Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Calvarul mănăstirilor basarabene (1)

de Dinu Rusu | Decembrie 1, 2008

Profanate, distruse, transformate în spitale, tabere de pioneri, cluburi de distracţii, muzee etc., asta a fost soarta mănăstirilor basarabene o dată cu venirea sovieticilor în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Ei au păşit pe acest pământ cu ideea lui Lenin: „religia este opiu pentru popor”. Mulţi reprezentanţi ai clerului şi creştini au luptat întru apărarea credinţei strămoşeşti, chiar dacă unii au fost ameninţaţi, iar alţii persecutaţi. Acum câteva luni, poposind împreună cu membrii unei delegaţii la o mănăstire basarabeană, a cărei istorie o ştiam, am rămas stupefiant când stareţul acesteia a „mormăit” multe inexactităţi, confundând ani şi fapte, grăbindu-se să se laude cu crama pe care o are, uitând să vorbească despre calvarul prin care a trecut mănăstirea, despre cimitirul feţelor bisericeşti, transformat în teren de dans. M-am întrebat de ce oare se trece cu tăvălugul, de ce oare şi reprezentaţii clerului fug de adevărul istoriei?

Scenariul diabolic încropit de minţile ateilor bolnavi, ani în şir, a fost unul plin de crime odioase împotriva credinţei neamului românesc din Basarabia – distrugerea de lăcaşuri sfinte, deportarea de feţe bisericeşti şi personalităţi. Sovieticii aveau o mare frică, or mănăstirile erau un bastion al credinţei şi culturii româneşti, luptând împotriva a ceea ce este străin acestui neam. Exista un program concret de distrugere a mănăstirilor, altfel, cum ar fi putut intra Uniunea Sovietică, cu mare tam-tam, în perioada luminoasă a comunismului. Chiar dacă „opera” de închiderea a lăcaşurilor sfinte aparţine ateilor, când răsfoieşti unele documentele nu-ţi vine să crezi că mai multe mănăstiri au fost distruse cu ajutorul fidel al unor călugări sau chiar stareţi, înregimentaţi în KGB-ul rusesc. În 1947 în fruntea Arhiepiscopiei Chişinăului şi a Întregii Moldove este numit rusul Nectarie Grigoriev, o „personalitate” fidelă guvernaţilor, prin deciziile şi aportul căreia au fost închise mai multe mănăstiri, acesta invocând precaritatea economică a lăcaşurilor sfinte.

În anul foametei planificate de duşmanii neamului, 1947, mănăstirile erau într-o stare dezastruoasă, chiar şi cele mai puternice centre monahale abia de mai puteau exista – Hârbovăţ, Rudi, Răciula, Hâncu. Cu toate acestea, mănăstirile nu au fost scutite de impozite, autorităţile având „motive”, create tot de ele, pentru a le închide pe cele care nu-şi onorau obligaţiile faţă de stat. Plus la asta, mai apare o decizie impertinentă prin care plăţile faţă de stat sunt majorate de două ori. Dacă stareţii de mănăstiri solicitau ajutor din partea autorităţilor, atunci arhiepiscopul Nectarie indica închiderea locaşului.

Frumoasa distrusă cu bestialitate

La 1947 este închisă mănăstirea Frumoasa, călugării au fost forţaţi să o părăsească, iar peste un an aceasta este transformată în casă de copii, apoi, prin 1965, aici s-a instalat şcoala pentru surdomuţi. Din 1973 până la 1985 a fost o colonie de fete, iar din 1986 până în 1994 – şcoală pentru copii cu handicap mintal.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a trecut prin două incendii, unul la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, iar altul în iarna lui 1985. A doua biserică, cu hramul „Sfânta Treime” nu a trecut prin pârjol, în schimb a fost profanată cu neruşinare. Potrivit istoricilor, aceasta a fost clubul casei de copii, ulterior al coloniei şi, apoi al şcolii. Acum 12 ani, şcoala a fost evacuată, iar complexul monastic distrus cu bestialitate.

Minciunile ateilor

Autorităţile fabricau fel de fel de minciuni, lansau zvonuri şi învinuiau pe nedrept. Intimidarea era cea mai sigura armă a ateilor ca feţele bisericeşti să plece de la mănăstiri. Scenarii din cele mai scârboase şi ruşinoase erau regizate de cinovnici. „…într-o informaţie datată cu cinci octombrie, 1949, despre mănăstirea Căpriana, se afirma că aceasta se prezenta ca o casă a celui mai deşănţat desfrâu şi ca o pepinieră a tot felul de boli contagioase. Organele de ocrotire a sănătăţii au „depistat” şi au înregistrat oficial 15 cazuri de boli venerice, printre cei contaminaţi numărându-se fostul stareţ al mănăstirii, egumenul Ioachim Pleşca, şi ieromonahul Efrem Bârcă”. („Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944 – 1965) de Ludmila Tihonov, Editura „Prut Internaţional”, 2004).

