Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

RÂNDUIELI PERENE

de Mihaela Sălăjan | Decembrie 19, 2008

Obiceiurile Sărbătorilor de iarnă se incadreaza în ceea ce folcloriştii numesc «obiceiuri calendaristice» şi premerg inceputul noului an, desfaşurându-se pe parcursul a 12 zile, cuprinzând Crăciunul, Anul Nou şi Boboteaza. Acestea sunt variate şi reprezentative pentru diverse zone geografice, marcând un moment festiv, trăit intens în plan afectiv prin purificarea spirituală, dar şi în plan social, prin dezvoltarea unor noi forme de relaţionare interumana.

Obiceiurile tradiţionale sunt fenomene folclorice, care de-a lungul timpului, au dobândit complexitate.Cadrul de referinţa pentru ca aceste obiceiuri să existe şi să se perpetueze, îl constituie structura sociala a comunităţii folclorice şi neamul. Comunitatea folclorica tradiţională este limitată la sat sau la zona mai apropiată şi se constituie pe baza relaţiilor de înrudire pe linii de consanguinitate, afinitate, năşie. Acestea determină într-o comunitate tradiţională, apariţia relaţiilor interpersonale şi implicit, manifestări folclorice şi de literatură orală. Neamul cu toate încrengăturile lui, reprezintă baza de organizare a satelor noastre vechi, fiind structura socială fundamentală a comunitaţilor folclorice tradiţionale.

Astfel, obiceiurile tradţionale şi, cu predilecţie, cele calendaristice implica relaţia dintre individ şi comunitate, dintre individ şi individ şi, nu în ultimul rând, dintre om si natură, om şi divinitate. Ele apar din dorinţa vitală a individului de a re-stabili un echilibru universal, de a-şi găsi identitatea în microcosmos, dar şi în macrocosmos.

Judeţul Sălaj, vatră de folclor arhetipală, păstrează încă rânduieli ce nu sunt alterate de intruziunea brutală a contingentului
contemporan. Astfel, obiceiul specific pentru Ajunul Craciunului (24 decembrie) este colindatul. Termenul de “corindători” este un regionalism specific zonei noastre şi subînţelege grupul de bărbaţi care corindă pe la casele fetelor, apoi le «danţează», primesc «daruri» (colaci, cocuţi) de la gospodine şi merg mai departe. Conţinutul colindelor este laic şi divers,
dominând temele vânătorii, cele pastorale şi agricole. Astfel, o variantă locală a Corinzii feciorului are la bază motivul vânătorii cerbului mitic:
«Mărs-o junii la vânare
Florile dalbe (refren)
Prin pădurea cu fiare
Tăt vânară cât vânară
Tăt vânară zi de vară
Nimica nu-şi căpătară
Când fu colea de cu sară
Mândră fiară-şi căpătară
Un cerbuţ  cam surior
Sub cel deal de cărtinior
Şi la coarne-i mugurelu
Şi la păr despicăţelu.»
( Corinda feciorului)
Dacă motivul vânării cerbului este legat de idealul bărbătesc, al forţei şi al îndemânării, motivul fetei din Corinda fetii  ilustrează idealul feminin al comunităţii săteşti pentru care fecioara a însemnat puritate, hărnicie, frumuseţe:
«Asta-i fata gazdii
Ruminioară, cu ochi negri
Dimineata s-o sculat
Şi pe cap s-o pieptănat
Cofa-n brâu o apucat
La fântână-o alergat
Încetu-ncetu în cela făgetu
Unde curge apa-ncetu.»

Alături de acestea, exista însa o serie de colinde cu tematică profund religioasă, sursele acestora fiind Biblia, Vieţile sfinţilor, apocrifele, şi pseudoapocrifele:
« Creştinilor, noi astăzi
Un praznic mare avem,
Ca să-l putem cunoaste
Veniţi la Viflaim!
Că a născut în lume
Pe-acel ce-l aşteptam
Maria, Maica Sfântă,
Veniţi ca să-l vedem!
Pe paie intreite
Iisus este străin
Să-I ducem şi noi daruri
Veniţi la Viflaim!
Să mergem cu păstorii
Şi să Îl preamarim
Căci pentru noi El s-a născut,
Veniţi la Viflaim!
Creştinilor, noi astăzi
Degrabă s-alergam
Spre-a noastră mântuire
Veniţi la Viflaim! »
(Creştinilor, noi astăzi).

În prima categorie, elementul religios este înserat doar sporadic, colindele fiind produsul creaţiei populare tradiţionale care reflectă o viziune asupra lumii (weltanschauung). În schimb, cele cu tematica religioasă au fost create de dieci şi călugari, în încercarea acestora de a da noi conotaţii moral-creştine conceptului religios şi de a transmite invăţăminte religioase, opuse unor credinţe mistice, precreştine.

