Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Maria Brâncoveanu – O viaţă de credinţă şi jertfă

de admin | Septembrie 26, 2008

Istoria românilor este dominată la sfârşitul secolului al XVII-lea şi primele decenii ale deceniului următor (1688-1714) de puternica personalitate a domnitorului Constantin Brâncoveanu.

A fost căsătorit cu doamna Maria fiica lui Anton Vodă, cu care a avut patru fii – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – şi şapte fiice – Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Elenca, Bălaşa şi Smaranda.

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu cultura românească a cunoscut o mare înflorire. Soţia domnitorului, Maria Brâncoveanu, i-a sprijinit toate demersurile culturale: tipărirea de cărţi româneşti, greceşti, slave şi chiar arabe, turceşti şi georgiene, crearea unui stil arhitectural caracteristic epocii, dezvoltarea artelor decorative, ctitorirea de biserici şi mănăstiri, restaurarea lăcaşurilor de cult mai vechi şi împodobirea lor cu obiectele liturgice necesare.

Timp de 26 de ani, Constantin şi Maria Brâncoveanu au desfăşsurat o intensă activitate pentru a da timpului lor maxima strălucire culturală şi artistică:
– au sprijinit Academia Domnească de la mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti;
– s-au îngrijit de activitatea şcolilor din mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Coltea (Bucureşti) şi a altor şcoli din oraşele ţării;
– au sprijinit înfiinţarea unor biblioteci renumite cu lucrări procurate din mari centre culturale din Apus (la mănăstirile Mărgineni şi Hurezi);
– au ajutat tipărirea Bibliei de la Bucureşti începută din timpul lui Şerban Cantacuzino;
– s-au înfiinţat prin osteneala familiei domnitoare şi a mitropolitului Antim Ivireanul noi tipografii: la Buzău, Snagov, Râmnicu Vâlcea, Târgovişte;
– au ctitorit biserici la Potlogi şi Mogosoaia (lângă Bucureşti);
– Mănăstirea Hurezi, importantă şi valoroasă aşezare monahală, cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală păstrat în Ţara Românească, pastrează şi în prezent biserica bolniţei ridicată de doamna Maria în anul 1696. Tabloul votiv din pronaosul bisericii mari înfăţişează familia Brâncoveanu, în care se distinge chipul doamnei Maria.
– au ajutat înfiinţarea şcolii de zugravi de la Hurezi;
– au refăcut mănăstirea Mamul (Oltenia) în care erau îngropaţi si membri ai familiei Brâncoveanu;
– au zidit o biserica în satul Doiceşti (Dâmboviţa);
– au ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat şi au închinat-o Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai;
– au iniţiat acţiuni de refacere şi îmbunătăţire la multe locaşuri de cult: Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Curtea de Argeş,, Dealu, Snagov, bisericile Domnească şi Sfântul Dumitru din Târgovişte.
– în Transilvania au zidit o biserică în Făgăraş, alta în Ocna Sibiului, precum şi mănăstirea Sâmbăta de Sus;
– în Constantinopol au zidit Biserica Sfântul Nicolae din cartierul Galata;
– la Muntele Athos la Mănăstirea Sfântul Pavel au refăcut un paraclis şi o trapeză;
– la Ismail, pe malul stâng al Dunarii, au ridicat o biserică cu hramul Sfântul Gheorghe;
– au acordat ajutoare permanente aşezămintelor bisericeşti din Balcani şi Orientul Apropiat căzute sub dominaţia turceascăş
– au acordat ajutoare materiale celor patru Patriarhii, unor mănăstiri de la Muntele Athos, Muntele Sinai, din Grecia şi insulele greceşti;
– au sprijinit activitatea cărturarilor greci stabiliţi la noi pentru a-şi desfăşura activitatea de profesori la Academia Sfântul Sava;
– au purtat o grijă deosebită românilor din Transilvania şi Bisericii lor.

Acestea sunt numai o parte din acţiunile intreprinse de cei doi soţi iubitori de credinţă şi cultură. Starea de maximă înflorire bisericească şi cultural artistică din Ţara Românescă s-a sfârşit odată cu înlăturarea din scaun a lui Constantin Brâncoveanu.

În Săptămâna Patimilor a anului 1714 a sosit la Bucureşti Mustafa Aga ca sa-l prinda pe domnitor şi să-l ducă împreună cu toata familia lui la Ţarigrad. A fost citit domnitorului firmanul în care era declarat hain şi obligat să împlinească porunca sultanului, iar în caz de nesupunere ţara era trecută prin foc şi sabie.

