Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Ionuţ Caragea – Între «două lumi»

de Emilia Vasadi | Decembrie 23, 2008

A trecut aproape un an de când am citit pentru prima oară versurile lui Ionuţ Caragea…

Îmi declaram atunci surprinderea în faţa forţei de sugestie şi a sensibilităţii versurilor sale. Aceeaşi plăcută impresie am încercat-o şi acum citind urmatoarele 2 volume apărute în 2007 – «M-am născut pe Google» şi «Donator universal».

În ansamblu cele trei volume nu sunt diferite nici ca şi concepţie, tematică sau stil. Dimpotrivă, par un tot unitar. Şi asta pentru că la baza creaţiei stă propria experienţă, propriile trăiri disecate la maximum, poetul punându-şi sentimentele sub propria lupă. El îşi desface cută cu cută simţirea, dorind parcă să ne facă părtaşi la tot ceea ce simte şi gândeşte. Se observă cu atenţie în fiecare tresărire de suflet; introspecţia dublată de ironie pe alocuri îi sunt instrumentele propriei disecţii sufleteşti.

Cum spuneam cândva, Ionuţ Caragea este un exponent al generaţiei sale, «născut pe Google», cum însuşi îşi declara naşterea ca poet. Polemicile legate de internet ca suport şi cale de vehiculare a artei sunt la modă acum. Cert este însă, în opinia mea, că nu suportul contează, ci valoarea a ceea ce vehiculezi pe acest suport. În zilele noastre poate mai repede ai acces la informaţie pe internet, decât apelând la «bătrâna» carte. Eu una, neavând iute acces la volumele pe suport clasic ale lui Ionut, le-am citit pe net, pe suportul virtual. Şi cred cu convingere că valoarea lui Ionuţ este una reală.

Întâlnită şi în volumul de debut «Delirium tremens» poezia certificat de naştere, «M-am născut pe google» dă numele celui de-al doilea volum apărut în primăvara lui 2007. Apariţia şi acestui al doilea volum pe suport de hârtie e dovada certă că Ionuţ nu a rămas prizonier «în spaţiul infinit dintre doua secunde / mărginit de milioane de pixeli». «Download»-ul  e permanent, căci în timp ce se «spovedea pe hârtie / s-a înfiripat un link între cer şi pământ». Apropierea de Dumnezeu dă putere de creaţie, o viziune specială asupra lumii. Poezia poate deveni o punte de legătură între oameni şi Dumnezeu, între oameni şi oameni.

Surprinzător cum sub condeiul lui Ionuţ cuvinte din sfera medicalului, a tehnicii, a internetului, religiei pot prinde viaţă, devenind simboluri.

De fapt, aşa cum reiese  din poemele sale, sursa poeziei este suferinţa. «Dragostea naşte suferinta, poezia o transcende» declară poetul ori de câte ori are ocazia. Suferinţa, moartea, iubirea şi poezia sunt cele care apropie de Dumnezeu, înseamnă viaţă. Cum să nu te simţi atras să reciteşti versurile lui, când însuşi se declară a fi «ultima specie de romantic pe cale de dispariţie»?  («Cum să cucereşti o femeie»)

Poeziile sale de iubire din acest volum au uneori ceva eminescian. Citiţi de exemplu «Femeia de aer», «Te-am dorit» sau «Poetul sufletelor triste». Iubirea e pasiune, tumult, e suferinţă şi bucurie în acelaşi timp. Şi dacă în primul său volum muza era Alexandra, acum Ioana este cea care inspiră.

Iubirea şi suferinţa sunt împletite în viziunea lui Ionuţ asupra existenţei umane: «suntem născuţi din aceeaşi ţărână / praf aruncat în ochii existenţei» («Sunt clona umbrei mele»)…
În permanentă căutare de răspunsuri la frământările sale, poetul e convins că viaţa este un «labirint cu o singură ieşire» («Labirint»). Sufletul său este torturat între aspiraţia spre înalt şi realitatea acestei lumi «în care ne-am născut morţi /şi-n care ne întoarcem căutători de fericire», în care cu toţii ne zbatem între lumină şi întuneric, între speranţă şi deziluzie, câteodată încercând să negociem cu Dumnezeu soarta noastră…

Uneori aveam impresia că versul lui Ionuţ Caragea se transformă într-o adevărată oglindă a simţirii fiecăruia dintre noi. Ca şi el, şi noi poate am gândit nu o dată că «mereu trecem pe lânga noi înşine», «mereu punem întrebări şi trecem pe lângă răspunsuri» («La doi paşi»). Şi cu toţii suntem de acord cu el asupra faptului că viaţa e o luptă, dar important e să deţii filosofia ei: «să ierţi şi să zâmbeşti / (…) poate gloanţele vor trece pe lângă inimă» («Întoarcerea soldatului John»).