Colindatul este urmat de oraţii sau «mulţămituri» care, prin conţinutul lor, bine dispun şi marchează  sfarşitul unei  perioade de post aspru şi auster:
«Păsărica câmpului
Cântă-n cornu’ plugului
Tăt cantă şi ciripeşte
Şi la gazdă mulţămeşte:
Să plateşti colinda noastră
De nu tătă, jumătate,
Să-ţi fie de sănătate.»
(Păsărica câmpului).

„Banda flăcăilor”, alcătuită din 15-20 de feciori şi bărbaţi, colindă întreg satul însoţită fiind de un zicalău, care era un fluieraş, violonist sau taragotist. Aceştia colindă de obicei, în casă, plasându-se în jurul mesei, împărţiţi în 2-3 grupe, fiecare grupă preluând colinda de la cea precedentă. Sfârşitul colindatului este marcat printr-o petrecere numită „vergelul”  care se desfaşoară într-un loc stabilit de ceata de feciori.

Obiceiul „cocuţatului” începe în dimineaţa zilei de 25 decembrie, când  copiii satului-fete şi băieţi- intră în casele oamenilor, urându-le belşug şi voie-buna şi primesc în schimb „cocuţi”. Există superstiţia că, dacă în casă îţi intră primul un băiat, noul an va fi cu noroc.

Un alt obicei este umblatul cu „ţurca” şi se practică din 25 decembrie şi până la Anul Nou. Ţurca are un „clonţ de lemn” pe care se fixează, peste o piele de iepure cu urechile întregi, coarne de ţap sau de căprior, de gât i se atârnă zurgălăi, mărgele, panglici, iar corpul este acoperit cu o cuvertură de lână de culoare roşie. Ţurca este însoţită de un fluieraş, pe a cărui melodie joacă caţiva flăcăi imbrăcaţi cu „bonde”.

În alte sate, în noaptea Anului Nou se umblă cu „buhaiul”, care imită mugetul taurului, prin tragerea repetată a unor fire ude din coadă de cal printr-o gaură tăiată, într-o piele de capră care acoperă fundul unui toc.

Tot în seara Anului Nou, cete de feciori se urcă pe un deal, în imediata apropiere a satului şi spun strigături prin care „se confesează” sau dezvăluie diferite indiscreţii despre alţi feciori sau alte fete din sat. Strigăturile, improvizate pe loc, sunt hazlii, ironice, satirice, simbolizând dorinţa de purificare şi reînnoire.

Nu lipsesc, de asemenea, în unele zone, practicile legate de ghicit sau de influenţare a destinului. Dacă flăcăii sunt şi în această perioadă extrem de implicaţi în plan social, fetele incearcă să compenseze inactivismul lor, activând practici premaritale cu conotaţii erotice. Astfel, în seara Anului Nou sau, în alte zone, în Ajunul Bobotezei, fetele nemăritate puneau jumări pe spată sau coceau şi mâncau turta sărată, pentru a-şi influenţa sau ghici viitorul.

Perioada de 12 zile se încheie la Boboteaza, în ajunul căreia, copiii din sat umblă, strigând „chiraleisa” sau „ţuraleisa”: „Chiraleisa, leisa!
Popa cu feisa
Preoteasa cu colacu
Diacu’ cu sacu
Să-l prindă pe dracu!”
Ei  scutură din clopote şi tălăngi pe la casele oamenilor – începând cu casa preotului satului – pentru a alunga spiritele negative şi pentru a proteja culturile viitoare. După ce înconjurau casa şi grădina, li se aruncă de către gazde nuci, poame uscate şi, mai nou, bani.

Dupa cum se poate observa, Sărbătorile de iarna prilejuiesc evocarea şi reactualizarea unor obiceiuri ancestrale, care depozitează şi oglindesc psihologia, preocupările, temperamentul şi, nu in ultimul rând, zestrea noastră culturală. Aceste rânduieli constituie un moment de ancorare într-un trecut arhaic, din care ne tragem sevele, iar prin intermediul lor
re-stabilim o legătură  mistico-religioasă cu divinitatea. Activarea obiceiurilor opreşte parcă vremea în loc şi împacă, prin modul lor de manifestare, spirite  magico-religioase. Prin urmare indeplinirea acestora atât in vremea veche, cât şi în prezent constituie obligaţia morală, etnică, socială a insului arhaic, dar şi a celui contemporan şi dovada pietăţii sale.

 

Topice: Studii | Comments Off on RÂNDUIELI PERENE

Comentarii închise.