Sovieticii erau maeştrii în arta denigrării şi defăimării. Potrivit documentelor, la cinci octombrie, 1949, călugării de la mănăstirea Hârjauca au fost anchetaţi de Procuratura raionului Călăraşi, aceştia fiind învinuiţi de violarea unor femei din localitate. Mănăstirea, însă, după cum afirma, în 1952, un oarecare Romenski, împuternicitul Moscovei pentru problemele Bisericii Ortodoxe pentru R.S.S.M., este închisă din cauza numărului mic de călugări şi necesitatea păstrării acesteia ca monument de arhitectură.

Mănăstirea răstignită

Un tablou zguduitor e la această mănăstire. Este incredibil să vezi cu cât cinism a fost distrusă. Rămâi înmărmurit la imaginea bisericii de iarnă „Sfântul Spiridon”, în care se află icoana Mântuitorului, batjocorită de topoarele ateilor mişei. Totodată, profunde emoţii te cuprind în biserica de vară „Înălţarea Domnului” când observi cu câtă cruzime „maeştrii” tirului au ochit în peretele pe care era pictat chipul lui Iisus Hristos. Mănăstirea Hârjauca a trecut durut prin timpurile când sufletele oamenilor erau ruinate de necredinţă, când cei care îl slăveau pe Domnul erau prigoniţi, iar lăcaşele sfinte transformate în cuiburi ale dezmăţului şi distracţiei. Cinovnicii uitau că aici era un mare centru de cultură şi spiritualitate, era istoria unui loc de sfinţenie şi pietate. În anii de tristă faimă vechea catepeteasmă din lemn, poleită cu aur, multe icoane, obiecte de preţ au fost arse lângă satul Răciula. Din cele peste 300 de volume de cărţi, iconostasele de la ambele biserici s-a ales scrumul, fiind arse pe cimitirul preoţilor şi ctitorilor, devenit mai apoi teren de dans. Mănăstirea este transformată în casă de odihnă. Biserica de vară, timp de patru ani, este folosită drept club. În momentul inaugurării staţiunii balneoclimaterice „Moldova Sovietică” (1959), în biserica „Înălţarea Domnului” se dansa şi se trăgea la ţintă. Gardurile contemporane au înlocuit zidurile vechi, ridicate pe timpul lui Spiridon Filipovici. Chiliile au fost transformate în saloane confortabile pentru cei care veneau să se trateze şi să odihnească la sanatoriu.

Tragică a fost soarta bisericii de iarnă „Sfântul Spiridon”. Pentru a pune tencuială au fost ciopliţi pereţii pe care erau pictate icoane ce descriau întreaga viaţă a Mântuitorului. După „reparaţia” ideologică, biserica de iarnă „Sfântul Spiridon” este transformată în club, mai apoi în sală de sport. În anul 1993 s-a produs un incendiu, care a provocat căderea tencuielii şi a descoperit vechile icoane. Acum biserica, în formă de Arca lui Noe, este dată uitării, însă creştinii au speranţe că într-o bună zi vor putea participa la serviciile divine oficiate în ea.

Lăcaşul pângărit

Ateii transformau mănăstirile în instituţii „utilitare”. Sovieticii aveau agenţi implicaţi peste tot, feţe bisericeşti care riscau cu viaţa pentru a face faţă mofturilor meschine ale comuniştilor. Potrivit unor informaţii, la vecernia din zece iulie, 1955, la mănăstirea Suruceni, un grup de persoane l-a atacat pe stareţul Iosif Cargaliuc şi pe ceilalţi călugări, pretextând că nu vor să părăsească lăcaşul. Istoricii presupun că această acţiune ar fi fost organizată chiar de Cargaliuc, agent al KGB-ului, cu numele conspirativ „Florea”. În 1959, prin implicarea directă a lui Caragaliuc, arhiepiscopului Nectarie şi aşa-numitul delegat pentru problemele bisericii ortodoxe ruse din R.S.S. Moldovenească Oleinic, este închisă mănăstirea de la Suruceni. Călugării au fost alungaţi de către cinovnicii raionali. Mai bine de 30 de ani aici a fost un spital narcologic, cu regim închis şi păzit de miliţie. Biserica de iarnă a fost transformată în club, iar cea de iarnă în spital. Culmea neruşinării şi dezmăţului ateist la Suruceni, unul dintre altare devine sală de operaţii. Clopotele au fost date jos, cimitirul pângărit şi bisericile profanate.

Credinţa vândută

Oleinic confirmă cu mult entuziasm conlucrarea dintre eparhie şi autorităţile sovietice. Potrivit istoricului Ludmila Tihonov, la acea vreme, în Eparhia Chişinăului erau persoane care puteau fi uşor manipulate sau care deţineau unele funcţii pentru a servi interesele Partidului Comunist. Însuşi Nectarie propune autorităţilor sovietice comasarea de mănăstiri şi organizarea de controale pentru descoperirea „neregulilor”. Astfel un protoiereu Bădăreu, servil puterii, este trimis la mănăstirea Tabăra pentru a „studia” situaţia. Evenimentele se derulează conform scenariului la scrierea căruia participă şi feţe bisericeşti.

