Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Răsucind destinul unei naţii

de Dan Deva | Iulie 9, 2008

Deasupra dealurilor, tăiate parcă prea dur de Târnava Mică, vântul de februarie, atât de urât de ţigani pentru  fumul pe care îl revarsă în casă, îşi face cu prisosinţă datoria. Nori negri furioşi alături de cei albi, mari şi pufoşii ameninţă să rupă în două micuţa aşezare de pe Valea Domaldului. Totul pare doar o farsă a naturii pentru că în scurt timp soarele reapare printre norii pufoşi, încălzind pe toţi deopotrivă, pe ţiganii de la intrarea din sat care au pus monopol pe casele saşilor plecaţi, învăluindu-le de a lungul anilor într-o igrasie sinistră, pe oamenii de pe uliţe care se uită intrebător la noi, dar şi pe cele două berze semeţe care de pe turnul măret al bisericii din Zagăr scrutează măreţia dealurilor din jur.

În faţa noastră, mergând spre biserica lutherană, tanti Kathi , cum îi spune toată lumea, ne povesteşte de vremuri de mult apuse, de lole nebune, de mascaţi ciudaţi de fanfare care cântau trei nopţi şi trei zile. 

Uliţa din ZagărÎntreg satul se concentreaza în jurul bisericii lutherane. Pe margini sunt construcţii de tip francon.

Peste toate, rămâne în mintea noastră doar bătrânul sas din Zagăr, care murind în Germania a lăsat toată agoniseala de o viaţă, circa 500.000 de mărci comunităţii din Zagăr pentru întreţinerea bisericii.
…Doar berzele mai mişcă ciocurile lor enorme căutând parcă nordul într-o mare prea învolburată.
Intrăm în biserica saşilor cu o curiozitate născută din amintirea celor mai bine de 800 ani de existenţă a acestei naţii pe pământuri ardelene. Totul pare nemişcat. Doar urma unei pete de ape pe perete, apariţia florilor de mucegai şi rămăşitele mesei unui dihor rătăcit prin podul bisericii aminteşte de vicisitudinile naturii. Slujbele se mai ţin doar o dată la o luna şi doar vara, pentru că iarna e greu să încălzeşti sala foarte încăpătoare a bisericii. Şi totuşi se umple! Cu cei 5 saşi  din Zagar, cu 12 saşi din Seleuş care coboară dealul semeţ care mărgineşte ca o fortăreaţă naturală Zagărul şi cu alţi vreo 30 de prin părţile Viişoarei.

Altarul bisericiiOrga bisericiiAltar şi orgă în stil baroc.

Glasul aspru al gazdei noastre, nesperat de dur şi pătrunzător pentru cei 86 ani, sparge barierele naturale şi cutremură tăcerea bisericii. “Aici stăteau tinerii, aici stăteau bătrânii satului, aici femeile, iar pe această bancă frumoasă îmbodobită cu motive florale, gotice, stăteau învăţătoarea, preoteasa, primarul” zice tanti Kathi mândră că poate să răsfoiască nişte foi galbene de vreme, din tradiţia şi istoria saşilor. Dar totuşi acum nu mai stă nimeni… Au plecat cu toţii lăsând în urmă case care sunt şi ele prea mândre ca să se prăbuşească sub povara timpului şi neglijenta generaţiilor actuale, garduri măreţe şi solide în spatele cărora se plănuia marele exod, curţi mari şi spaţioase invadate în prezent de mărăcini, pivniţe în care butoaiele de vin nu mai aveau loc şi din care până şi şoarecii au plecat spre zări mai roditoare, cămări în care rafturile gemeau sub greutatea borcanelor pregătite de gospodinele harnice şi în care acum goliciunea este stăpână supremă. 

 “Sunt prea mândri ca să recunoască că le era mai bine aici” se aude trufaş glasul ghidului nostru. Se întorc cu o tăcere şi o apăsare în suflet, plângând de câte ori vin sau de câte ori pleacă. “Stau la Sovata la hotelurile alea şi la Băii” atât de dragi bătrânilor cu oasele perpelite de vreme. Doar două zile alocă satului natal atât cât ţine Sărbătoarea fiilor satului, nefiind în stare să intre în fostele gospodării care acum aparţin altora. “Anul trecut a venit şi fata mea”. I s-a propus un post de învăţătoare în sat, post pe care de altfel a mai fost, numai să rămână, dar greutăţile finaciare de aici au triumfat.