Iertare, zâmbet, iubire, iată remedii pentru suferinţă şi care ne-ar facilita trecerea prin viaţă…

Om al timpului său, poetul atinge şi probleme sociale acute ale zilelor noastre, încercând să pătrundă dincolo de vizibilul dezgustător pentru a aduce la suprafaţă sensibilitatea şi delicateţea. («M-am născut pe stradă»). Oare am mai putea vibra la suferinţele celor din jur, oare am putea lua o atitudine pentru a schimba ceva în bine? Haideţi să ne interogăm minţile şi sufletele împreună cu Ionuţ: “Cum putem să mai murim / când suntem deja morţi pe dinăuntru? / cum putem să mai trăim / când nu mai ştim cum se trăieşte? / cum putem să mai iubim / când nu ne mai iubeşte nimeni?” (“La ceruri”) Şi poate vom găsi împreună răspunsul… Probabil vom medita cu toţii apoi asupra nevoii de iubire, de iertare, de credinţă («Avem nevoie?»). 

Credinţa, comunicarea cu Dumnezeu sunt laitmotivele esenţiale ale celui de-al treilea volum – Donator universal.
În acest univers contemporan, poetul se simte ca un exilat. Însă mai caută o şansă de scăpare prin iubire. În permanentă pendulare între bine şi rău, iubirea poate fi soluţia atâtor probleme. Poetul, în continuă căutare de sine, în căutarea fericirii, plin de contradicţii, nu poate rămâne indiferent, aşa cum el însuşi se confesa nouă, cititorilor săi, în debutul volumului.
«Mintea este uneori trădătoare de suflet. Dar asta mă face să-mi pun mereu întrebări… Eu nu vin cu o reţetă, eu vin cu o contradicţie. În interiorul contradicţiei se află cheia» («Fericirea»).
Iată în esenţă nota în care e scris cel de-al treilea volum.

Poate ceea ce impresionează mai mult în acest volum sunt conversaţiile poetului. Dumnezeu devine un interlocutor «favorit», demitizat, uneori foarte familiar şi prietenos.

În primul volum descopeream îndrăzneala aprope luciferică, şi totuşi simplă, firească, admirabilă chiar, cu care Ionuţ îşi definea propria valoare: «Eu² = Dumnezeu». Şi dacă Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, într-un colţ de gând i-a încolţit o idee: «Cum pot stârpi neputinţa din mine / să fiu stăpân pe vieţi şi destine?» («Şahul etern»). De fapt gândul acesta de egalitate cu Dumnezeu nu e chiar atât de recent: «Când eram mic (…) / voiam să mă fac Dumnezeu» (« Iartă-mă, iubeşte-mă»). Am impresia că lui Dumnezeu chiar îi place acestă îndrăzneală, joacă fără răutate şi aroganţă în fond, căci poetul recunoaşte şi se bucură chiar că prin el «prin mine Dumnezeu îşi face marea lucrare/ mă ţine de mână şi mă poartă prin lume» («Timpul se măsoară în cuvinte»).
În devenirea sa ca poet, se pare că a atins o poziţie care-i permite o abordare de la egal la egal a conversaţiei cu Dumnezeu: «nu înţelegi că Eul este sâmburele de DumnezEu – al poeziei» («Eu»). Poetul îşi asuma cu sinceritate şi simplitate dualitatea simţirii, împletind în sine umanul şi divinul sub semnul iubirii şi credinţei: «poetul crede şi cercetează prin iubire» («Iisus modern»).
Dumnezeu uneori e inaccesibil, «vreau să-i vorbesc şi el tace» şi totuşi Ionuţ nu se leapădă de credinţă, căci,  spune el, «crezul meu se îndreaptă / spre acel Dumnezeu / care prin nemişcarea sa / spune totul.» («Nemişcare»).
Sfâşiat sufleteşte în această lume a contrariilor, între nihilism şi speranţă, tot Dumnezeu este cel ce-i rămâne în mod constant alături, devenind un ax al existenţei: «Un destin între credinţă şi negarea totală / Dumnezeu pretext al existenţei» («Lumea tenebrelor»).
Poetul îşi recunoaşte limitele, mai ales în moarte. Precum un demiurg, creionează cu compasiune situaţia lumii contemporane care cu greu mai ajunge a comunica cu divinitatea: „o întreagă birocraţie până la cerul tău, Doamne… /…cozile sunt lungi, aşteptăm cuminţi să ne vină rândul…” („Abdicarea lui Dumnezeu”).

În acesta situaţie revine în discuţie rolul poetului în lumea în care trăieşte, context în care el iese din izolarea autoimpusă, redevenind om printre oameni: „lupt pentru eradicarea fărădelegilor sfinte / strâng semnăturile oamenilor nefericiţi” („Abdicarea lui Dumnezeu”). Nu observaţi aici o asemănare între menirea lui Iisus venit pe pamânt să mântuiască păcatele oamenilor prin jertfa să şi menirea poetului venit să aline suferinţele oamenilor prin versurile născute din suferinţele sale? Spune el „ceea ce nu mă ucide / mă face mai poet” („Măiastra călătoare”). Dacă Dumnezeu şi-a vărsat sângele pentru noi, poetul îşi oferă poezia ca pe o ofrandă pe altarul acestei vieţi, amândoi devenind astfel „donatori universali”: „pe tine Iisuse / nu te-am întrebat niciodată / ce grupa sanguină ai? / (…) eu  cred Iisuse / că tu esti zero / infinit…” („Donator universal”).

