Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (4) – Nepoata învăţătorului (1)

de Florin Bădican | Ianuarie 23, 2009

INFERNUL ROŞU – VOL. I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

NEPOATA ÎNVĂŢĂTORULUI 1

Dacă la câmpie toamna mai continua cu ploi şi vreme mohorâtă, în zona subcarpatică fusese brutal alungată, pe la-nceput de Decembrie; Mai devreme ca în alţi ani, căzuse prima zăpadă; Începuse să ningă de cu noapte iar dimineaţă, lumea era acoperită într-un veşmânt imaculat; Continua să ningă cu fulgi mari şi pufoşi când, domnişoara care terminându-şi în grabă treburile în gospodărie, plecă spre conac; Trebuie să ajung cât mai repede, gândea nepoata învăţătorului Predoiu, altfel boierul Alexandru Marghiloman ar putea să se supere pe mine; Fată cu bun simţ, Ioana Predoiu aprecia cum se cuvine gestul boierului care într-una din zilele trecute o chemase doar pentru ai spune c-o blândeţe de care puţini părinţi sunt în stare: Ioană, deacum ai terminat şcoala, eşti o fată cu multă învăţătură şi trebuie să fii cu mare grijă faţă de bibliotecă şi de cărţile care până la urmă ne vor aduce izbăvirea; Contina să meargă cu pas grăbit spre conacul distinsului boier când, ridicându-şi ochii frumos ornamentaţi de puful zăpezii proaspăt ninse, în apropierea şcolii, îl văzu pe părintele Eftimie Visarion; Un gând rebel o purtă-n anii copilăriei; La doar câteva ore de la moartea mamei sale, preoteasa despre care foarte puţini munteni din satul Domneasca şi din împreju-rimi, aveau cuvinte de laudă şi preţuire civică, o alungase de parcă ar fi fost un câine vagabond şi flămând peste măsură.

-Sărut mâna părinte, salută cu respectul cuvenit preotului pe care îl cunoştea de atâta amar de vreme, domnişoara Ioana Predoiu.
-Să trăieşti taică, răspunse bătrânul preot, oprindu-se locului.
-Părinte, dacă înţeleg bine, ai ceva important pe care vrei să mi-l spui, sau v-aţi oprit din cauza oboselii care nu iartă pe nimeni?
-Ai dreptate taică; Cred că m-am oprit pentru ambele pricini.
-Spuneţi părinte; Eu mereu v-am ascultat cu multă înţelegere.
-Ştiu şi mă bucur văzându-te mare şi frumoasă; Acum, dacă bine-mi amintesc, trebuie să faci pentru Anica, pomană de şapte ani.
-Aşa-i părinte, dar să ştii că eu n-am uitat-o nici-o clipă pe mămica; Săptămâna trecută am fost la cimitir, am împărţit boboroade şi am aprins lumânări la căpătâi; Asta-i tot ce-am putut face, mai spuse domnişoara Ioana, cu aerul omului împăcat cu sine şi cu Dumnezeu.
-Este bine ce-ai făcut, dar va trebui să faci pomană de şapte ani şi să dai de îmbrăcat; Taică, asta-i ultima haină pentru biată Anica.
-Ai dreptate părinte, dar pentru asta va trebui să-l rog pe conaşu Marghiloman; Este omul de a cărui înţelegere nu mă îndoiesc.
-Da fata taichi, dar cu înţelegerea nu faci pomană, predică părintele care deacum retrăia vechi şi neplăcute amintiri.
-Da părinte, dar boierul Alexandru Marghiloman îmi dă o bună simbrie şi atunci când am neapărată nevoie, cheltuiesc cu măsură.
-Mă fata taichii, când eşti pregătită cu toate cele, trimite-mi vorbă; Nu dalceva, dar trebue să-i fac şi-o slujbă mai ca lumea.
-Negreşit părinte, răspunse domnişoara Ioana, după care împovărată c-un noian de gânduri, se strecură asemenea zânelor din poveştile copilăriei, printre fulgii care cădeau uşor şi fără zgomot.

*****

Până la vârsta de doisprezece ani, domnişoara Ioana Predoiu reuşise cu sudoarea frunţii, dar şi cu eforturi făcute de mamă, să promoveze patru clase primare, la acea dată fiind printre puţinele fete din sat, care ştiau slova cărţii; Ţinând morţiş ca fata să înveţe carte, dar şi pentru a plăti toate cele, în iarna acelui an, Anica Predoiu vându şi ultima prăjină de pădure; Din toată agoniseala învăţătorului Predoiu, mai rămăsese casa, curtea şi-un grajd în care Joiana trebuia să fete de neleapcă; Până la urmă pe toate le putea trece biata femeie, dacă ar fi fost sănătoasă; Se desprimăvărase binişor iar pomii se pregăteau să înmugurească când, mama Anica dădu primele semne de boală.

