Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Monet – poet al luminii

de Klara Lucia Losonczy | Noiembrie 26, 2008

Lângă rigoarea muzicală a liniei lui Manet, lângă solaritatea crepusculară sau matinală a nudurilor lui Renoir, între zborurile suspendate ale balerinelor lui Degas şi ritmurile sau arhitecturile maiestuos simple ale lui Cézanne, Monet introduce starea fundamental lirică a raportului om-natură. Este o atitudine existenţială şi estetică pe care o ilustrează întreaga lui operă.

Poet al stării luminii, al fluxului vieţii  şi al cosmosului floral, Monet este un mare contemplativ, unul dintre cei mai puri pe care i-a dat vreodată sensibilitatea plastică europeană. Virtuţile profunzimii operei sale au stârnit admiraţia unor Degas, Renoir sau a unui Cézanne care spunea: “Monet nu e decât ochi, dar ce ochi, Dumnezeule!” şi într-adevăr, ce poate fi mai divin decât pâlpâirile “macilor” –acea apoteoză mirifică a focului vegetal- sau ale “gladiolelor”, decât pâlpâirile misterioase ale ”glicinelor” sau cele discrete ale nuferilor aureolaţi de sublim din ”Nirvana galbenă”, decât pâlpâirile steagurilor din pânza cu conotaţii patriotice şi festive “La rue Montorgueil pavoisée”, decât pâlpâirile conice din “Căpiţe de fân”, ce hrănesc subtil prezenţa unor misterioase focuri interioare, decât pâlpâirile cu reverberaţii mitice din “Catedala din Rouen”?

Dincolo de rigorile aspre ale criticii, opera lui Monet reprezintă de fapt o sinteză a sufletului uman, poate cea mai aproape de adevăr din câte s-au creat vreodată sau din câte au primit acest pompos titlu. Întâlnim în peisajele sale impresionante şi motivul focului fără de sfârşit al creaţiei (“Căpiţe de fân”, ”Nuferi. Apus de soare”), şi pe cel al scurgerii ireversibile şi iremediabile a vieţii noastre  pământeşti (“Impresie, răsărit de soare”), şi cel al vegetalului primordial –idilică întoarcere în timp, în vremurile demult apuse ale începuturilor-(“Eleşteu cu nuferi”), dar şi mitul suprem al unirii cu divinitatea (“Nirvana galbenă”). Ni se pare că întreaga mitologie a lumii se adună în pânzele lui Monet, sub penelul său aducător de lumină şi seninătate, că în el s-au întrupat toate valorile spirituale universale.

Kandinsky spunea despre opera lui Monet că “ceea ce se desprindea cu limpezime era puterea de necrezut, necunoscută de  mine, a unei palete ce întrecea orice închipuire” şi că “pictura mi-a apărut ca fiind dotată cu o putere fabuloasă”. Admirând în tăcere pânzele ce emană o caldă luminozitate eterată, înclinăm să credem şi noi, în cele din urmă, că nemuritorul Claude Monet a fost într-adevăr apogeul impresionismului, şi de ce nu, al picturii moderne.    

Topice: Meditaţii | Comments Off on Monet – poet al luminii

Comentarii închise.