Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

„SĂ ÎMBRĂCĂM PE CEI GOI”

de Cezarina Adamescu | Ianuarie 5, 2009

E duminică. Ai zice că e o duminică de iarnă obişnuită. Dar nu, ea încheie un timp sfânt, acela al Crăciunului, încununat cu Botezul Domnului nostru Iisus Hristos şi începe altul, cel al zilelor de peste an.  Astăzi, Mielul lui Dumnezeu, cerând botezul în apa Iordanului şi-a asumat întreaga responsabilitate a păcatelor lumii. Sfinţind toate apele lumii, ne-a curăţit pe noi, de toate fărădelegile săvârşite cu gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea.
 Şi mai e duminica în care s-au deschis cerurile şi Tatăl a trimis pe Duhul Sfânt în chip de porumbel alb asupra Fiului Său, botezându-L cu Duhul lui Dumnezeu, în vederea începerii misiunii Sale. Şi tot astăzi e ziua sfântă când Dumnezeu şi-a vădit Atotputernicia divină în cele Trei Persoane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, mărturisind deschis: „Acesta este Fiul meu, în care eu îmi găsesc toată desfătarea” (Mt. 3,17; Mc. 1,11; Lc. 3,22; Ioan 1,33).
 Aşadar, belşugul de haruri revărsate peste noi în ziua de astăzi, ne adună şi ne întemeiază în uriaşa familia creştină la Liturghia comunitară. Suntem stropiţi cu apa sfinţită în amintirea botezului nostru. „Şi ca zăpada mă voi albi” – răsună glasurile pline de încredere  şi smerenie. „Doamne, deschide buzele mele/ şi gura mea va vesti lauda Ta” (Ps. 50).
 Liturghia comunitară decurge în chip firesc şi ne înalţă sufletele. Astăzi ne luăm rămas bun cu strângere de inimă de la ieslea în care Pruncuşorul Divin s-a întrupat, în sân neprihănit de Fecioară. Am fost atât de bucuroşi în aceste zile, ştiindu-L acolo, înconjurat de îngeri şi de Preacuraţii lui Părinţi, adorat de păstoraşi şi căutat de Magii de La Răsărit. El ne zâmbea şi ne încuraja în faptele noastre. Prezenţa Lui  binefăcătoare o vom simţi şi de aici înainte, desigur, dar numai la următorul Crăciun vom mai fi pe deplin cufundaţi şi cuceriţi de gingăşia Pruncuşorului din iesle.
 Fiindcă, nici un timp al anului nu se asemuieşte şi nu-ţi revarsă în suflet atâta duioşie şi iubire ca timpul binecuvântat al Crăciunului. Atâta imensă bucurie, neumbrită încă de nici o durere… Abia mai târziu vom intra cu sufletul însetat în oceanul de suferinţe al Mântuitorului nostru.
 Sfârşitul solemnităţii liturgice este marcat de sonorităţile ultimului sfânt colind: „O, ce veste minunată!” – cântat de corul parohiei noastre,  cor care a luat numele de „Sfânta Cecilia”.
 Astăzi suntem îmboldiţi, ispitiţi să facem ceva deosebit, dar nu ştim încă anume ce. Ne oprim stingheriţi în faţa bisericii, parcă neîndurându-ne să ne luăm rămas bun. Cuvintele se încheagă lesne, flămânde unul de celălalt şi, cele câteva persoane răzleţite lângă ieslişoară, se retrag, nu înainte de a schimba câteva impresii  despre sărbătorile Crăciunului. Fiecare îşi evocă impresiile, socotindu-se mai mult sau mai puţin demn de talantul încredinţat. S-ar zice că e vremea bilanţurilor provizorii şi că trebuie, neapărat trebuie să tragi linie şi să aduni, să scazi, să împarţi totul, pentru ca din nou să-ţi iei avânt şi să începi de la capăt periplul printre întâmplările zilei.
