Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Iarăsi Niagara…

de Elena Buica | Septembrie 4, 2008

Cascada NiagaraA câta oară vizitată? Am pierdut numărul. Cum s-ar putea altfel?! De câte ori vine cineva din România sau din alte colţuri ale lumii, cum să plece  fără să vadă această creaţie a naturii atât de spectaculoasă, căreia i s-a dus vestea în lungul şi-n latul zărilor? Şi pentru noi care o vedem de câteva ori pe an, Niagara ne oferă de fiecare dată aspecte deosebite. De data asta am văzut o Niagara mai mult pe ploaie, căci vara asta ne-a scăldat într-o abundenţă de ploi. Nu era pentru prima dată, dar ploaia din această zi a fost foarte variată, făcând ca Niagara să ne ofere imagini deosebite, într-un fel arăta Niagara când ploaia era măruntă, fină, cu picături parcă pulverizate, încât nu ştiai dacă nu este numai pulberea din căderea vâlvorită a apei. Altfel o vedeai când venea o ploaie rapidă, cu picături mari, care făceau bulbuci pe trotuar, sărind pe picioarele noastre până la genunchi, umplându-ne de apă de sus până jos doar în câteva secunde, fără să-ţi mai dea timp să te aperi de agresivitatea ei, iar cascada avea parcă o perdea de dantelă străvezie şi mişcătoare prin care abia dacă mai zăreai ceva. Altfel arăta cascada  când  ploaia era liniştită, domoală, parcă aşternută cu temeinică stăruinţă, altfel când ploaia era caldă, cu soare sau cu suliţi de lumină, altfel când norii se buluciau unii în alţii cu tunete şi fulgere ameninţătoare, altfel când venea o ploaie din senin… S-au desfăşurat tablouri într-o succesiune de câteva zeci de imagini diferite. Desigur, nu au lipsit nici câteva curcubee, dar şi cer senin, cu soare ce ne-a surâs printre nori, ori amintindu-ne că ne poate chiar şi pârjoli.
În răstimpuri, am stat la o masă sub un cort, fără să ne luăm ochii de la vălătucii mari de stropi de apă înălţându-se din căderea râului. Ne-am mai aruncat ochii la nişte vrăbiuţe venite şi ele la adăpost de ploaie. Prietenoase, căutau mâncare şi aproape că ne mâncau din mână. Săreau din loc în loc şi îndată ce se arăta vreme bună, o zbugheau afară şi ne întâlneam iarăşi, nu peste multă vreme la următorul val de ploaie ca pe vremea marelui potop. O vrăbiuţă avea lipit de coada un fulg alb, pufos, mai mare decât ea. Îl târa ca pe trena mireasei, iar perechea, pe care nu mi-o imaginam decât mirele, o însoţea îndeaproape. Deşi vedea şi el că ceva era deosebit, nu a încercat să o elibereze, dar nici nu o pierdea din ochi. Era un spectacol inedit, admirat cu încântare de toţi cei aflaţi în cort.
Printre picături, am făcut şi plimbări prin împrejurimile cascadei. Voiam să vedem schimbările de la ultima vizită, cu câteva luni în urmă sau ca un rezumat, schimbările mai multor ani. Se construieşte mult şi se fac noi legături între cascadă şi clădirile ce-o înconjoară. Mi-am amintit cum arătau aceste locuri la prima mea vizita în urmă cu 15 ani. Am vazut într-un album imagini de atunci. Tulburător este ritmul schimbărilor ! Mi-am zis cu glas interior: Lumea nu stă pe loc, totul se schimbă, se schimbă rapid şi Niagara. Împrejurimile nu mai sunt cele care au fost, locul unde se prăbuşeau apele Niagarei nu mai sunt aceleaşi ca la prima vizită. Merge şi Niagara în pas cu lumea şi am simţit un fior al regretelor pentru prea scurtul nostru popas pe aceasta lume. Când peste mulţi, mulţi ani, Niagara va arăta cu totul altfel, eu n-am cum s-o mai văd. Ei, şi! Mi-am zis consolator în gând, după aceea vor veni alte şi alte schimbări, şi tot aşa. Sentimentul de regret ar fi mereu acelaşi. În scurgerea timpului, fiecare îşi trăieşte timpul lui, cu bune, cu rele, cum îi este datul sorţii… Aşa că cel mai bine este să ne bucurăm acum “de clipa cea repede, ce ni s-a dat” aşa cum spune marele nostru poet, Mihai Eminescu.
