Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Calvarul mănăstirilor basarabene (2)

de Dinu Rusu | Decembrie 3, 2008

Motto: „Duşmanul a pustiit totul în lăcaşul tău cel sfânt. Potrivnicii tăi au mugit în mijlocul Templului Tău, şi-au pus semnele lor drept semne. Parcă erau nişte oameni care ridică toporul într-o pădure deasă: în curând au sfărâmat toate podoabele săpate cu lovituri de secure şi ciocane.
Au pus foc sfântului Tău locaş; au dărâmat şi au pângărit locuinţa Numelui Tău. Ei ziceau în inima lor: „Să-i prăpădim pe toţi!”. Au ars toate locurile sfinte din ţară…” (Psalm 74, 3-8)

Toate mănăstirile basarabene au fost răstignite de regimul sovietic, o miopie spirituală care a pus în genunchi sfintele lăcaşuri. Ateii au distrus coloanele de spirit din această parte de românime. Aceştia au săvârşit acte criminale nemaiîntâlnite în istoria Bisericii, ei şi-au pus scop să înăbuşe tot ce nu corespundea ideologiei marxist-leniniste. Ion Pelivan spunea: „Istoria nu a cunoscut un regim mai sălbatic şi mai diabolic, decât regimul Sovietelor”.

Crucile îngropate

Pe timpul sovieticilor, în 1948, mănăstirea de la Veveriţa a devenit temporar schitul mănăstirii Căpriana, iar peste patru ani a fost închisă definitiv. Toate cărţile şi icoanele au fost distruse, însă, se spune că pentru a fi salvate mai multe cruci au fost îngropate în pădure. În acei ani, unii călugări au fost întemniţaţi, alţii s-au refugiat. Acum mai bine de patru decenii, doi călugări au avut cel mai mult de suferit din cauza că nu au dorit să se lepede de Hristos. Părintele Anatolie a fost împuşcat, iar părintele Tarasie – dus într-o direcţie necunoscută.
Pe teritoriul mănăstirii a fost tabără de odihnă, biserica fiind transformată în sală de dansuri şi concerte. Ea a mai fost folosită drept depozit, iar mai târziu prefăcută în grajd. În anul 1985, nişte inşi, fiind în stare de ebrietate, au aprins focul în podul bisericii, lăcaşul fiind cuprins de flăcări.

Bijuteria furată

Potrivit unor documente, la 15 noiembrie 1948, stareţul mănăstirii Rudi, Gheorghe Vasilache, îl ruga pe Romenski, împuternicitul moscovit pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse la Chişinău, să susţină demersul adresat organelor de resort  pentru a fi scutiţi  de achitarea unei restanţe de o treime din impozitul faţă de stat, ce echivala cu 943 de kg de grâu, din cauza stării materiale dificile survenite de pe urma secetei şi foamei din 1946-1947. A doua zi, arhiepiscopul Nectarie vine cu un „mare ajutor” – solicitând oficialităţilor închiderea mănăstirii Rudi. Călugării s-au refugiat pe la alte mănăstiri, iar „binevoitorii” au confiscat averea sfântului lăcaş. Pe teritoriul bijuteriei arhitecturale a Basarabiei, este deschisă o casă pentru copii, iar mai apoi un spital de ftiziologie pentru copii. Biserica „Sfânta Treime” a  fost folosită drept depozit.      

Zloţii anticristului

Mănăstirea Zloţi, întemeiată de egumenul Serafim Dabija, la 1941, a avut o istorie foarte scurtă, pentru că peste opt ani de fost închisă de regimul sovietic, iar stareţul a fost deportat de autorităţile bolşevice în Siberia. Cinovnicii atei au hotărât, aşa cum le era catârul, să închidă mănăstirea de la Zloţi, pentru că aici, potrivit lor, era un dezastru, iar starea economică în decădere. Cu totul alta era situaţia a spun şi cei care au fost martori oculari, dar prea mare era răutatea mişeilor scrântiţi de lupta contra lui Dumnezeu. Iarăşi scenariul de răzbunare asupra credinţei neamului, suna prea româneşte slova liturghiei şi venea prea multă lumea. Oricât de mult şi-ar fi dorit enoriaşii să salveze sfântul lăcaş, forţa diabolică era una care trecea peste tot ce este sfânt. Biserica a fost transformată în grajd, iar chiliile – în depozite.  Se mai spune că în sântul lăcaş au fost crescuţi şi porci. Astăzi nu poate fi găsită nici o urmă a vechii mănăstiri, pentru  că acum mai bine de trei decenii aceasta a fost ştearsă de pe faţa pământului.

Steaua ateilor

Împuternicitul Moscovei pentru problemele Bisericii Ortodoxe pentru R.S.S. Moldovenească, Oleinik solicită autorităţilor închiderea în 1959 a mănăstirii Pripiceni-Curchi, ci nu în primul semestru al anului 1960, după cum fusese preconizat. Acesta susţine într-un demers oficial că „Mănăstirea Pripiceni este cea mai mică, având 9 călugări bătrâni, starea sa tehnică este dezastruoasă, iar colhozul din localitate are nevoie de clădirile mănăstirii pentru o maternitate, punct medical, grădiniţă de copii, cămin cultural”. [“Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965)”] de Ludmila Tihonov, Editura “Prut Internaţional”, 2004”. Zis şi făcut, autorităţile sovietice, pun lăcat mănăstirii la 27 octombrie 1959. Stăpâni devin cei de la colhozul din localitate, care transformă biserica în depozit de cereale. Peste doi ani, la Pripiceni-Curchi, pe teritoriul mănăstiri este inaugurat un spital pentru cei bolnavi de tuberculoză. În biserica de vară se afla cantina, iar în altar – bucătăria. În biserica de iarnă au fost deschise şi amenajate cabinete medicale. Mai târziu, biserica de vară a fost devastată,  iar la intrare, de-asupra uşii, cineva desenase o stea mare cu cinci colţuri. [„Mănăstiri Basarabene”, Chişinău, 1995] 