 În curte rămân două surori întru Cristos: o terţiară franciscană şi o aspirantă la Sion. Îşi împărtăşesc una alteia, roadele strădaniilor din timpul sărbătorilor, experienţele avute la orfelinatele de copii şi căminele de persoane bolnave sau vârstnice. Fără ostentaţie sau înfumurare. Este bilanţul lor spiritual, după ce, înainte de sărbători îşi împărţiseră munca. Sunt mărgăritarele lor aduse prinos lui Hristos.
 Deodată, iau amândouă în acelaşi timp, o hotărâre:
 „Ce-ar fi să mergem chiar acum la azilul săracilor de pe Războieni?”
 Primul gând rostit, prima ispită care se insinuează:
 „Nu sunt pregătită, nu am ce să le duc”.
 Dar această ispită este alungată repede şi se înfiripează hotărârea:
 „Gata, mergem, am eu nişte prăjituri de casă, mai găsim nişte iconiţe. Că bunătăţi tot vor fi primit acum, de sărbători” – sunt vorbele Luminiţei.
 Îşi dau întâlnire după amiază. Din clipa aceea, totul decurge fulgerător. În chip automat, ca şi când Altcineva acţionează prin ele. Altcineva care aşteaptă de la ele un mic semn de bunăvoinţă şi nu doar o uşă zăvorâtă pe suflet, trântită cu zgomot. Fiecare ia drumul casei sale. Acolo se precipită, aleg, scormonesc prin cămări, prin şifoniere, lasă uşile vraişte. În sfârşit, încropesc vreo douăzeci de pachete, care cu câte o fustă de lână, o căciuliţă de iarnă, un  pulover, nişte totoşei călduroşi, ceva, acolo, câteva cărţi de rugăciuni, sfinte lumânări, iconiţe. Iisus Hristos le înmulţeşte în chip miraculos darurile, la fel ca odinioară, pâinile şi peştii. Cât te întorci şi te suceşti prin casă, găseşti ceva care-ţi prisoseşte, de care te poţi dispensa. Şi iată că se dovedeşte zicala. „Cu mâna goală, dar cu inima doldora”. Din inima plină s-au revărsat braţe întregi de daruri, abia dacă le mai pot duce.
 La ora fixată se întâlnesc şi iau drumul ştiut al Căminului de sărmani şi bolnavi, uitaţi de oameni, dar nu şi de Dumnezeu, după cum mărturisea o bătrână, aşteptându-şi, din clipă în clipă, ceasul…
 Ajung la poarta căminului. Primul obstacol, un lacăt mare pe dinăuntru, şi, la ghereta portarului, un orar cu hârtia îngălbenită care le înştiinţează laconic că programul de vizită s-a sfârşit demult.
 La asta nu se aşteptaseră. Pe deasupra, câţiva dulăi cu blănuri de o culoare incertă se aproprie ameninţător de gardul din fier forjat, făcându-şi datoria.
 Una din femei, temătoare de câini hămesiţi, se apropie timid de  gard şi le vorbeşte blând:
 „Ei, voi animalele lui Dumnezeu, nu trebuie să ne faceţi rău. Noi suntem persoane cumsecade şi venim în numele Sfântului Francisc, cel iubitor de animale şi de toate creaturile”.
 Câinii nu prea ştiu cine e Sfântul Francisc, de bună seamă, şi, îndeobşte, nu cunosc nici un sfânt în oraşul acesta plin de gherete multicolore, care, în ciuda firmelor luminoase şi a vitrinelor, din ce în ce mai colorate, mai fastuoase, a devenit mai pustiu, mai trist şi parcă inaccesibil. De aceea, sărmanele patrupede îşi demonstrează vigilenţa în felul lor: arătându-şi colţii. Nu-i chip să te apropii de poartă.
 „Măi, căţelandrilor, ascultaţi-mă: În numele Sfântului Francisc care a îmblânzit lupul din Gubbio, vă poruncesc să nu mai lătraţi şi să nu ne faceţi nici un rău,  aşa cum nici lupul nu i-a făcut nici un rău Sărăcuţului din Assisi! Duceţi-vă mai bine şi daţi de veste că suntem aici, două femei şi că aşteptăm”.
