem până acum. De aici nu mai puteam da înapoi, orice ar fi! Chinul acesta autoimpus parcă trebuia să ia sfârşit. Îndoiala şi neîncrederea. Două cuvinte dezvăluind feţele aceleiaşi medalii grele de bronz…

Era început de toamnă. Era. Acum nu mai este. A fost şi nu se mai întoarce, dar era frumos! Cuvânt banal şi pur. Definind prea puţin ceea ce simţeam văzând -pentru a câta oară?- calea către cheia întregului zbucium şi mister. O cheie ce-mi era întinsă, dar pe care eu refuzam cu ardoare să o iau în mână, în minte şi în suflet! Dar acum nu va mai fi aşa… Totul se schimba şi trebuia schimbat. Era necesar.

Credeam că voi ameţi, că povara şi emoţia revelaţiei mă vor birui, dar am rămas la fel de puternică… şi mai rămân şi acum. Zâmbet amar şi în sfârşit, o rază de încredere. Eu sunt eu. Ceea ce trebuie să fiu, sunt. Nimeni şi nimic nu va putea vreodată schimba aceasta!

Acum, trecând de clipa cea grea a hotărârii, o pace neştiută se pogoară. Soarele se filtrează prin verdele obosit al frunzelor, iar cerul se ascunde pentru a nu-i putea fi implorat ajutorul. Şi de fapt, ce legătură ar fi avut el cu toate acestea? Era ceva care mă privea numai pe mine, eu eram unicul protagonist. Eu. Singură. Evoluţia. Depăşirea tuturor temerilor. Fiecare e singur în faţa propriului Eu, a propriei evoluţii. Eu mă am doar pe mine. Dar sunt mult mai fericită aşa!

“De ce?”

Întrebarea se lasă în sfârşit rostită, cu o forţă pe care nu i-aş fi bănuit-o. Este purtată din fibră în fibră, din ţesut în ţesut, prin toate regnurile, pentru ca toate să înţeleagă şi să se ridice. Să ridice negura, întunericul, ceaţa şi nesiguranţa care se prefigurează prin pupilele larg dilatate ale ochilor mei.

O linişte previzibilă, dar cu atât mai dureroasă transcende de pretutindeni în jurul meu. De cele mai multe ori mi-am spus că aşa va trebui să fie… Că nu se va întâmpla nimic, că nu va fi nimic. Mă aflu la capătul voinţei, fizice şi psihice. Nu mai tânjesc la nimic. Mi se păruse că un strigăt –întrupare a ultimelor mele lacrimi şi nelinişti, ultimele mele puteri, ar fi putut răzbate orizonturile de eter. Nu mai ştiu acum numele gândului care purtase pe aripile sale de argint această ultimă speranţă de salvare…

Ştiu că este o laşitate, dar nu mă mai pot opune resemnării. Am visat prea mult. Fantezia şi speranţa pierdeau, iar realitatea triumfa. Triumfa. Iar acest gând face exilul şi mai greu de suportat… Mă întorc spre a reveni la nesiguranţa şi teama pe care nu le voi mai înfrunta. Le voi accepta. Le voi da drumul spre a hăitui alte spirite tinere… Al meu este bătrân şi vlăguit!

Dar mă înşel: nu este! Un nou strigăt se coagulează încetul cu încetul înăuntrul meu şi izbucneşte cu o clipă înainte de a fi prea târziu:

“Nu încă!”

Este atât de puternic, mai puternic decât orice am simţit până acum şi mă zguduie ca o erupţie vulcanică. Este revolta credinţei. A încrederii şi speranţei. A ceea ce a mai rămas din firea mea romantică… Mă zguduie în mii de părţi, iar eu zgârii cu o uluitoare izbucnire a nervilor, scoarţa groasă care îmi însângerase braţul. Aveam dreptate. Dacă resemnarea trebuie să triumfe, mai bine să triumfe peste nimic.

Clipa aceasta este sublimă. Este clipa de împăcare cu mine însămi. Şi această împăcare îmi dăruie forţa, încleştarea supremă prin care ordon eu-lui meu să-şi adune toate puterile sfărâmate şi voinţa sfârşită. Convulsii şi căderi. Nemişcare şi sufocări. Suferinţa cruntă a fizicului şi încordarea psihicului. Spaima şi incertitudinea dispar. Acum domneşte voinţa implacabilă. Iar durerea pe care o poartă cu sine dizolvă în ea tot ce mai rămăsese din trup. Carnea se ucide spasmodic. Spiritul se contractă în jurul nucleului pentru a subzista.

