Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

David – Esenţa umanismului italian

de Klara Lucia Losonczy | Octombrie 15, 2008

Motto: 
‘Arta pentru mine e un chin, o agonie când merge prost, un  extaz când merge bine; dar întotdeauna mă subjugă’
 (Michelangelo Buonarroti)

Argument

DavidAceastă confesiune, simbol al unei întregi mişcări de înviere a artelor, închide în ea însuşi spiritul şi viaţa celui care le-a rostit, zbuciumul, neliniştea artistului dintotdeauna. Lucrările lui Michelangelo au trezit, trezesc şi vor trezi încă mult timp în privitori  aceste pasiuni poate antagonice, dar profund omeneşti. Extaz datorită puterii lor magice de a te înălţa, de a te ajuta să renaşti, datorită neţărmuritei admiraţii pe care o simţi pentru creatorul acestor opere ce par să închidă în ele însăşi esenţa artei: catharsis. Agonie din cauza acelui sentiment înfrigurat de neputinţă, conştientizarea propriei insignifianţe, căci cum altfel te-ai putea simţi realizând că oricât de mult ai încerca, nu vei putea egala geniul michelangelian?

Iar capodopera care sintetizează cel mai bine acest caracter dual al creaţiei marelui artist este fără îndoială DAVID, perfecţiunea umană dezgolită, vibraţia interioară ce pare să reverbereze dincolo de marmură, în străfundurile sufletelor celor ce o privesc, ca şi cum hotărârea, curajul, tăria şi credinţa personajului s-ar transmite oamenilor. Simbol al republicii, al libertăţii şi chiar al democraţiei, al dorinţei perpetue de a deveni mai bun şi de a-ţi înfrânge temerile, această operă devine aşadar incontestabil şi simbolul  Umanismului, sinteză a valorilor umane ce nu se vor pierde niciodată, esenţa mişcării italiene de reînviere a valorilor antichităţii, însăşi esenţa sufletului omenesc.

Cuprins

David - capulMichelangelo îl va crea pe DAVID în perioada sa de apogeu, după întoarcerea de la Roma, unde crease o altă capodoperă, PIETA, perioadă ce va include deasemeni cele trei tondo: Pitti, Taddei şi Donni, precum şi statueta Madona din Bruges. În romanul său despre viaţa marelui reprezentant al Renaşterii, Irving Stone era de părere că DAVID îl reprezintă perfect pe tânărul Buonarroti, care la acea vreme avea 25 de ani. El este sinteza aspiraţiilor sale, surprinde esenţa viziunii sale asupra trupului omenesc, al felului în care acesta poate fi oglinda spiritului şi al felului în care poate piatra, marmura albă, ‘vie’, să îl întrupeze. 

Subiectul nu este deloc ales întâmplător, personajul biblic fiind de fapt întruchiparea acelui ideal eroic care îl pasiona încă din copilărie şi care l-a făcut să se despartă de Ghirlandaio. El este alesul Domnului, cel sub a cărui domnie poporul evreu va cunoaşte cea mai victorioasă perioadă, dar el este mai ales cel care, fiind doar un copil, ucidea cu mâinile goale urşii şi leii care îi atacau turmele, şi care va rămâne pentru totdeauna cunoscut posterităţii datorită curajului şi isteţimii cu care l-a înfrânt pe Goliat, uriaşul filistean. Ei bine, Michelangelo va surprinde în opera sa tocmai această imagine a învingătorului, chiar mai mult, clipa în care este imortalizat viitorul rege al iudeilor nu este cea a victoriei depline. Astfel, reprezentarea michelangeliană a lui DAVID diferă mult de reprezentările anterioare, ale lui Donatello sau Verocchio, în care eroul avea o ţinută marţială, parcă de gală, cu mâna în şold şi cu piciorul sprijinindu-se pe capul desprins de trup al lui Goliat.

Artistul îi va surprinde momentul de încercare, concentrarea şi hotărârea de a lupta, de a-şi înfrunta destinul şi inamicul care îi ameninţă poporul, chiar dacă era atât de tânăr şi aparent lipsit de putere. Este clipa deciziei finale, a încordării interioare, clipa în care se ciocnesc două forţe: îndoiala, nesiguranţa, poate şi frica, şi credinţa în ajutorul divin şi în propriile puteri. Dar este clar că cele care domină şi cele care vor învinge sunt curajul şi încrederea, aşa cum se desprinde din privirea sa, privirea celui care este pregătit să lupte pentru convingerile şi idealurile sale, aşa cum era şi Michelangelo atunci. 

