Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Călăreţul

de Klara Lucia Losonczy | Ianuarie 21, 2009

Un vânt răcoros de toamnă răscolea covorul de frunze de pe aleea parcului. Soarele se pierduse undeva, printre norii fumurii, iar cerul era trist. Copacii îşi lepădau podoabele arămii într-un cortegiu funerar, îngroşând covorul. Nu se mai auzeau cântecele plăcute ale păsărilor, nici zumzetul insectelor: era linişte deplină… Doar freamătul unor paşi printre frunze te aducea cu gândul înapoi, pe această lume.

O tânără cu ochi melancolici se plimba pe sub ramurile goale ale fagilor din parc. Cum păşea aşa, cu o rochie lungă şi largă până-n pământ, cu părul lung şi negru fluturându-i în vânt, cu o statură mândră şi un chip ce exprima doar tristeţe, părea o adevărată întrupare a anotimpului ce-şi trăia apogeul. O înconjura liniştea. Părăsise grupul gălăgios cu care venise in parc, pentru că se plictisea de moarte în mijlocul lor. Înafară de modă şi dragoste, acele fete nu mai ştiau nimic! ªi erau mult prea diferite de ea, o atât de înflăcărată adeptă a lecturii. Prefera să stea toată ziua închisă în bibleoteca casei, decât să se plimbe singură. Dar nu putea fi întotdeauna după cum vroia ea!…

Se aşeză pe o bancă aproape îngropată de torentul vegetal. Se lăsă pe spate şi privi cerul. Ce mult i-ar fi plăcut să zboare, să fie liberă să meargă oriunde vrea ea! ªi apoi mai era si el… Citind cărţile lui Dumas, ale lui Balzac sau ale lui Walter Scott, ea începuse să-şi dorească să trăiască în acele vremuri, în care vitejii se luptau pentru a  câştiga zâmbetul unei doamne şi în care iubirea adevărată se găsea mereu. Începuse să-şi făurească un cavaler imaginar, pe care-l aştepta cu nerăbdare să apară. Ochii îi coborâră din nou spre peisajul ce o înconjura. Privi spre capătul aleei şi un fior de gheaţă îi cuprinse tot corpul.

În depărtare se zărea silueta impunătoare a unui călăreţ şezând mândru pe spatele calului său. Un nor de praf şi frunze se ridica în urma lui în timp ce se îndrepta în galop spre locul în care se afla ea. Silviei nu-i venea să-şi creadă ochilor: era oare posibil să fie un cavaler, cavalerul pe care-l aşteptase atât? Necunoscutul îşi continua galopul cu puterea vântului. Tânăra se ridică în picioare, ca împinsă de o putere nevăzută. Vroia să vadă cu proprii ei ochi dacă era un cavaler sau o fantasmă a imaginaţiei sale bogate. Acum putea să-i desluşească armura greoaie ce-i apăsa umerii, coiful împodobit cu pene albe, sabia ce-i aluneca pe lângă corp şi murgul îmbrăcat în una dintre acele armuri speciale ale evului mediu. Privirea ei melancolică deveni luminoasă.

Ajuns în dreptul ei, cavalerul întinse braţul său puternic, neîcetinind din goană. O cuprinse fulgerător de mijloc şi o sui pe calul său. Silvia se dezmetici din starea de extaz atunci când calul trecea în goană prin faţa prietenelor ei. Le făcu din mână. La un moment dat avu impresia că zburau în loc să galopeze pe caldarâmul parcului. Închise ochii şi respira adânc. Ce senzaţie minunată! Ce fericire îi invada inima simţind vântul răscolindu-i întreaga fiinţă! ªi mâna cavalerului care o înconjura, oprind-o parcă să nu-şi ia zborul şi ea…

Îl privi, dar nu văzu decât un coif semeţ îndreptat înainte. Dar ea era sigură că era el: Cavalerul Viselor Ei! Calul gonea atât de tare, încât nu se mai vedea nimic din peisajul parcului: copacii îmbrăcaţi în haine aurii, aleea acoperită de frunze ruginii, cerul cenuşiu, nimic… Obosită şi ameţită după toate cele întâmplate, Silvia adormi, sprijinindu-şi capul de armura de fier a cavalerului.

Când se trezi, soarele dispărea într-o ploaie după nişte dealuri înverzite. Murgul mergea acum la trap, obosit şi el de galopul din parc. Nimic din ceea ce vedea nu semăna cu locurile pe care ea le vizitase, cu excepţia… cu excepţia peisajelor din visele ei. Plaiuri verzi, pline de flori şi de copaci, îi încântau privirea, iar în depărtare se zăreau turnurile unui castel medieval. Privea buimăcită în jur, când ochii ei grizonaţi îi întâlniră pe cei ai viteazului ei. De această dată coiful era ridicat, lăsând să se întrevadă nişte ochi strălucitori de culoarea smaraldelor, ce o priveau fascinaţi. Ea îşi plecă privirea, ruşinată. Nu îndrăznea să spună nimic şi privea drept înainte, fără să privească de fapt nimic. Era oare real ceea ce vedea? Sau doar o halucinaţie provocată de singurătate? Oricum, dorea ca aceste clipe să nu se sfârşească niciodată!

Dar, ca din senin se iscă o furtună. Vântul îi biciuia cu furie, în timp ce picături mari şi greoaie de ploaie îi loveau de pretutindeni. Braţul cavalerului o strânse şi mai tare. Un fulger străpunse cerul întunecat. Silvia îşi acoperi faţa cu palmele. Apoi se simţi atrasă de o forţă nepământeană în înaltul cerului. Cavalerul se lupta pentru a o ţine în braţele lui. Vântul, furtuna, acea forţă nepământeană o smulse de lângă el. Tânăra începu să strige, în timp ce perle cristaline îi izvorau din ochi. ªi el o striga, o striga pe nume. Deci o ştia, o cunoştea! Se pomeni strigându-l pe un nume necunoscut…

O palmă o readuse la realitate. Prietenele ei o înconjurau, privind-o mirate şi îngrijorate. Nici urmă de furtună, dealuri verzi, cavaler… Fusese doar un vis! Se ridică de pe bancă, povestindu-le şi lor visul fabulos pe care-l avusese, neobservând că pe locul rămas gol se afla o pană albă, lungă, ce pe vremuri împodobea coiful vreunui viteaz cavaler!

Topice: Meditaţii | Comments Off on Călăreţul

Comentarii închise.