Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Haiku – revelaţia spiritului nipon

de Klara Lucia Losonczy | Octombrie 27, 2008

MOTTO:
“Cel ce este mulţumit nu poate fi niciodată distrus.”
(Lao Tse – Marea Învăţătură)

Într-adevăr, acest aforism pare să concentreze esenţa mentalităţii orientale, căci surprinde coordonata principală a sufletului asiatic: încrederea în propria esenţă divină. Mai ales la japonezi, popor oriental cu o veche şi evoluată tradiţie istorică, vom întâlni această pace sufletească deplină, această încredere în forţele proprii, credinţa că echilibrul interior poate învinge destinul, îl poate ridica pe om deasupra soartei. De ce? Pentru că aceasta este trăsătura fundamentală a spiritului nipon, aşa cum reiese şi din cuvintele lui O. Drimba : “Poporul japonez a fost mereu animat de o dorinţă vie de cunoaştere, de o deosebită perspicacitate şi acuitate, un ataşament ferm de tot ceea ce este practic, dând dovada unui spirit pragmatic, disciplinat şi organizat”. Pentru că Japonia este o lume de vis, lumea soarelui – răsare (jih-pen), a florilor de cireş (sakura), a samurailor (bushi), a ideogramelor frumos caligrafiate pe indicatoarele templelor shinto – buddhiste, a haiku – urilor tradiţionale ce integrează natura în sufletul omului şi sufletul omului în natură.

A descrie Orientul îndepărtat înseamnă a păşi într-o altă lume, a lăsa deoparte toate prejudecăţile, a uita ideologia şi mentalitatea occidentală, a ignora Paradisul şi Infernul, a rămâne rece la amintirea originii şi educaţiei tale, a renaşte. Da, pentru a înţelege spiritul nipon, trebuie să renaşti!

O dată dezbrăcat de obiceiurile şi credinţele tale, va trebui să te confrunţi cu originalitatea şi profunzimea ideologiei japoneze. Trăsătura sa fundamentală, această acordare armonioasă a spiritului la întreg, îşi are originile în vechile credinţe şi legende, şi s-a dezvoltat apoi devenind religia naţională a Japoniei: shintoismul. Shintoismul nu are zei, el venerează natura şi spiritele sale, trecutul glorios şi eroii din vechime. Astfel, japonezul ne apare parcă pe deplin conştient de micimea sa în comparaţie cu grandoarea cosmosului şi a naturii.

Având un asemenea suport religios şi mitic, arta nu se putea dezvolta decât pe direcţia comuniunii omului cu natura. Concepţie universal valabilă a omului din antichitate, această osmoză perfectă dintre spiritul uman şi cel al naturii nu este însă nicăieri mai clar conturată ca în lirismul delicat al haiku-urilor.

Haiku este poate cea mai rafinată manifestare a spiritului japonez, imortalizarea lui în numai şaptesprezece silabe, esenţa acelei încrederi şi păci interioare specifice filosofiei asiatice, concepţia dintotdeauna a locuitorilor ţării Soarelui Răsare: aceea că omul este doar o frumoasă parte din neţărmurita frumuseţe a naturii. Se poate foarte uşor considera că haiku nu este decât un gen liric specific culturii japoneze, la fel cum gazelul este specific civilizaţiei arabe, iar rondelul, Franţei renascentiste. Dar asta ar însemna să ignorăm tocmai ceea ce această poezie este cu adevărat: mesajul încifrat magic care dezvăluie întregii lumi puritatea şi farmecul Japoniei.

Genul haikai – versiunea medievală a genului haiku – a apărut în secolul al XVI-lea şi spre deosebire de predecesorul său, genul tanka (“scurt poem”), care avea 5 versuri, în total 31 de silabe, are numai 3 versuri, totalizând 17 silabe. Deosebirea esenţială este însă alta: în haikai “subiectul este mai puţin căutat, stilul mai puţin convenţional, mai simplu şi mai liber” (O. Drimba). Într-un haiku trebuie să existe cel puţin un element care să evoce anotimpul în care a fost scris.

Cel mai mare creator de haiku a fost Matsuo Basho (1643 – 1694). “El a făcut din epigrama amuzantă o poezie rafinată care, în loc să exprime un sentiment, îl sugerează, folosindu-se de simple tuşe evocatoare, sub care se ascunde însă deseori un simbolism profund. Suflet delicat, buddhist fervent, Basho şi-a impregnat opera cu dragostea sa pentru natură şi cu emoţia inimii sale.” (R. Bersihand).

