Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Cea din urmă elegie

de Klara Lucia Losonczy | Decembrie 10, 2008

Îmi convertesc plasma visului de lut
În lacrimi şi ucigătoare candele.
Nu vreau să ştiu de ce gheaţa rupe
Limitele şi se preface oarbă.
Dar aş vrea să ştiu de ce cocorii
Au încetat să mai zboare peste nori!

Mă pierd în această lume în care nimic
Nu mai dăinuie, ci se prelinge.
Soarele a devenit nepăsător, ne ignoră.
De ce? L-am dat uitării încă din copilărie…
Atunci de ce ni se pare că ne lipseşte
A sa căldură? De ce ne mai amăgim?

Preferăm să credem că suntem puternici,
De nesupus. Şi nu ne mai supunem
Iubirii şi iertării: ne urâm…
Rămân departe-n umbră iasomia şi tămâia,
Iar izvoarele le vor urma aşijderea…
Am crezut că stăpânim, şi am distrus!

Nu. Refuz să mai gândesc la ceea ce a fost,
La ceea ce ar fi putut să fie viaţa.
Mă mulţumesc să sper că voi pleca
Spre lumi mai bune, mai pure, nealterate!
Dar unde? Chinuitoare, întrebarea răsărea
Dintr-un miez de portocală…

Topice: Poezii | Comments Off on Cea din urmă elegie

Comentarii închise.