Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Lostriţa La Ţigănci

de Klara Lucia Losonczy | Noiembrie 10, 2008

-fantasticul la Voiculescu şi Eliade-

Conceptul fantastic este fără îndoială unul dintre conceptele fundamentale ale literaturii, reprezentând în fapt esenţa artei: catharsis şi transcentis. De aceea, el este omniprezent în aproape toate curentele literare, reprezentând o preocupare perpetuă a omului de geniu –artistul- încă din timpuri străvechi. Căci ce înseamnă întreaga literatură antică şi chiar medievală, dacă nu exact transpunerea fantasticului (zeii, titanii, sufletele celor morţi) şi a fabulosului (zânele, dragonii) în vieţile oamenilor: (Epopeea lui Ghilgameş, Cartea Morţilor, Sakuntala, Iliada, Legenda regelui Arthur)?

Dar, deşi trecerea timpului aduce noi perspective, mai realiste în literatură, fantasticul continuă să existe în cadrul fiecărui curent literar. Astfel, în umanism îl regăsim sub ‘divina’ pană a lui Dante, în iluminism sfielnic reprezentat prin tema destinului (Candide) sau prin supradimensionarea fabuloasă a realităţii (Călătoriile lui Gulliver) şi foarte sporadic în realism prin unele povestiri ale lui Balzac (Proscrişii, Pielea de măgar). Dar primeşte un nou avânt o dată cu apariţia romantismului: Poe -Povestiri ale grotescului şi arabescului, Nerval –Fiicele focului, Mâna fermecată, Hoffman –Elixirele diavolului, Ulciorul de aur, Goethe –Faust.

În literatura română, preocuparea pentru fantastic apare mai târziu, confirmând teoria nesincronizării, deşi este generos reprezentată. Începând cu Cantemir –Istoria ieroglifică şi baladele lui Heliade-Rădulescu, continuând cu Eminescu –Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, Caragiale –La hanul lui Mânjoală şi Gala Galaction – Moara lui Călifan, perioada clasică demonstrează o vie înclinare spre fantastic. Însă abia o dată cu apariţia modernismului şi a racordării la pulsul european putem vorbi de introducerea fantasticului ca temă majoră, prin operele unor Rebreanu – Adam şi Eva sau Sadoveanu şi atinge apogeul prin opera celor doi titani ai literaturii noastre moderne: Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu. Contemporaneitatea se va menţine pe această linie, observându-se inflexiuni ştiinţifico-fantastice sau dimpotrivă, paradisiace (Mircea Cărtărescu).

Din punct de vedere tehnic, fantasticul reprezintă o categorie literară, în care se porneşte de la planul real, dar se ajunge la experienţe inedite, ce ţin de planul ireal. În fapt, fantasticul propune o altă dimensiune, paralelă realităţii, dar construită în jurul ei, pentru că întotdeauna punctul de plecare îl reprezintă cotidianul. Accentul cade pe aventura de tip fantastic, personajul fiind mesagerul său.

Eroii acestei aventuri supranaturale pot fi clasaţi în două categorii în funcţie de rolul atribuit şi simbolistica lui:  personaje-agent şi personaje-pacient. Prima categorie reprezintă acei eroi care au rolul de a îi iniţia pe ceilalţi în tainele fantasticului, putând vorbi şi de o mitologie consacrată. Cel mai adesea apare motivul vrăjitorului, al solomonarului, al descântătorului, al diavolului, al profetului, toate fiind personaje iniţiate în felurite mistere inaccesibile omului de rând, şi deci dintru început situate deasupra celorlalte. De asemenea, ele se pot sluji de anumite obiecte specifice (-cartea de magie, elixirul magic, bagheta magică) pentru a realiza ritualurile iniţierii.

Naraţiunea se construieşte gradat prin tehnica suspansului, foarte bine dezvoltată în această categorie literară, de aici derivând şi ambiguitatea caracteristică: planul fantastic se suprapune peste cel real, determinând mereu confuzia, iar finalul de tip deschis lasă loc interpretărilor şi întrebărilor. În fapt, regula de aur a literaturii fantastice spune că acesta durează doar atât timp cât nu se caută o explicaţie logică, raţională.

La Mircea Eliade, fantasticul este un factor esenţial, şi chiar primar dacă avem în vedere opera sa teoretică şi propensiunea pentru mitologie, ocult, religie, de aici decurgând şi previzibilul preocupării sale pentru crearea unei literaturi fantastice. În schimb, la Voiculescu cultivarea acestei categorii este dacă nu inovatoare, cel puţin surprinzătoare, deoarece autorul se consacrase în sfera liricii religioase şi fusese receptat ca un poet al ortodoxismului.

Asemănările existente între concepţiile celor doi autori se datorează în mare parte caracteristicilor generale ale genului: existenţa personajelor agent-pacient, problematica spaţiului, a timpului, motivele şi temele specifice literaturii fantastice: motivul sirenei, al labirintului, al destinului ratat, tema magiei, a morţii, a desacralizării unei întregi lumi.

Cu toate acestea, conceptele celor doi scriitori se deosebesc fundamental, operele lor vizând sfere complementare ale fantasticului. Dacă la Eliade întâlnim un fantastic de tip doctrinar, cult, la Voiculescu dimpotrivă, avem de-a face cu un fantastic de tip folcloric.

Topice: Studii | Comments Off on Lostriţa La Ţigănci

Comentarii închise.