 Ce curios!  Dacă din întâmplare, vreunui trecător răzleţ, i-ar fi trecut prin cap să tragă cu urechea la aceste cuvinte spuse în prag de înserare – pe o stradă aproape pustie, ar fi pufnit în râs. Şi totuşi, iată, lătratul câinilor se domoleşte ca prin farmec, ei îşi schimbă brusc atitudinea. Se uită la cele două fiinţe aproape îngheţate, apoi, în chip cu totul surprinzător, le întorc spatele şi pleacă, fluturându-şi cozile indiferenţi, înspre fundul curţii, unde se ocupă de treburi ceva mai serioase decât de conversaţiile cu aceste necunoscute: cu puricatul şi hârjoana între ei, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
 Ca din senin, apare un bătrân, adus de un gând, care trece de la un pavilion la celălalt şi, după semnele şi strigătele insistente ale celor două creştine, pleacă să înştiinţeze portarul. Acesta vine repede, scuzându-se că e ora mesei şi îi supraveghează pe bătrâni, ajutându-i să-şi primească porţia de seară.
 Totul e în ordine, aşadar, în încăperea din mijloc dintre cele două salonaşe, focul duduie în teracote şi aici se adună, de obicei, la televizor, bătrânele, lângă pomul de Crăciun uitat într-un colţ, în care o mână milostivă a atârnat o icoană cu Maica Domnului veghind Pruncul.
 După primele momente de stinghereală inerente oricărui început, atmosfera se încălzeşte şi la propriu şi la figurat. Pensionarele căminului îşi amintesc că  una din cele două femei a mai trecut zilele acestea pe acolo, în Ajun de Crăciun, oferindu-le, împreună cu un grup de tineri bine intenţionaţi, daruri şi o rază de lumină prin colindele frumoase şi versurile adecvate momentului.
 „Parcă te cunosc pe matale…”
 „N-ai venit… A…da. da…”
 Se discută deschis, prieteneşte, afectuos chiar. Se împart dulciurile. De la alte saloane sosesc bătrâni şi bătrâne. Apar darurile şi iconiţele. O femeie oarbă, care de zece ani şi-a limitat micul univers în jurul unui pat, plânge că data trecută ea nu a primit cruciuliţă şi că tare i-a părut rău. Cu un gest spontan, Luminiţa îşi scoate sfântul Rozariu de la gât şi, iată-le îmbrăţişate, bătrâna oarbă e atât de fericită, şi-a dorit atât de mult o cruciuliţă! Din ochii ei goi, operaţi de cataractă, cândva atât de vii, se preling lacrimi. Apoi lacrimile se amestecă, nu mai ştii ale cui sunt. Primeşte explicaţii cum să se roage: fiecare mărgică – o rugăciune către Domnul sau către Preacurata Fecioară.
 „Pot să dorm cu el la gât?” – întreabă femeia cu glas răguşit de o tuse provocată de o „bronşă” mai veche.
 „Desigur, maică. Te va apăra de boală şi de vise urâte.”
 Atmosfera s-a înfierbântat de-a binelea. Bătrânele sunt fericite, care cu ce a primit şi nu ştiu  cum să le mulţumească celor două femei, le povestesc necazurile, bolile, cele mai multe lăcrimează. Unele au copii chivernisiţi prin oraş, altele nu mai au pe nimeni în afară de bunul Dumnezeu.
 „Haideţi să ne rugăm împreună în seara aceasta!” se aude glasul Luminiţei. Şi femeile, ca la un semn, îşi trag scaunele în jurul ei, aşa încât o înconjoară pe ea, care se înalţă precum un lujer de lumină în mijlocul lor.
 „Da, da, să ne rugăm şi să mulţumim lui Dumnezeu că a fost aşa de bun şi v-a trimis.”
