Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Otrava

de Klara Lucia Losonczy | August 19, 2008

Castele de gheaţă înconjurau micuţa casă din lemn, solitară în mijlocul munţilor. Ploaia de cioburi transparente încetase, iar soarele îşi arăta faţa tristă şi palidă. Stratul de alb era înalt până la genunchi, răcorind picioarele unei tinere care străbătea cu resemnare oceanul imaculat. Faţa sa reflecta paloarea astrului ceresc. Păşea mărunt, dar hotărât, purtând cizme de piele şi costum de călătorie: hakama lungi şi largi -hakama bărbăteşti, de samurai-, kimono simplu şi pe deasupra o pelerină din blană de lup. Pe umăr avea sacul de călătorie, iar la brâu sabia de luptător. Sclipiri metalice, misterioase răzbăteau din interiorul mânecilor lungi şi largi ale hainei. Părul lung şi negru, strălucind spre albastru -părul fermecător al asiaticelor- i se unduia în valuri line în bătaia vântului uscat, revărsându-se din coada prinsă cu un şnur ce îi înconjura şi fruntea, în mijlocul căreia strălucea un safir întunecat.

Înainte de a intra în castelul de gheaţă ce ducea spre templul Shi-Kao, se întoarse şi mai aruncă o ultimă privire spre micul adăpost cufundat în tăcere. Se întoarse brusc şi sări cu agilitatea unei pantere pe creanga înzăpezită a unui bătrân copac. Apoi se pierdu în ceaţa dimineţii şi printre ramurile de cristal ale pădurii.

-Nu! Sunt sigur că nu avem nevoie de nici un samurai pentru a ne proteja de Shogunul Întunericului, oricine ar fi el. De ce ar vrea să atace un pacific templu al lui Buddha? spuse cu hotărâre în glas un bătrân cu faţa zbârcită de vreme, cu doi ochi mari, ieşiţi parcă din orbite şi scânteind şiret, ridicându-se de pe tatami.

-Pentru că aici se află bătrânul profet nebun Shikongan! răspunse simplu tânărul samurai -de fapt ronin, judecând după hainele sale- care şedea pe un alt tatami şi-şi sorbea cu tact sake-ul.

-Ai grijă cum vorbeşti în sfânta casă a lui Buddha! se încruntă mica creatură, care părea să fie un preot buddhist.

-Nici tu nu poţi nega faptul că este nebun, doar toată Japonia o ştie! Şi Shogunul Întunericului deasemenea…

-Mi se pare totuşi că am fost destul de clar: nu am nevoie de un samurai mercenar ca tine! Voi sunteţi toţi la fel: o haită de câini vagabonzi cruzi şi în căutarea unui stăpân care să le ofere bani şi mâncare, pe degeaba!

Nesuportând insulta, samuraiul se repezi la bătrân şi-i puse sabia la gât, ţintindu-l cu o privire ce arunca flăcări. Spuse:

-Atunci ar fi trebuit să ştii şi că trebuie să te fereşti de cruzimea câinilor vagabonzi.

-Doar nu vrei să ucizi un preot în propriul său templu! scânci bătrânul.

-Nici gând. Doar… vru să spună luptătorul, dar un cuţit ciudat, cu lama îndoită zbură cu viteza fulgerului prin aer, înfigându-se în peretele de lângă el.

Şi el, şi preotul întoarseră privirile spre uşă.

-Dă-i drumul! spuse frumoasa femeie în straie de samurai, adoptând o poziţie de luptă şi încruntându-şi sprâncenele.

-Gyuishiro nu primeşte ordine de la nimeni! tună roninul.

-În cazul de faţă îl sfătuiesc să o facă! replică ea, cu o privire ce spunea infinit mai mult decăt cuvintele.

Scrâşnind din dinţi şi cu ochii numai flăcări, el se îndepărtă de bătrânul subţirel, care-şi revenise din tremurat şi adoptase poziţia trufaşă de la început.

-Cine îl insultă pe Gyuishiro, trebuie să guste din tăişul sabiei lui! lansă tânărul, privind-o pe nou-venită.

-Îţi accept sfidarea, dar va trebui să mai aştepte, îi spuse dânsa, cu demnitate.

-Şi cât timp va trebui să aştept? întrebă el, cu o uşoară undă de ipocrizie în glas.

-Atât cât va dura până la înfrângerea Shogunului Întunericului!