Într-un timp, am trait un moment de ciudă pe sunetele neîntrerupte ale prăbuşirii apei. Redeşteptau trăiri ale stării permanente de nelinişti în care am trăit un lung, prea lung şir de ani. Dar pentru că am învăţat să primesc de la viaţă şi răul ca şi binele, curând am reinstalat în suflet bucuria clipei de faţă şi am plecat să scotocim alte noutăţi. Au fost şi unele care nu ne-au încântat. Prea multe tonete aşezate în preajma apei. Comerţul mi s-a părut aproape ostentativ, în dauna măreţiei naturii. Dar, mi-am zis: dacă oamenii cumpără, înseamnă că este nevoie să se extindă şi această latură a vieţii. Îţi cântă apa ritmurile ei răscolitoare, dar dacă îţi cântă şi îţi chioraie şi maţele, te răscoleşte şi foamea, şi setea, şi atunci, asta faci: mănânci şi bei, şi eşti bucuros să nu stai la cozile de tristă amintire. Îmi amintesc  de marele nostru Nichita: “Pământescul mănâncă de foame cerescul.” După aceea, asculţi iarăşi căderea apei şi o vezi şi mai frumoasă. Problema este doar, că acest aspect comercial să nu sluţească frumuseţea decorului. Dar am încredere în bunul gust al canadienilor şi sper că aceste tonete să fie provizorii, doar pe perioada construcţiilor. Sau poate că sunt aduse acum doar de valul ploilor, ca o adevarată pozna?!?
Am trecut pe strada principală. Reclama lui Dracula ne-a trecut pe dinaintea ochilor cu bucuria cuiva cunoscut, prin suflet cu un fior plăcut “e al nostru”, iar prin minte cu gândurile de neînţeles: de ce în ţara noastră nu ştim să îl punem în valoare? De-a lungul străzii, luminile reclamelor jucau parcă mai viu în ritmul picăturilor de ploaie. Lumea îşi vedea de ale ei. Oamenii intrau şi ieşeau din magazine ca pe vreme însorită. Niciun zor. Ne-am îndreptat apoi maşina spre zona rezidenţială, căci Niagara nu înseamnă numai cascada, comerţul şi distracşiile. Casele acestor locuitori parcă nu fac parte din această lume unde abundă noul, luminile, zgomotul, aglomeraţia. Sunt case vechi, fără garaje în faţă. Toate casele sunt cochete, personalizate după gust şi bani, curţile îngrijite, curăţenie peste tot, multe flori, pomi mari care arătau vechimea localităţii. Îţi venea să te uiţi dacă după vreun pom nu stă legat calul care îşi aşteapta stăpânul îmbrăcat ca un cowboy, gata să salte şi să alerge aşa cum am văzut prin fimele din vremuri trecute. Să te tot plimbi, mai ales că nimerisem un răstimp luminos. Am dat târcoale pe unde nici nu bănuiam că putem să ajungem, atraşi de frumuseţea aşezărilor.
Într-o vreme ne-am hotărât să plecam acasă. “Ei, cum ne descurcăm acum, care este direcţia cea buna, încotr-o o luăm după atâtea învârteli printre case?“ Dar mi-a venit prompt răspunsul soferului experimentat: “Uite direcţia bună, am soarele în faţă”. Şi am plecat cu soarele surâzându-ne pe feţe şi parcă zicând: “totuşi, viaţa e frumoasă!”

Consemnat de
Andrada Victoria Diaconescu

Topice: Meditaţii | Comments Off on Iarăsi Niagara…

Comentarii închise.