În 1960, „binevoitorii poporului” tăbărăsc ca nişte tâlhari în mănăstire, prezentă fiind doar o maica, restul lucrau pământul. Au smuls icoanele, au luat şi cărţile bisericeşti şi cică le-au dus la un muzeu. Dar… a fost o minciună sfruntată, ateiştii au făcut un rug pe unul din cele mai mari dealuri ale satului. Mănăstirea a fost o victima a ideologiei sovietice, biserica de iarna fiind transformata în şcoală, iar cea de vară – în club. În lăcaşul Domnului timp de aproape 30 de ani s-a ţopăit şi s-a vorbit împotriva Celui de Sus. Maicile bătrâne de la Tabăra spun că au suferit foarte mult, au suportat cu greu faptul că mănăstirea a fost transformată într-un loc al dezmăţului ateist.

Apărarea credinţei

La mănăstirea Răciula sunt trimişi spre „limpezirea” apei alţi doi agenţi KGB – protoiereii Belous şi Vustean. Fideli cauzei comuniste, aceştia relatează despre faptul că enoriaşii şi maicile au reacţionat ostil. În acest sens sunt chemate forţele de ordine, pentru că autorităţile comuniste trebuiau să-şi facă mendrele. Dorinţa oamenilor de a-şi apăra credinţa strămoşească a fost mai mare decât interesul fariseilor, astfel autorităţile au părăsit mănăstirea. Potrivit istoricilor, maicile şi enoriaşii au luptat timp de zece zile, nepermiţând închiderea lăcaşului. Clopotele au răsunat necontenit chemând lumea să apere mănăstirea. Autorităţile mobilizează câteva sute de miliţieni cărora le ordona să tragă în mulţime. Răzmeriţa s-a soldat cu trei creştini împuşcaţi, mai mulţi răniţi, stareţa mănăstirii Sebhora şi opt bărbaţi sunt condamnaţi la detenţie, pentru că ar fi organizat revoltele. Peste câtva timp, în biserica de vară a început a cânta muzica, aceasta fiind transformată în club, iar cea de iarnă devine depozit de cereale.

Icoane şi cărţi sfinte pe rug

Şi în cazul mănăstirii Hârbovăţ, trebuie să menţionam „dorinţa” clerului înregimentat în KGB de a o închide. La acest lăcaş veneau mii de pelerini, de aceea autorităţilor le era frică să nu provoace o răzmeriţă. Precum scrie istoricul Ion Ţurcanu în „Cugetul”, nr.2, 2003: „Închiderea mănăstirii Hârbovăţ a fost un proces de durată ce a parcurs câteva etape. S-a început cu studierea situaţiei la faţa locului şi a atmosferei în care activa mănăstirea. Apoi stareţul mănăstirii Evtihie Andronache, agent KGB cu nume conspirativ „Scurtu”, a primit ordin de la conducerea securităţii că, în colaborare cu aceasta şi sub directa ei îndrumare, să creeze în mănăstire climatul adecvat lichidării acesteia”. 52 de călugări din 94 au părăsit mănăstirea. Apoi a sosit agentul „Florea”, adică Iosif Gargaliuc, stareţul mănăstirii Noul Neamţ, care a organizat mutarea la Chiţcani a monahilor. „Despre rolul arhiepiscopului Nectarie în această diversiune aflăm din raportul KGB-ului: „Agentul Kazanţev, care deţine funcţie de conducere în eparhie, a contribuit activ la închiderea mănăstirii”. („Cugetul”, nr.2, 2003).
În 1962 agenţi KGB au furat cheile mănăstirii, iar mai mulţi ostaşi au distrus subsolurile bisericii „Pogorârea Sfântului Duh”, unde erau înmormântate fetele bisericeşti. De asemenea, au fost distruse altarul şi catapeteasma. Cele şase clopote au fost duse cu trei camioane într-o direcţie necunoscută, iar din cărţile şi icoanele mănăstirii a fost făcut un rug. Totuşi, printr-o minune dumnezeiască, egumenului Veniamin i-a reuşit să salveze mai multe vase sfinte, cărţi şi icoane. Aproape 30 de ani, în locul mănăstirii a funcţionat o şcoală pentru copii cu handicap. Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” a fost transformată în club, apoi în grajd.

Mănăstirile basarabene trecute prin focul ideologiei comuniste, trădate de oamenii care ar fi trebuit să le păzească, păstrează şi acum, durut, paginile triste ale istoriei. Măreţe odinioară, devastate cu mişelie, astăzi, aceste lăcaşuri sfinte ne îndeamnă să le ştergem rana, să avem grijă de ele, să intrăm cu sufletele curate la rugăciunea către Domnul.

Topice: Studii | Comments Off on Calvarul mănăstirilor basarabene (1)

Comentarii închise.