Şi de data aceasta întrebarea este smulsă şi injectată în eter cu o putere necuprinsă, ducând cu sine, fibră cu fibră tot ce mai rămăsese din puterea şi voinţa mea. Frunzele se opresc în loc. Lemnul scrâşneşte. Apa se despică în particule. Aerul se saturează cu sunet şi forţă. Pământul se lasă smuls pentru a face loc speranţei de salvare. Focul, imens, combustionează pentru acea clipă soarele, pentru ca strălucirea sa să nu se opună razelor vii de chihlimbar şi sevă care vor purta veşnic cu ele această întrebare răscolitoare. Materia vie îşi opreşte mecanismul pentru a nu astupa cu huruitul ei neîncetat strigătul acesta aflat mai presus de tot ce se numeşte omenesc. Timpul şi spaţiul devin una şi aceeaşi. Cerul se fragmentează în gânduri pentru a purta mai departe chemarea. Şi clipa aceasta este o clipă a prăbuşirii. Viaţa îşi încetează existenţa şi neantul domneşte acum peste voinţă.

Destinul însă nu este subjugat! Palpită încă în germenul de speranţă înconjurat de chihlimbar, sevă şi sunet. Iar clipei acesteia de totală nemişcare îi urmează implozia. Neantul se topeşte în el însuşi şi voinţa recrează viaţa. Spaţiul se separă de timp, apa se recompune, focul eliberează soarele, cerul se defragmentează, pământul se încheagă, iar aerul redăruie mişcare materiei vii. Nu, natura nu devine la fel. A trecut peste o importantă fază de trecere şi a evoluat. Este cu totul alta!

Răspunsul. Răspunsul fusese găsit şi acel germen de speranţă fecundase. Duce cu el salvarea. O duce înapoi. Sfârşitul nu s-a oprit. Clipa este mai aproape. Dar acum, acum există o posibilitate -firavă, dar plină de speranţă-, o posibilitate de salvare. Unică. Ireversibilă. Încă nenăscută, dar pulsând vie în interiorul incertitudinii acum alungate.

“Nu pot să mor… Aveau dreptate. Eu nu am voie încă să mor!” realizez asta în sfârşit, după ce sufletul şi speranţa –Răspunsul, revin în mine.

Ochii sufletului mi se lovesc de un chip nou, ciudat şi de gânduri de gheaţă, familiare. Nu, nu este un chip. Chipul este ceva material. Materia începuse demult să nu mai aibă importanţă pentru mine. Ceea ce se petrece acum este perfect abstract, imaterial, chiar dacă cuvintele folosite pentru a reda senzaţiile şi percepţiile acestea ezoterice sunt materiale, definind lucruri pământeşti. Iar ceea ce simt în faţa mea ca o forţă străvezie interpătrunzându-se cu a mea este ceva real, şi totuşi metafizic.

“Cine eşti?” reacţia gândurilor mele izbucneşte concomitent.

Un zâmbet la fel de straniu şi îndepărtat ca întreaga fiinţă aflată lângă mine, răzbate din gândurile sale până-ntr-ale mele.

“Cum ai putea şti cine sunt eu, dacă nici numele tău nu-ţi este cunoscut? Trebuie să te cunoşti întâi pe tine, pentru a-i putea cunoaşte şi pe ceilalţi!” se simte răspunsul cu reverberaţii de gheaţă.

“Da, şi totuşi eu ştiu că pentru a ajunge la cunoaşterea propriului Eu, trebuie mai întâi să cunoşti eu-rile tuturor lucrurilor ce te înconjoară!”

O sclipire de diamant, o privire strălucitoare şi tăind cale prin învelişurile sufletului meu mi se împlântă în gânduri. Nu mă pot apăra pentru că nu-mi stă în putere. Iar a-i răspunde în acelaşi fel este ceva imposibil. Voinţa mea devenise letargică. Este letargică. Irişii acestei priviri par metalici, argintii şi impenetrabili. Nu le pot înţelege originea şi menirea… Dar în clipa în care mă abandonez, detensionându-mă şi acceptând ceea ce se petrece ca un lucru absolut firesc, în clipa în care las spiritul meu să se piardă în fiinţa acestei priviri magnetice, iar pe al său să foreze în trăirile mele, acum adevărul devine liber să mi se dezvăluie într-o dulce revelaţie. Individualitatea sufletului meu începe să reacţioneze exoterm cu individualitaea sufletului său. Să se interpătrundă reciproc prin gânduri, idei, trăiri… Pacea. Pacea şi liniştea interioară sunt singurele. Numai ele aduc fericirea, forţa, salvarea…

“Da, tu eşti!” sună concluzia privirii revenite la cel ce o trimisese, cu aceeaşi sonoritate nepământeană a gândurilor, dar pe care eu pot în sfârşit să o înţeleg.

“Sunt Întrebarea. Acesta este destinul meu. Iar tu… tu eşti Răspunsul. Această Întrebare şi acest Răspuns erau singurele care puteau întrupa Salvarea. Şi ea a germinat.” Sunetul astral al ideilor mele este neutru, calm şi fericit de o fericire inexplicabilă.

“Dar mai are atât, atât de mult drum de străbătut pentru a învinge. Nimeni nu poate şti ce va urma. Timpul curge şi soarta se înfiripă pe urmele lui, fără a întrevede viitorul.”