-Hmm… Ce ştii tu despre Shogunul Întunericului, fiica mea? spuse şi preotul, îndreptându-se spre ea.

-Mult mai mult decât oricare din voi, îi răspunse ea tăios.

-Mă îndoiesc… Totuşi, ce vânt te aduce în umilul nostru templu? întrebă din nou bătrânul, cu un aer misterios.

-Îl caut pe Shikongan, profetul nebun!

Samuraiul pufni în râs. Bătrânelul cel subţirel îl străfulgeră cu privirea.

-Nu-l vei găsi aici! A plecat astă-noapte în munţi, pentru a medita.

-Minţi, spuse ea simplu.

-Ia seama la ce spui, fata mea!

-Eşti un bătrân tare necuviincios. Mai întăi nu-mi mulţumeşti pentru că ţi-am salvat viaţa, şi apoi mă minţi! Înclin să cred că am făcut o greşeală certându-mă cu acest samurai din cauza ta! lansă ea plictisită, aranjându-şi sabia în teacă. Nici nu ştiu de ce te mai întreb: eram sigură că nu-mi vei spune. Deci voi merge eu să-l caut! şi se întoarse.

-Unde vrei să pleci? se alarmă omuleţul.

-Am spus doar!

-Cum rămâne cu răfuiala noastră? întrebă roninul.

-Rămâne pe altă dată!

-Nu voi uita!

-Nici eu!

Femeia dispăru în curtea goală a templului.

-Din moment ce nu ai nevoie de mine, voi pleca. Sayonara! şi dispăru şi el pe uşa glisantă, de carton.

Când Gyuishiro trecu de poarta impunătoare a lăcaşului, fu luat prin surprindere de acelaşi subţirel omuleţ de la templu.

-Ce mai doreşti? Nu m-ai concediat? întrebă samuraiul, cu dezgust.

-Îmi poţi fi de folos altfel! zise acesta, cu viclenie.

-Adică? spuse el, bănuitor.

-M-ai putea ajuta în căutarea daimyo-ului Soshubei!

-Stăpânul de la Shigara! exclamă Gyuishiro.

-Exact! răspunse bătrânul.

-Pentru ce îl cauţi? Şi ce nevoie ai de mine pentru a face asta?

-Pentru a-l opri, fireşte…

-Tu? întrebă tânărul, măsurându-l din cap până-n picioare, cu un zâmbet.

-Deaceea am nevoie de tine!

-Hmm… Cine eşti tu de fapt?

-Sunt Shikongan, cel pe care-l numiţi ‘profetul nebun’! spuse el cu solemnitate.

Roninul îl privi neîncrezător, cu un zâmbet ciudat.

-Eram sigur că nu vei crede, dar nu contează. Accepţi oferta mea?

-Nici nu mă gândesc! răspunse scurt Gyuishiro.

-Cum îndrăzneşti? Tu… un biet ronin!

-Ţi-am mai spus cum e cu roninii şi cred că nu trebuie să-ţi mai repet, căci nu va mai veni nici o frumoasă luptătoare să te salveze şi de data asta! Sayonara! şi sări cu agilitate pe creanga unui copac, dispărând.

În urma lui, omuleţul spuse:

-Trebuie să-l am de partea mea!

Afară ningea cu fulgi de nisip, iar vântul bătea cu furie. Era o veritabilă furtună de zăpadă, prin care cu greu te puteai vedea pe tine însuţi. Un ronin înainta anevoie prin dealurile de fildeş ale iernii. Ţinea cu curaj piept vântului aspru şi mergea cu paşi hotărâţi.

Auzind sunet de săbii încleştate, iuţi paşii spre locul din care venea acesta. Văzu ca prin ceaţă un grup de ninjia mascaţi purtând însemnele daimyo-ului Soshubei, luptându-se cu femeia-samurai cu care se întâlnise la templul Shi-Kao. Deşi numărul atacanţilor era foarte mare, sabia ei îi secera pe rând adversarii. În curând însă ea dădu semne de oboseală şi nu mai putu ţine piept decât cu greu celor doi ninjia cu care se lupta. Dar scrâşni din dinţi şi rezistă. În acel moment de slăbiciune însă, unul dintre duşmani îi înfipse pumnalul în umăr. Ea scoase un strigăt de durere şi în acelaşi timp îi reteză cu sabia capul.

Topice: Meditaţii | Comments Off on Otrava

Comentarii închise.