Dacă aceste lucruri sunt adevărate, exemplele de mai jos, versiuni româneşti ale haiku-urilor marelui poet, o vor arăta cu siguranţă, în ciuda deprecierii pe care o suferă o operă originală prin traducere:

Un fulger:
ţipătul unui bâtlan
zburând în beznă.

În cântecul greierului
nici un semn
că va muri curând.

Liniştea liniştii.
Ţârâitul greierului
pătrunde şi-n piatră.

Ah, ierburile verii!
Atât a mai rămas din
visurile bravilor războinici.

În poezia lui Basho sentimentele omului devin una cu sentimentele naturii. Ea sintetizează parcă întreaga spiritualitate niponă: legendele antice, shintoismul şi doctrina Zen. Necuprinsul, indefinibilul şi misterele creaţiei par transfigurate în cuvinte pierdute ce ascund fiecare zeci de posibile interpretări, de posibile semnificaţii.

Multe secole mai târziu, genul haikai va reveni la rangul de gen major, sub pana poetului Masaoka Shiki (1867-1902), dovedindu-se astfel vigoarea artei japoneze clasice.

Dar dacă haiku este poezia naţională, asta nu înseamnă că literatura japoneză nu cuprinde şi opere epice. “Romanul lui Genji” (Genji Monogatari), scris de Murasaki Shikibu în 1004 este fără îndoială şi o capodoperă a literaturii universale. El este de fapt romanul Curţii imperiale nipone şi se aseamănă întru câtva scrierilor doamnei de Lafayette, pe care le-a precedat cu şase secole. Surprindem chiar unele trăsături clasice (neverosimilitatea, lipsa senzaţionalului), dar şi romantice (analiza psihologică, amplele şi subtilele conotaţii lirice).

Contemporană autoarei “Romanului lui Genji”, Sei Shonagon este cea care creează un stil nou, specific Ţării Soarelui Răsare, intitulat zuihibu (“însemnări răzleţe”). Scrierea sa, “Însemnări de căpătâi” (Makura no Soshi) este compusă din reflecţii, observaţii, aforisme, cugetări, idei, descrieri instantanee. Iată un pasaj dintr-însa:
“Lucruri încântătoare: Să te plimbi seara cu barca pe un râu… O vrăbiuţă care ţopăie de parcă ar vrea să imite chiţăitul unui şoarece… Plăcerea de a da un răspuns caustic unui îngâmfat care aşteaptă de la tine să-i faci complimente…”
În încheiere, voi cita descrierea artistului japonez, aşa cum o face Ovidiu Drimba în “Istoria culturii şi civilizaţiei”: “Artistul nipon îşi exteriorizează… cu îndrăzneală afectivitatea, este mobil, nervos, deschis la inovaţii, este dotat parcă cu un spirit de observaţie perspicace, apt pentru a reprezenta dinamismul mişcării, -fără a-i lipsi nici lirismul cel mai delicat, nici ironia fină, nici chiar umorul caricatural. În primul rând, ceea ce îl caracterizează -cum s-a mai spus- este o imensă dragoste pentru natură”.
Fără doar şi poate, cultura japoneză este unică în lume şi posedă o vigoare şi o originalitate aparte. Să ne gândim numai la faptul că admiratul florilor de cireş este o adevărată artă în Japonia, artă denumită hanami, la fel ca arta de a privi pietrele crescând sau cea de a bea ceai dintr-o ceaşcă goală. Toate aceste arte sunt mai puţin cunoscute şi au fost practicate mai ales în vechime, totuşi ele sunt sinteza perfectă a spiritului nipon. Haiku, poate la fel de puţin cunoscut peste hotare, devine totuşi mesagerul civilizaţiei şi mentalităţii japoneze. Cum? Tocmai prin neobişnuitul şi indescifrabilul mesajului său, căci Japonia, pentru occidentali, a fost întotdeauna şi cred că va mai rămâne mult timp o enigmă vie, poate aşa cum calea spre perfecţiune rămâne întotdeauna învăluită în cel mai deplin mister.

Topice: Studii | Comments Off on Haiku – revelaţia spiritului nipon

Comentarii închise.