În tendinţa sa permanentă de a se compara cu Dumnezeu, Ionuţ îşi defineşte poziţia: „eu conduc lumea / nu lumea mă conduce pe mine (…) / poemele (…) sunt crucea pe care mi-o duc cu-ndârjire” („Fără carnet”).

Situându-se la „cumpăna dintre lumi”, între lumină şi suferinţă, poetul e de părere că ”Întrucât suntem egali în faţa morţii am găsit / ca diferenţele fac lumea mai frumoasă” („Tratat despre diferenţele umane”).

Şi tocmai iubirea este cea care metamorfozează inesteticul şi temerile în frumos. Chiar dacă iubirea-i va muri, poetul este convins că sufletul i se va transforma într-un cimitir paradiziac, unde morţii pe jumătate vii ”fumează amintiri”. („Timpul se măsoară în cuvinte”).  Simbolul iubirii e fireşte femeia, iubită cu delicateţe, pasional, „cu sufletul furtună”. Dragostea provoacă suferinţă până la epuizare: „nu ştiai că dragostea / este o intersecţie cu sens giratoriu / te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi / până rămâi fără lacrimi” („Autostop”).
Chiar fecioara Maria este tot o femeie, care ar trebui să-şi împiedice fiul să-şi realizeze menirea. „Femeie, femeie, ia-ţi pastila”…

Moartea este complementară iubirii; una e umbra, cealaltă lumina, cele două extremităţi între care pendulează sufletul lui Ionuţ. „şi de ce moartea asta este întodeauna o femeie?” (“Reinventez moartea”).
Din aceste nelinişti răsar chiar unele sfaturi pe care poetul ni le dă: „(…) lasă durerile să fie amare / învaţă să trăieşti fără speranţă / (…) mergi fachir cu picioarele goale / pe focul durerilor mistuitoare” („A doua cadere a regelui Snowdon”); iar dacă vrei să afli cât eşti de tare „încearcă să renunţi la lucrurile care te fac fericit” („Ultima poezie”).

Şi mai presus de toate suferinţele şi iubirile, izvorând din ele, stau poezia şi bucuria creaţiei: „Mă bucur de tot ceea ce este în jur /  şi poezia va veni de la sine/ / (…) este darul lui Dumnezeu” („În căutarea poeziei”). Chiar şi la Judecata de Apoi, cu martor unic IUBIREA, tot POEZIA va fi cea care-l va salva, chiar dacă pe Pământ cu iubirea mereu a pierdut… („Pe banca acuzaţilor”).

Cred că şi dumneavoastră veţi fi plăcut impresionaţi de forţa şi sinceritatea versurilor lui Ionuţ Caragea, de profunda meditaţie a acestui tânar poet asupra vieţii, destinului şi spiritului uman, de atenta introspecţie, de formulele inedite folosite pentru a-şi construi universul poetic.

Constat că poetul nu poate fi încadrat într-un curent, într-un stil anume.  Versul alb şi lipsa semnelor de punctuaţie te solicită parcă să te transpui necondiţionat în universul creat şi să trăieşti cu intensitate sugestia poetică. Chiar şi aşa poemele lui nu sunt deloc lipsite de muzicalitate. Dimpotrivă. Imaginile vizuale şi auditive sunt viu creionate, având o mare forţă sugestivă.

Vom găsi şi poezii de inspiraţie clasică, cu rimă şi ritm care unori ne duc cu gândul la creaţia eminesciană. Ionuţ Caragea a dedicat chiar un poem marelui Eminescu.
Cât de delicată şi sugestivă e metafora întâlnită în „Agnus Dei”: „o amintire se ascunde în cochilia unui gând exilat în lentoare”.
Pot spune că a devenit un inventator de cuvinte. Degetele lui „pianotează” pe trupul iubitei. Cât de diafana imagine! Iubire, bucurie, câtec şi memorie, toate într-un singur cuvânt.

Citind poezia lui Ionuţ descoperim că, într-adevăr, „dragostea nu are nevoie de cuvinte, dar cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste” („Scrisoare”, din vol. M-am născut pe google).
El se întreabă: „şi dacă pică serverul mai sunt poet?”  Convingerea mea e că Ionuţ Caragea deja păşeşte pe treptele consacrării şi că va continua să ne dăruiască versurile sale ca pe un „inel de logodnă sau o promisiune de iubire” („Disconnect”) şi noi ne vom bucura de acest cadou, bijuterie în versuri: „suntem dispersia luminii / în picaturile de sânge / radiaţii ale aceluiaşi / spectru divin” („Oameni rogvaiv”)…

Sesizaţi cum am putea reconstrui Paradisul??…
 
Emilia Vasadi

Topice: Recenzii | Comments Off on Ionuţ Caragea – Între «două lumi»

Comentarii închise.