Statuia este sculptată într-un bloc de marmură celebru: blocul Duccio. Această superbă bucată de ‘carne’ -cum numeau pietrarii marmura-, înaltă de 5 metri şi jumătate, fusese aleasă cu ani în urmă de către vestitul sculptor Duccio pentru a-l sculpta pe David, iar atunci când Michelangelo primi lucrarea, marmura era deja pregătită pentru această temă. Dar artistul pătrunsese prea adânc cu dalta, chiar la mijlocul blocului, făcându-l astfel de nefolosit. Blocul a zăcut aruncat pe şantierul oraşului, fără ca vreunul dintre cei care s-au interesat de soarta lui să poată crea ceva din el. Aceasta până când gonfalonierul Soderini veni cu ideea de a organiza un concurs în care să se întreacă toţi sculptorii oraşului cu scopul de a scoate din coloana Duccio o sculptură, una frumoasă chiar, care să reprezinte republica florentină. Era un concurs care celebra împlinirea a 100 de ani de la concursul organizat, tot în Florenţa, pentru sculptarea porţilor baptisteriului, câştigat atunci de Jacopo della Quercia. Iniţial se înscriseseră mulţi artişti, printre care se zvonea că şi Leonardo da Vinci, căruia i s-ar fi atribuit oricum lucrarea. Numai că maestrul a respins-o, pe motiv că sculptura nu este o artă, ci ceva înjositor, bun doar pentru meseriaşi. Apoi, încet, încet s-au retras şi ceilalţi artişti, declarând blocul Duccio o cauză pierdută. Numai Michelangelo a rămas constant în dorinţa sa de a salva acea frumoasă bucată de marmură, pe care dorise s-o dăltuiască încă din copilărie, intuind forma pe care o ascundea. Şi în final, fireşte că a şi obţinut-o.

A lucrat la DAVID din septembrie 1501 până în aprilie 1504. În ciuda dificultăţilor, el a reuşit să creeze în blocul Duccio cea mai plenară operă sculpturală renascentistă, sinteza valorilor Umanismului iniţiat de mentorul său, Lorenzo de Medici şi o minunată reprezentare a ideii de Republică. ‘Şi tocmai aici s-a vădit extraordinara capacitate a lui Michelangelo de a înscrie figura într-un bloc de piatră gata pregătit, în aşa fel încât ea să se încadreze cu maximum de economie.’ (V. Lazarev) Această economie şi încadrarea operei între extremitatea dreaptă şi porţiunea scobită de Duccio a fost materializată prin răsucirea şoldurilor pe direcţia diagonalei uriaşului paralelipiped şi echilibrarea arhitecturii prin scoaterea înafară a braţului stâng, ce ţine praştia. Ca urmare a spaţiului foarte restrâns, şoldul stâng va ieşi puţin tăiat, dar în ansamblu statuia este una neaşteptat şi minunat de bine reuşită.

David - capulOdată terminată, statuia a mai avut de înfruntat multe peripeţii. Fiind iniţial destinată să împodobească contraforul catedralei din Florenţa, a fost mai apoi ‘trimisă’ lângă Palazzo Vecchio, alături de Judith a lui Donatello, care reprezentase până atunci libertatea republicii, pentru ca în cele din urmă, comisia reunită special pentru această ‘problemă’ să decidă ca uriaşul colos să înlocuiască cu totul vechea reprezentare a republicii. În legătură cu mesajul transmis de acest nou simbol al Florenţei, Vasari va scrie direct: Michelangelo ’l-a creat pe DAVID pentru semnificaţia ce o are faptul că el şi-a apărat poporul şi l-a cârmuit cu dreptate; tot aşa conducătorii oraşului trebuie să-l apere bărbăteşte şi să-l cârmuiască în spiritul dreptăţii’.

Deasemenea, în timpul transportului statuia a avut de înfruntat altfel de primejdii. Datorită dimensiunilor sale neobişnuite, mutarea sa din atelierul artistului în piaţă s-a făcut anevoie, timp de trei-patru zile, pe parcursul cărora colosul de marmură a străbătut străzile aglomerate ale oraşului, însoţit fiind de o gardă civilă. Dar noaptea, gărzile ne mai protejând-o, un  grup de tineri a încercat să o distrugă, ceea ce probabil oricum nu s-ar fi întâmplat, chiar dacă creatorul său nu ar fi dormit la picioarele sale, punând apoi pe fugă atacatorii. Mulţi ani mai târziu, în timpul luptelor interne dintre republicani şi susţinătorii noilor Medici, braţul lui DAVID va fi rupt de o masă aruncată de la fereastra Signoriei şi reparat mai apoi de prietenii artistului.

Astăzi celebra statuie se află tot la Florenţa, rezistând timpului, războaielor şi schimbărilor politice, aşa cum spiritul uman îndură, se pleacă, dar nu este niciodată doborât de soartă.

Concluzie

DavidConform romanului lui Irving Stone, pentru Michelangelo DAVID a fost întotdeauna creaţia supremă, în care a dat tot ce era mai bun în el, reprezenta elanul şi forţa tinereţii sale, opera către care se întorcea mereu în clipele de singurătate şi tristeţe şi a cărei amintire îi dădea puterea să continue. Dar el este mai mult decât atât, nu este doar un etalon al operei michelangeliene, ci o capodoperă la care se raportează sculptura şi arta universală, chiar mai mult, un ideal la care trebuie să ne raportăm cu toţii. Fiind întruchiparea perfecţiunii fizice, dar mai ales spirituale, întruchiparea perfecţiunii omeneşti, DAVID devine astfel reprezentarea materială a acelui punct intangibil spre care aspiră fiecare. Ca şi cum el ar fi fost trimis pe pământ pentru a ne aminti de cea mai sacră datorie pe care o avem faţă de Dumnezeu şi faţă de noi înşine: aceea de a ne păstra intactă umanitatea!

Bibliografie

1. V. Lazarev – ‘Mari maeştri europeni’
2. I. Stone – ‘Agonie şi extaz’
3. A. Botez-Crainic – ‘Istoria artelor plastice’

Topice: Studii | Comments Off on David – Esenţa umanismului italian

Comentarii închise.