Urmează o tăcere sumbră, care prevesteşte un trecut prea dur şi prea crud pentru aceşti oameni. Împreună cu soţul, Tanti Kathi a fost deportată în Siberia locurilor veşnic îngheţate, ca o pedeapsă absurdă pentru simplul fapt că se înrudeau cu un om ale cărui idei au înclinat balanţa socială a lumii, exterminând aproape o naţie întreagă. S-au întors cu bine pentru ea şi cu urmări grave pentru soţ de-a lungul anilor. Au jurat să nu mai părăsească niciodată pământul natal al celor şapte cetăţi.

…Deasupra pe acoperişul bisericii o barza îşi reface echilibrul zdruncinat de o pală vânt, întinzând o aripa mare şi ciufulită ca o mantie protectoare deasupra noastră.

Biserica din ZagărBiserica din Zagăr datează din secolul al XVII-lea.

Ne întoarcem către casa gazdei noastre tăcuţi şi cu ochii întrebători. În jurul nostru case măreţe cu frontispiciul decorat cu frunze de vie şi ciorchini de struguri amintesc de simbolul scaunului de care aparţinea satul-cel al Sighişoarei. Ţigani bronzati de soare, vânt şi băutură îşi ridică ochii întrebător de după borurile pălărilor mari. “Nu ne fac nici o problemă, sunt liniştiţi ” spune doamna noastră. “Cu ani în urmă furau orice şi de la oricine, acum s-au liniştit” înţelegând parcă şi ei, oamenii care se puteau adapta oriunde, că nomadismul e o noţiune de mult apusă.

Acasă în poartă ne aşteaptă Hant. Holtei, blond, solid şi harnic are un zâmbet ştrengar în colţul gurii. Este un cavaler teuton rătăcit de regimentul său. A fost în Germania, a plecat din Romania  prin ’92, mai bine spus, ca să scape de armată şi ca să rămână acolo, dar ajuns pe pământuri străine lui, şi-a dat seama că industria nu e de el şi pe de altă parte mama şi bunica singurele care mai rămăsesera în România nu pot cultiva 26 ha de pământ. Acum e liniştit. Casa lui e aici şi cui îi trebuie “Germanie nu are decât să meargă”.

Casa este un adevărat muzeu al satului tradiţional săsesc cu mobila moştenită din generaţie în generaţie, paturi pline cu perne, dulapuri cu broderie florală încrustată în lemn, iar pe pereţi stă la loc de cinste confirmarea fiecarui membru al familiei.

ceritificat de confirmareConfirmarea gazdei noastre

Pe un perete, stingher, dar măreţ prin dimensiuni stă la loc de cinste un covor ţesut cu emblema ţinutului celor şapte cetăţi. Oameni în toată firea au traversat un sfert de Europă pentru un trai mai bun şi o viaţă mai prosperă. Au ridicat din nimic cetăţi, biserici măreţe, sate falnice şi mândre în care s-au luptat cu întreaga suflare orientală. Acum urmaşii lor s-au întors în patria mamă, lăsând în aceste sate o mână de oameni care se chinuie să întreţină nişte biserici gotice şi reci ca inima lor, care de la an la an îşi pierd menirea de afi. Dar acest aspect este o altă poveste…

Se lasă seara. Ieşim sau plecăm. Nici noi nu mai ştim mult prea îmbujoraţi de vinuleţul uşor pus la dispoziţie de gazde. Ne luăm la revedere şi plecăm spre lumea noastră civilizată, fără lole, fără mascaţi care dansează, fără fanfare care cântă trei nopţi şi trei zile.
…Berzele de pe acoperişul bisericii au plecat şi ele spre zări mai calde, în urma lor rămânând, un cuib şi nişte pene stinghere pe ţiglele bisericii. Ca şi la saşi , doar case şi rămăşiţe…

Topice: Reportaje | Comments Off on Răsucind destinul unei naţii

Comentarii închise.