 Majoritatea sunt octogenare, câteva chiar nonagenare, lipsite de puteri, câteva rămân în picioare.
 Se începe, desigur, cu Rugăciunea Domnească, apoi cu „Bucură-te Marie”, „Slavă Tatălui” şi Rugăciunea de seară. Se rosteşte chiar şi actul de căinţă şi fiecare cere iertare Tatălui pentru infidelităţile de peste zi, inerente traiului într-o colectivitate atât de mare. Şi, ca o prelungire a acestor clipe de înălţare spirituală, are loc şi un moment poetic cu versuri închinate Domnului şi Sfintei Fecioare. Apoi se cântă psalmi, imnuri sau mici cântări religioase. Femeile nu ştiu versurile dar îngână şi ele frânturi de refrene.
 Se ascultă smerit. Cu urechile şi cu inima. La sfârşit, bătrânele mulţumesc cuviincios. Ele făgăduiesc că se vor ruga în comun seara, la o anumită oră, pentru a aduce mulţumiri şi laude  Domnului. Cele două surori întru Hristos promit şi ele că vor reveni cât de curând. Pensionarele azilului nutresc speranţa că nu vor fi uitate. Fiecare îşi ia rămas bun: mama Adela, mama Sevastiţa, mama Elena, mama Ioana şi, pe rând, celelalte. Au căpătat două fiice noi. Şi la rândul lor, cele două surori, s-au îmbogăţit cu nenumărate mame.
 Ce sentiment stenic e acela când ştii că nu eşti singur! Că partea ta de durere, fie şi în chip sufletesc, e împărtăşită şi de altă fiinţă. Că cineva mai e dispus să-ţi ofere, un colţişor din inima sa, în Numele Iubirii lui Iisus Hristos, în numele iubirii de aproapele!
 Cele două creştine se despart cu greu de aceste blânde făpturi, împovărate de ani, de boli, de tristeţi şi mai ales, de uitare. Pe stradă, în întunericul nopţii,  Luminiţa îi spune celeilalte:
 „Vrei să vezi ceva?” Şi-şi deschide paltonul, dând la o parte eşarfa şi descoperindu-şi pentru o clipită pieptul absolut gol, feciorelnic , acoperit doar cu o bluză cu en-coeur, scuzându-se parcă.
 „Ştii, o bătrânică plângea că n-a primit cămaşă şi se uita cu jind la cele norocoase care primiseră câte un cadou. Aşa că am mers la vestiar, mi-am scos cămaşa şi i-am dat-o.
 Cealaltă rămâne perplexă. Nu-i vine a crede: trăieşte într-adevăr în plină epocă modernă, ori s-a transmutat în alt timp, pe când   Sfântul Martin de Tours îl îmbracă pe Domnul Iisus-cerşetor – cu jumătate din mantia sa de cavaler?…
 Numai Sărăcuţul din Assisi, care şi-a lepădat de sute de ori tunica, pantalonul ba chiar şi cingătoarea pentru a-l îmbrăca pe cel mai sărman decât el, ar putea înţelege asta. 
 „Nu ţi-e frig?”
 Întrebarea e de prisos şi cade cu zgomot pe caldarâmul  îngheţat, acoperit cu un pospai de zăpadă.
 Amândouă simt că orice întrebare e inutilă. Se strâng una într-alta, ca să-şi transmită căldura şi merg aşa, în întuneric, luminate doar de candelele inimilor lor, vegheate de îngerii păzitori, îmbujorate de gerul bobotezei, dar şi de o fericire mai presus de toate închipuirile şi sentimentele încercate în această lume.
 Ceva ce nici un cuvânt omenesc nu ar putea zugrăvi cu fidelitate pentru simplul fapt că nu s-au născocit cuvintele care să oglindească o asemenea stare…

Galaţi,  6 ianuarie 2008

Topice: Diverse | Comments Off on „SĂ ÎMBRĂCĂM PE CEI GOI”

Comentarii închise.