Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Reflecţiile unei adolescente

de Klara Lucia Losonczy | Octombrie 21, 2008

“Nu s-a schimbat nimic! Nu se schimbă niciodată nimic! Aceleaşi dimineţi goale, aceleaşi ore interminabile de curs, aceleaşi personaje, aceleaşi întâmplări, aceleaşi comedii şi tragedii în fiecare zi! Parcă ar fi o piesă de teatru ce se repetă la infinit. Iar eu nu fac altceva decât să mă conformez cu întregul!.. Şi totuşi trebuie să trăim intens în fiecare zi, pentru a nu ne putea reproşa niciodată că am lăsat anii să treacă pe lângă noi! Deci, înveseleşte-te…” îşi spunea Antonia Ardany, privind afară pe geamul maşinii sale ce o ducea la şcoală în fiecare dimineaţă, la clădirea pe care Bacovia o numise atât de sugestiv “cimitir al tinereţii”.
Ajungând în clasă, fu întâmpinată de aceeaşi Alina distrată de nimicuri, de aceeaşi Roxana meditativă şi, fireşte, de acelaşi Alex -urmaş al regretaţilor saltimbanci. Apoi aceiaşi profesori, aceleaşi materii, aceleaşi pauze prea lungi sau prea scurte, în care speri că ţi se va întâmpla ceva deosebit, dar nuse întâmplă niciodată.
De obicei, Antonia încerca să-şi ocupe pauzele cât mai mult: ba alergând la cancelarie să vorbească cu mama sa care era profesoară în şcoală, ba telefonând tatălui ei de la telefonul cu cartelă din hol pentru a stârni uimirea şi poate admiraţia celor din jur prin numărul netaxabil pe care îl forma sau prin incoerentele fraze în limba maghiară pe care le schimba cu acesta, ba prin plimbările până la bibleotecă –locul în legătură cu care îşi formase o obsesie: că acolo îl va întâlni pe alesul inimii ei, ba prin discuţii inutile şi de-a dreptul prosteşti cu alte colege.
Dar de data aceasta era aproape pornită să se autoflageleze şi nu vroia să facă absolut nimic pentru a determina timpul să treacă mai repede. Pretextă că are nişte treburi urgente şi scăpă de Alina şi Roxana, după care luă admirabila decizie de a se plimba prin curtea plină cu elevii Liceului de Informatică.
Începu să se plimbe prin jurul terenurilor de baschet, pe care se juca en-gros. Altădată s-ar fi oprit şi ar fi urmărit jocul, poate chiar şi-ar fi dorit să joace şi ea, dar acum toate acestea îi erau interzise.
Se întâlni cu câteva figuri cunoscute şi le salută cu indiferenţă. La urma urmei ce era, ce reprezenta ea pentru toţi aceşti oameni? Dacă ea, în acest moment, ar muri aici, poate că nimeni nu va suferi, nimeni nu i-ar simţi lipsa, ba chiar s-ar găsi şi din aceia care să se bucure… Cel puţin toţi aceşti oameni din jurul ei, cu siguranţă nici nu o vor observa! Vor continua să joace sau să vorbească, căci nimic nu s-a schimbat! Ce înseamnă pentru ei viaţa unei persoane pe care şi aşa nu o cunoscuseră?..
Toate aceste gânduri căpătau cu febrilitate forme în mintea ei. Ajunse să-şi dorească să vadă dacă avea dreptate sau nu, să-i vadă pe cei ce vor plânge, pe cei ce vor da din umeri şi pe cei ce se vor bucura. Era o dorinţă aproape sadică, ce-i revenea acum din nou în minte oare pentru a câta oară în această viaţă?
“Nu. Eu n-aş putea face aşa ceva! Eu sunt prea puternică, mult prea puternică pentru a mi se întâmpla aşa ceva, şi iubesc prea mult adevărul şi Credinţa pentru a mă preface! Urăsc totul, mă urăsc pentru asta!.. Ba nu, nu mă urăsc. Chiar dacă aş vrea, şi tot n-aş putea! Asta sunt eu, aşa trebuie să fiu şi nimic n-ar putea schimba asta… Atunci urăsc lumea aceasta carnală, mizeră, prefăcută şi superficială, în care doar banul şi frumuseţea fizică au valoare, pe când virtutea, înţelepciunea şi sufletul sunt privite cu despreţ!.. Ba nu! Nu! Nu! Nu! Nu pot urî această lume, oricât de mult aş vrea! Nu pot urî cerul albastru, senin, de vară, nu pot urî copacii înmuguriţi, nu pot urî razele de chihlimbar topit ale soarelui, nu pot urî vântul mângâietor şi nici nopţile feerice şi singuratice cu stele sclipitoare şi lună plină! Nu pot urî viaţa, tinereţea, iubirea, visele, fericirea, bunătatea şi căldura umană! Ele există în adâncul sufletelor oamenilor, chiar dacă în stare latentă. Ele există, căci nici un om nu poate fi atât de rău încât să uite căm, înainte de toate, el întruchipează valorile umane!.. Şi totuşi e atât de greu să ajungi la suflet, să treci peste celelalte învelişuri sub care omul îşi zăvorăşte adevăratul suflet, torturându-l!
Este atât de nedrept ca toţi să fie fericiţi, şi numai eu să rămân singură! Nici un băiat nu s-ar uita la mine pentru că sunt inteligentă, pentru că sunt matură, pentru că iubesc artele şi Credinţa, pentru că am un suflet profund şi bun! Nu, nu s-ar uita! Şi asta pentru că nu sunt nici pe departe o frumuseţe ieşită din comun, strigătoare şi abordabilă, nu idolatrizez distracţia şi plăcerile fizice, nu ader la cercurile tineretului monden, nu frecventez locurile lui de întâlnire şi mai ales nu îl aprob!”
Gândurile acestea erau răscolitoare, astfel încât tânăra fu nevoită să se îndepărteze de aglomeraţia iscată pe teren, retrăgându-se într-un loc mai ferit, unde să-şi şteargă în grabă cele câteva lacrimi ce-i mijeau în colţul ochilor.
“Dar asta a fost aşa dintotdeauna! Şi ca întotdeauna voi supravieţui şi poate chiar mă voi preface că nimic nu s-a întâmplat! În orice caz, trebuie să renunţ la viziunea asta sumbră, căci oricum nu poate duce la nimic bun!” decretă Antonia în cele din urmă, încercând să se înveselească.
“Trebuie să învăţ să mă mulţumesc cu ceea ce am şi să nu-mi fac niciodată iluzii care mai apoi vor fi cu siguranţă zdrobite. Cât despre relaţiile mele cu ceilalţi, trebuie să-l iau pe fiecare aşa cum e şi să învăţ să-l accept, altfel nu se poate… Ah, uneori am interesanta impresie că sunt foarte, foarte bătrână, deşi nu am decât paisprezece ani…!” şi în sfârşit un zâmbet îi înflori pe buze.

Topice: Meditaţii | Comments Off on Reflecţiile unei adolescente

Comentarii închise.