„Credinţa” din inima codrului 

În „Proiectul de închidere a mănăstirilor din R.S.S. Moldovenească”, elaborat în septembrie 1949, Romenschi referindu-se la starea de lucruri de la mănăstirea Hâncu, menţionează lipsa spiritului gospodăresc şi aflarea într-o stare jalnică a construcţiilor. De asemenea, acesta remarcă faptul că pământurile mănăstirii sunt rău lucrate, viile şi livezile sunt distruse. „Docladurile” erau în spiritul vremii şi dorinţei ideologice. După fel de fel de legi stupide adoptate de sovietici, care puneau pe butuci mănăstirile, acelaşi Romenski spune că încă un argument de închidere a lăcaşului de la Hâncu este starea economică precară şi descoperirea unor boli contagioase.  Scenarii diabolice, lipsite de logică, puse în practică doar că aşa spune ideologia comunistă, care nu este compatibilă cu religia. Ateii sovietici doreau cu orice preţ închiderea Mănăstirii Hâncu. Ei vedeau un real pericol în existenţa acestui lăcaş în inima codrului, pentru că aici veneau mii de enoriaşi. În 1944, a început răfuială cu Mănăstirea Hâncu, astfel acesteia îi sunt luate toate pământurile. Peste 12 ani, călugării care nu doresc să părăsească mănăstirea sunt alungaţi, iar sfântul lăcaş este închis. Autorităţile hotărăsc deschiderea unei staţiuni de odihnă. Bisericile au fost profanate, apoi devastate şi transformate în depozite. În anul, 1978, ansamblul monastic devine proprietate a Institutului de Medicină din Chişinău. Astfel, aici este inaugurat un sanatoriu pentru cei bolnavi de tuberculoză. De asemenea, este deschisă o staţiune de odihnă pentru studenţi şi angajaţi. Biserica de vară „Sfânta Cuvioasa Parascheva” este transformată în club, mai-marii având grijă de educaţia ateistă, astfel sunt organizate lecţii de promovare a învăţăturilor marxist-leniniste, serate în care sunt luaţi în derâdere cei care frecventează lăcaşurile sfinte, sunt prezentate scenete care-l batjocoresc pe Dumnezeu şi caricaturi cu reprezentanţi ai clerului, etc. 

Acţiunilor satrapilor comunişti

Chiar dacă nu apar în rapoarte speciale ale cinovnicilor de la Biserica Ortodoxă Rusă şi a responsabililor de culte din guvernul sovietic, toate mănăstirile devin victimele comunismului, închise rând pe rând, devastate sau profanate. Mănăstirea Condriţa, închisă în 1947, devine şcoală de silvicultură. Pe parcursul pe teritoriul acesteia se află un club şi un depozit, apoi o tabără de odihnă. Mănăstirea Ţâpova  devine victima regimului sovietic începând cu 1949. Biserica acesteia este transformată în depozit de tutun, iar schitul a fost jefuit şi distrus, evident acţiunile au fost regizate de satrapii comunişti.  Acum 47 de ani este desfiinţată mănăstirea de la Hirova. Biserica „Sfântul Nicolae” devine depozit de cărbuni, apoi depozit agricol,  iar biserica „Sfântul Simion Stâlpnicul”  – spital pentru copii cu handicap. În 1958, Mănăstirea Bocancea este condamnată la tăcere. Aceştia dau foc icoanelor şi altor obiecte cult. Biserica a fost transformată în depozit de cereale, apoi – uscătorie de tutun. În stăreţie devin stăpâni cei de la brigada de tractoare, iar în chilii este inaugurată grădiniţa. Din cauza unei neglijenţe totale, fermele schitului, aflate în gestiunea colhozului, au fost distruse până la temelie. Acum 17 ani complexul monastic rămâne în ruine. Mănăstirea Noul Neamţ este închisă în 1962, fiind transformată în spital pentru cei bolnavi de tuberculoză, iar clopotniţa găzduieşte muzeul gloriei militare. Mănăstirii Saharna i se pun lacăt în 1964, aici instalându-se un spital pentru copiii cu handicap. Lăcaşul sfânt a fost devastat şi profanat.

“Tot poporul posedă două istorii, una mincinoasă care se învaţă la şcoală şi pe care guvernul (Statul) îşi bazează puterea. A doua istorie, adevărată, se ascunde de elevi şi de popor căci odată ştiută adevărata istorie sistemul se prăbuşeşte”, spune Balzac în „Comedia umană”. Trebuie să perseverăm în cunoaşterea adevărului despre tragismul existenţial al mănăstirilor basarabene. S-ar putea ca mâine unii pretinşi istorici să ne spună doar ceea ce le convine cinovnicilor prezentului, urmaşi ai ateiştilor care au pus în lanţuri mănăstirile basarabene. Comuniştii de astăzi, rămăşiţe ale regimului sovietic, dacă susţin că nu sunt ca cei de altădată, ar fi cazul să condamne greşelile predecesorilor. În caz contrar, parafrazându-l pe părintele basarabean Mina Dobzeu, putem spune că aceştia acceptă să se vestească ciuntit Cuvântul lui Dumnezeu, numai atât cât să nu aducă atingere ideologiei lor.

Topice: Studii | Comments Off on Calvarul mănăstirilor basarabene (2)

Comentarii închise.