Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Muntele Athos vazut din Carpaţi

de Eduard Ioan Raduna | Septembrie 12, 2008

Românii, Athosul, o întrebare…

Există, de obicei, o atitudine de evlavie din partea credincioşilor ortodocşi atunci când vine vorba despre muntele Athos. Pe de o parte, avem de-a face cu îndelungata coabitare a monahismului românesc şi a celui de tip athonit, aici, în România, proces care a familiarizat ortodoxia valahă cu strălucirile bizantine ale Sfântului Munte. Pe de altă parte, este vorba de asocierea numelor unor mari personalităţi duhovniceşti româneşti sau din România la spiritualitatea atonită. Aproape toţi sfinţii fondatori ai monahismului românesc medieval s-au revendicat de la formaţia aghioritică. Chiar şi numai pentru aceste două motive, admiraţia şi reverenţa este justificată. Dar nu cumva punem astfel în umbră monahismul nostru propriu şi indirect, îl influenţăm să adopte o anume emulaţie?

Athosul, doar oameni şi duh

Mai bine de un mileniu atestat documentar, cu începuturi care evocă persoana scumpă a Maicii Domnului, este firesc ca Athosul să fi generat acest efect asupra întregii lumi, nu numai ortodoxe. Particularitatea unui loc exclusiv al rugătorilor bărbaţi atrage continuu atenţia, chiar dacă în veacul din urmă acest lucru este un scandal în ochii progresiştilor antitradiţionalişti. În definitiv, existenţa Athosului ca loc în care gadgeturile civilizaţiei sunt desconsiderate, nu poate să nu intrige omul de azi, în principiu, amputat fără descoperirile în mijlocul cărora trăieşte. Este o provocare a esenţialului pe care Athosul o adresează implacabil lumii iubitoare mai ales de aparenţe, şi pentru această provocare se detaşează, lustru după lustru, suflete puternice, atleţi ai credinţei ce poartă torţa credinţei mai departe, prin mia de ani ce tocmai a sosit, până când, precum în frumoasa expresie a Sfântului Apostol Petru, noaptea va lăsa loc zorilor Zilei celei noi şi veşnice şi facla va trece în veşnica lumină.

Dunărea pe mantie

Menirea stringentă şi dintotdeauna a Muntelui Athos a fost aceea de răsadniţă a Bisericii, pentru propriul loc geografic şi pentru tot pământul. În ceea ce ne priveşte pe noi, a însemnat, pe la începutul Evului Mediu, întărirea de care avem nevoie pentru a ne continua străvechea viaţă monahală bimilenară, ca viaţă a excelenţei ortodoxe, după ce luptele cu păgânii migratori, apoi cu turcii şi schismaticii ne împuţinaseră dramatic vechile vetre de închinare. Monahismul românesc, început în peşterile binecuvântatei şi preafrumoasei noastre Dobrogea, a luminat primul mileniu creştin cu personalităţi ele însele fondatoare de viaţă monahală şi de asemenea cu călugări teologi a căror contribuţie a fost indiscutabilă la Sinoadele Ecumenice până prin secolul al VII-lea. Apoi am fost străbătuţi vreme de cinci secole de revărsările neamurilor Asiei şi ale nordului european şi ne-am smerit monahismul prin schivnicii, creştinând alunecoasele popoare ale mlaştinilor şi, uneori, în răstimpul dintre fulgerarea sabiei şi izbitura grumazului, pe călăreţii de dincolo de Urali. Mai apoi au început persecuţiile din partea ordinelor cavalereşti catolice aciuate prin Carpaţi împotriva ”schismaticilor”, episcopi, preoţi, călugări. De aceea, când Athosul, vitregit şi ameninţat cu extincţia, a trecut Dunărea pe mantia schimnicească şi a poposit în pădurile noastre de tisă, a fost nu o întemeiere, cum nedrept s-a spus şi încă se spune, ci o reaşezare: necesară, salutară şi care ne-a ajutat să păstrăm şi să întărim propriile noastre redute ale credinţei. Au venit mulţi fii ai Muntelui Sfânt, unii de neam voievodal, trimişi de Dumnezeu la locul potrivit şi la timpul potrivit şi a fost o întâlnire bună, iar monahismul, organizat de ei, a înflorit – ce nu înfloreşte aici? – cu o vigoare nouă.

Feedback

Dar acesta a fost şi momentul în care peste pecetea milenară a monahismului dacoroman s-a apăsat sigiliul grecesc, cu o abilitate exersată în cancelariile celui mai lung imperiu. Atunci, un mileniu de monahism valah, cu dezvoltarea sa duhovnicească şi cu tradiţia specifică, a fost trecut sub tăcere. Am rămas la vedere numai cu monahismul de expresie athonită, care vreme de cinci sute de ani ne-a însoţit atât în vechile vetre româneşti, cât şi în altele noi, unele închinate. S-a produs şi o adaptare a mentalităţii, în sensul că, treptat, românii au acceptat în toposul lor spiritual peninsula din Marea Egee drept al doilea loc important al lumii ortodoxe, după Ierusalim, mai cu seamă că şi voievozii, nostalgici după mitra basileilor, se întreceau cu daniile către obştile atonite oprimate de Imperiul Otoman. Astfel s-au consolidat relaţii care, pe de o parte au contribuit la organizarea monahismului carpato-dunărean, dar pe de altă parte defavorizau dezvoltarea monahismul românesc cu expresia sa de pietate particulară, deosebită de cea elenă, care orice s-ar spune, marchează Athosul. Consolidarea monahismului nostru a însemnat şi deschiderea unui loc de unde patru secole Sfântul Munte, persecutat şi ameninţat cu extincţia, a primit un sprijin susţinut, de multe ori în defavoarea monahismului nostru propriu. Când a avut loc momentul desprinderii – discutabile ca formă, ca iniţiatori, ca intenţii conexe ş.a. – de sub tutela Muntelui Athos s-a demonstrat, pe de o parte că dezvoltarea monahismului românesc era încetinită de pe urma acestei susţineri seculare, pe de altă parte că era suficient de puternic pentru a se susţine şi singur, în cadrul unei Biserici naţionale solide şi de o indiscutabilă ortodoxie.

Unitate în diversitate

Deoarece, fireşte, Athosul nu este Ortodoxia însăşi, ci un edificiu al Ortodoxiei, îl vom privi mereu ca pe o incintă sacră, unică, un reper al sfinţeniei, o grădină a Maicii Domnului. Vom recunoaşte că a sprijinit substanţial creşterea monahismului românesc şi rămâne pentru români unul dintre reperele duhovniceşti fundamentale. Întrucât, însă, viaţa Bisericii Universale se desfăşoară conform principiului unităţii în diversitate, identitatea proprie constituie elementul integrativ şi de aceea monahismul românesc nu putea să fie o transpunere athonită pe plaiuri carpatine, ci o expresie a vieţii bisericeşti româneşti şi la acest palier, avem uimitor de multe de descoperit în legătură cu specificul monahismului Bisericii noastre apostolice. Astfel, Athosul însuşi îşi va fi dus, în legătură cu noi, misia sa sfântă la bun sfârşit.

Topice: Descrieri | Comments Off on Muntele Athos vazut din Carpaţi

Comentarii închise.