Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Slăbiciune

de Klara Lucia Losonczy | Decembrie 15, 2008

De ce? Pentru că plâng. De ce? Pentru că tremur. De ce din nou? Pentru că mă simt din nou foarte, foarte singură. Da, ştiu că am fost, sunt şi voi fi mereu singură, că omul este prin excelenţă o fiinţă singură, chiar dacă încearcă să se amăgească închipuindu-şi că se integrează unei societăţi. Ştiu toate acestea de mult, mult timp. Şi totuşi nu pot să nu mă întristez de fiecare dată când mă gândesc la ele. De ce singurătate? De ce să nu existe acolo, undeva; atunci, cândva; el, cineva??? De ce să rămân singură, înconjurată de solitudine? Uneori mi se pare atât, atât de nedrept şi-mi creşte în sânge dorinţa la rebeliune. Dar apoi imediat redevin conştientă –a dracului conştiinţă!- că aşa ceva eu nu voi putea face niciodată.

Şi atunci imediat nostalgia mă îneacă, mă sugrumă lent, dar atât de agonios! Îmi amintesc cât sunt de bătrână, şi totuşi cât de multe mai am de învăţat şi nu pot să-mi reţin lacrimile. Mi se pare că plâng de o veşnicie şi că sunt mai absurdă ca niciodată. De ce să plâng? Nu am nici un motiv întemeiat, ştiu asta! Şi cu toate aceste plâng în continuare. Ca şi cum plânsul ar fi un drog…

Sunt depresivă? Un coleg cam scrântit mi-a spus că sunt! Nu, nu sunt depresivă. Nu plâng decăt rareori şi chiar şi atunci când plâng, mi-aş dori să nu o fac. Şi totuşi o fac! Plâng. Plâng şi lacrimi reci îmi coboară pe obraji, iar privirea obosită mă ustură îngrozitor. Dar nu, nu mă opresc. Continui să plâng şi nu găsesc alinare. Mâine am olimpiadă, iar ceasul este deja 23.00. Dar ce contează? Eu plâng. 

De ce fac aici filosofie? Nimeni nu se interesează de astfel de scrieri patetice, de doi bani. De ce nu scriu o nuvelă fantastică? De ce nu-mi deşert amarul într-o poezie amară? Pentru că aş vrea ca peste timp, să revăd aceste gânduri şi să-mi amintesc că la 16 ani eu plângeam. Da, şi atunci voi surâde şi voi duce dorul acestor ani pe care acum îi petrec plângând. Nu plâng mereu, plâng doar când am acea senzaţie ciudată, ca şi cum cineva mi-ar împlânta un pumnal în stern, iar eu încerc degeaba să îl scot sau, în ultimă instanţă, să îl împlânt şi mai adânc, pentru ca agonia să aibă totuşi un sfârşit. Dar nu, ea nu se poate sfârşi. Ea trebuie să facă parte din viaţa mea de zi cu zi, la fel ca şi extazul. Agonie şi extaz!

Da, uneori îmi doresc să pot fi ca Michelangelo, dar nu voi fi niciodată. Mai demult mă amăgeam că voi putea fi ca Dumas, dar ce sunt acum? Ceva banal, material, simplu, monoton, plictisitor şi carnal. Nu pot străpunge învelişul carnal pentru a transcende mai departe. El îmi este închisoare, aşa cum le este tuturor de fapt. Numai că ei nu realizează. Ei îşi trăiesc viaţa într-o perpetuă fericire şi inconştienţă. De multe ori îi invidiez, şi apoi îi compătimesc pentru naivitatea şi starea lor de relativă fericire…
Şi ce este fericirea? Ea, ca şi perfecţiunea sau Divinitatea există doar pentru a nu fi atinse. Iar viaţa nu este decât o continuă amăgire. Da, ne amăgim voit că o cunoaştem, că o trăim, dar nu trăim, nu cunoaştem nimic. Şi ce am putea noi cunoaşte? Nu suntem decât nişte fiinţe atât de limitate!.. Da, dar nişte fiinţe atât de frumoase în esenţa lor. O esenţă pe care din păcate mulţi o ignoră şi o înăbuşă. Eu încerc să mi-o salvez pe a mea, dar uneori nu reuşesc şi, ca acum de exemplu, o las să devină ordinară, ca ale celorlalţi. Am spus că eu nu sunt capabilă de ură, nici chiar atunci când sunt foarte supărată pe mine însămi! Dar poate că am minţit. În momente ca acestea, în care mă găsesc plângând stupid, îmi doresc să nu mă fi născut creştină…

Dar devin parcă din ce în ce mai absurdă, acum căzând în cealaltă extremă. Uneori oamenii sunt atât de absurzi! Iar eu sunt la fel ca oricare dintre ei, degeaba îmi doresc să cred că sunt altfel. ‘Altfel’… Nu, mă zbat doar mai mult şi sufăr mai mult din cauza acestei zbateri continue de a transcede! Unde? Într-o lume mai bună? Există aşa ceva? Poate că de fapt lumea aceasta e prea bună pentru noi, iar noi suntem cei care o murdărim prin ordinaritatea noastră.

Da, slabă. Slabă, foarte slabă, pentru că nu pot rezista ispitelor ce mă fac să fiu atât de comună şi simplă, SLABĂ. Dar întotdeauna după o perioadă de slăbiciune urmează redresarea!

Măcar de aş avea pe cineva căruia să îi pot vorbi despre toate aceste banalităţi şi gânduri de adolescent. Dar eu sunt singură…

Topice: Meditaţii | Comments Off on Slăbiciune

Comentarii închise.