Comuniunea, interpătrunderea gândurilor noastre pare deplină, complementară, antagonică. Suntem Întrebare şi Răspuns. Dar devenim unul şi acelaşi.

“Poate ne vom salva. Poate vom pieri. A fi sau a nu fi!..”

“A fi. Vom fi. Bătrâni şi singuri. Drumul e lung şi nevăzut.”

“A nu fi. Întuneric şi pace de moarte… Dar până acolo da, vom fi. Aştept şi cred.”

“Pasivitate? Resemnare?..” Uimirea şi un zâmbet -cum altfel să traduc material sentimentul acela străin, rece şi dulce?- se îmbină în reacţia lui.

“Nu. Niciodată resemnare! E înfrângere. Asumare…”

Mă aprobă în linişte şi fericire. Indefinibilul.

“De unde vine răspunsul? De ce s-a lăsat atât aşteptat?” Gândurile îmi iau formă singure, independent.

“Aşteptarea este răbdare. Răbdarea este o virtute a Evoluţiei. E indispensabilă!”

“Trebuia să aştept pentru a evolua singură. Astfel a fost să fie. Aşa trebuia să fie! Dar de unde? De unde a răsărit răspunsul?..” Îmi asum Evoluţia, realitatea ei.

“De nicăieri. De pretutindeni. De foarte, foarte departe. Antimaterie. Materie abstractă. Eterul..” Misterul său nu vrea să se lase pătruns.

“Ai fost trimis. Te-au trimis şi pe tine. O urmare firească a drumului meu…”

“Da. Vin aici chemat de tine. Întrebarea a creat Răspunsul.”

“Dragoste?.. Există dragoste?”

“O dragoste fără dragoste. Totul. Dragostea unei fiinţe pentru ea însăşi. Tu pentru tine. Eu pentru mine. E acelaşi lucru…”

Acum, brusc, totul devine mai clar decât a fost vreodată un adevăr etern. Şi liniştea pare a deveni în sfârşit pură.

“Am fost mereu împreună… Dar te pierdusem. Atunci a venit neliniştea… Dar acum te-am regăsit.”

“Da şi nu. Mă aveai în tine. Făceam parte din tine. M-ai pierdut pentru că am devenit liber. Am devenit un Eu. Ai trăit pentru a elibera întrebarea. Eu trăiesc pentru a defini răspunsul.”

Nu, liniştea nu este pură. Este o lumină radiind lacrimi. Ochii săi de cleştar mă înneacă. Da, este dragoste. Dragoste totală. Ireversibilă. Eternă…

“Ce se întâmplă cu întrebarea după ce-şi primeşte răspunsul?” scăpă de pe buzele mele o ultimă umbră de ceaţă.

“Se redeschide în ea însăşi. Îşi recapătă pacea. Răspunsul vine să-iia locul…”

“Atunci voi pleca. Mi-am câştigat liniştea. Evoluţia te-a adus pe tne pentru a mă înlocui. Tu vei da naştere salvării, iar eu nu voi mai fi.”

“Vei fi. Dar vei fi departe. Gândurile tale vor transcende însă până la mine. Întrebarea a putut exista fără Răspuns, dar Răspunsul e pe vecie, indestructibil legat de Întrebare!”

Acum pot simţi fizic legătura aceasta metafizică închegându-se în corpul meu între cele două elemente, între treptele evoluţiei mele. Gândul zâmbetului vorbeşte:

“Întrebarea e cuprinsă în răspuns. Voi trăi prin tine!.. Readuci voinţa şi forţa. Îţi cedez speranţa şi inocenţa. Vei avea nevoie de ele pentru a înfrunta trupul şi nesiguranţa. Speranţa o ai acum în tine. Hrăneşte-o şi elibereaz-o. Soarta ta începe acolo unde a mea ia sfârşit. Adio!”

Şi, în cele din urmă, după prăbuşirea materiei, după nemişcarea şi revenirea ei, după confruntarea şi contopirea Întrebării şi Răspunsului, după nesiguranţă şi voinţă, după epuizare şi moarte, în carnea mea se încleştează din nou viaţa.

Trupul meu nefericit şi secătuit se mişcă lent, speriat. Nu, nu mai este al meu. O fiinţă ciudată îl ocupă acum. Străină şi dintotdeauna cunoscută. Sunt o altă Eu! Dar, pe lângă această nouă individualitate lipsită de individual, ceva incert, nepământesc, imaterial căpăta formă, materie, viaţă…

Salvare? Să fi fost adevărat? Răspunsul fertilizase şi înlocuise Întrebarea. Dar mai există de fapt posibilitatea Salvării?

“Salvarea este ceva abstract. Relativ. Lumea aceasta este materială. Carnală. Totul depinde numai de inimile oamenilor. Liniştea mea este departe, iar Clipa aproape… O voi înfrunta. E soarta mea. Aşa cum a fost dintotdeauna…”

Topice: Meditaţii | Comments Off on Răspunsul

Comentarii închise.