Familia Brâncoveanu a fost izolată de boierii şi slujitorii Curţii, a fost deposedată de toate bunurile, palatele de la Mogoşoaia, Potlogi şi Obileşti au fost jefuite, precum şi casele din Scheii Braşovului iar averile lor încărcate în 40 de care.

Apoi a început urcusul Calvarului. Românii priveau tăcuţi, înmărmuriţi şi neputincioşi trecerea convoiului familiei Brâncoveanu, înconjurat de ostaşi otomani călări; în prima caretă se aflau domnitorul şi soţia sa, urmau caretele cu cei 4 fii, cu ginerii, cu nora cea mai mare şi nepoţelul Constantin.

Ajunşi la Constantinopol, după un drum de trei săptămâni, membrii familiei domneşti au fost jefuiţi de tot ce aveau asupra lor şi aruncaţi în întunecatele subterane de la Fornetta, din Cele şapte turnuri (Edicule) şi în Groapa sângelui, de la 15 mai 1714.

Au fost supuşi la chinuri îndelungate iar pe data de 15 august au fost condamnaţi la moarte. Era ziua de naştere a domnitorului, împlinea 60 de ani, şi ziua onomastica a soţiei sale, doamna Maria. Drama execuţiei prin decapitare a fost surprinsă de Anton Maria Del Chiaro, secretarul florentin.

După cumplitul sfârşit, trupurile martirizate au fost tarate pe uliţi şi apoi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în prăjini şi înfipte la poarta seraiului unde au stat trei zile iar apoi au fost aruncate în mare.

Pe ascuns, la îndemnul Patriarhiei Ecumenice, creştinii milostivi au cules din valuri «sărmanele rămăşiţe ale mucenicilor» şi le-au dus în taină şi le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, zidita de împaratul Ioan Paleologul, ajutată înainte cu multe daruri de domnitorul martir.

După uciderea domnitorului şi a celor patru fii – spune cronicarul Del Chiaro – doamna Marica se găsea închisă cu nepoţelul ei, scăpat ca prin minune de la moarte, cu nora şi cu ginerii ei la Fornetta. Câţiva binevoitori ai familiei s-au străduit să le obţina răscumpărarea; plata a fost fixată la 50.000 de galbeni şi banii au fost împrumutaţi cu dobândă uriaşă şi i s-au plătit marelui vizir.

Dar, neîmpăcaţii lor duşmani din Ţara Românească, născocind minciuni au dat aceluiaşi vizir 40.000 de galbeni pentru a zădărnici actul de obţinere a libertăţii membrilor familiei Brâncoveanu rămaşi în viaţă. Astfel, pe neaşteptate, ei au fost trimişi în surghiun la Kutahia, unde au stat trei ani, în cele din urma fiind eliberaţi şi trimişi în ţară.

Doamna Maria va face tot posibilul să aducă în ţară rămăşiţele pământeşti ale soţului ei. Abia în anul 1720 a reuşit acest lucru şi le-a înmormântat în Biserica Sfantul Gheorghe Nou. Deasupra mormântului, prin grija doamnei Maria, s-a aşezat o lespede de marmură albă, cu chenar floral, specific brâncovenesc, fără nici o inscripţie. Spre capul câmpului lespedei, marginita cu chenar, este săpată stema Ţării Româneşti, în centrul căreia se poate distinge vulturul cu cruce în cioc, un indiciu ca acesta este mormânt domnesc. În mod discret, evlavioasa doamnă, pentru cinstirea memoriei soţului ei, a suspendat pe un suport, desupra criptei, o candela de argint cu o frumoasa lucratură cizelată tot în stil brâncovenesc, cu inscripţia în litere mărunte chirilice:

«Aceasta candelă, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, cărea şi măria sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele».

Textul inscripţiei nu menţioneaza şi prezenţa rămăşiţelor pământeşti ale copiilor ucişi odată cu tatăl lor. Lumina candelei mormântului a acoperit taina inscripţiei timp de două veacuri, fiind descoperită abia în iulie 1914.

Astfel, o noua rază de lumină mai dezvăluie puţin din sufletul acestei femei deosebite. Ani în şir a încercat să aducă rămaşiţele pământeşti ale soţului în ţară, să le îngroape în mod discret pentru a feri mormântul de profanare. Poate că a încercat şi sperat toata viaţa să aducă rămăşiţele pământeşti ale copiilor. Viaţa de după 1714 a însemnat numai lacrimi şi durere în faţa mormântului soţului şi la gândul copiilor mormant e poate marea.

Astfel, putem afirma pe bună dreptate că viaţa Doamnei Maria Brâncoveanu a fost una de excepţie, o viaţă de credinţă şi jertfă.

Topice: De pe internet | Comments Off on Maria Brâncoveanu – O viaţă de credinţă şi jertfă

Comentarii închise.