-Ce ai mămică bună, întrebă Ioana văzând-o puţin schimbată? Nu cumva eşti bolnăvioară şi acum nu vrei să-mi spui ce te doare?
-N-am nimic Ioană mamă; Doar nişte ameţeli care-mi vor trece până mâine dimineaţă, minţi femeia care cu niciun chip nu vroia să-şi îngrijoreze inutil fetiţa la care ţinea ca la ochii din cap.

Sărbătorile de Paşti le petrecură împreună; Aveau din toate câte puţin; Ouă roşii, cozonac făcut în casă, colarez dar şi multe alte bunătăţi de care ţăranii aveau parte doar cu ocazia sărbătorilor creştine; Bucuria celor două bune prietene dură însă puţin; Pe măsură ce timpul trecea, boala adusă de un demon nevăzut, secătuia fără milă trupu bietei Anica; Cum leacurile băbeşti nu dădeau nici-un semn de însănătoşire, femeia mai vându o mahmudea şi plecă la Piteşti, cu docarul unui vecin; Acolo, graţie leilor interbelici, se internă-n spitalul mare; După aproape două săptămâni de analize şi încercări, doctorul Jecmănescu Mărin, altfel un oltean de prin părţile Slatinei, ceru o sumă de-a-dreptul uriaşă pentru medicamentul pe care doar el, prin relaţii personale, putea să îl procure; Într-o atare situaţie, biata femeie mai vându încă două mahmudele din salba familiei Predoiu şi cu banii obţinuţi, plăti doctorului Jecmănescu, medicamentul făcător de minuni; Din păcate însă, minunea fusese doar o ruşinoasă jecmăneală.

Cu doar câteva zile inainte de-a fi externată, o soră ceva mai miloasă îi spuse că boala ei nu avea leac; Jecmănită de doctori şi părăsită până şi de Dumnezeu, biată Anica veni acasă; Dându-şi seama că sfârşitul nu era prea departe, sărmana femeie se adresă fiicei sale:
-Eu mă simt cam rău fetiţa mea bună, dar tu ia aminte la ceeace-ţi voi spune; Ioană mamă, este foarte important pentru viitorul tău.
-Ce să-mi spui mămico şi ce este mai important decât viaţa noastră, răspunse micuţa Ioana, printr-o altă nevinovată întrebare?
-Ai dreptate Ioană, îndemnă după numai câteva clipe Anica Predoiu, dar tu va trebui să faci doar ceeace-ţi voi spune eu; Înţelegi?
-Da mamă, dar ce trebuie să fac? Nu-i prea greu pentru mine?
-Ioană, este şi greu este şi uşor; În sertarul mesei vei găsi o misivă pe care eu am scris-o atunci când boala începuse-a mă răpune.
-O scrisoare mămico? Păi ce să fac eu cu scrisoarea secretă?
-Ioană, scrisoarea despre care-ţi spuneam, este într-un plic.
-Bine mămico, mai întrebă micuţa Ioana cu lacrimi în ochi, dar tot nu mi-ai spus ce să fac cu acea scrisoare? Cui trebuie s-o dau?
-Ioană mamă, răspunse femeia care abia dacă-şi învingea durerea din suflet, când eu n-o să mai fiu în viaţă, tu să duci scrisoarea boierului Marghiloman; Acum ai înţeles fetiţa mea bună şi frumosă?
-Am înţeles mămico, dar nu mă părăsi tocmai acuma; Eu ce voi face? Tu nu vezi că eu n-am nici tată, nici nimic pe lumea asta?

Frângândui-se inima pentru fetiţa ei scumpă şi frumoasă, biată Anica abia dacă mai reuşi să spună câteva cuvinte de îmbărbătare:
-Fii tare Ioană! Tu trebuie să împlineşti ceeace eu nu mai pot.
-Am să fiu mămico, dar pentru a reuşi nu sunt prea micuţă?
-Ştiu Ioană, dar Dumnezeu îţi va purta de grijă; Acum mergi la părintele Visarion şi spune-i să vină pentru o sfântă spovedanie.
-Eu mă duc mămico, dar fii bună şi aşteaptă-mă; Da mamă?
-Eu n-am să te părăsesc niciodată fata mea dragă; Aşa să ştii, încercă biată Anica să mai dea oarece speranţe, unui copil rătăcit.
-Nici eu n-o să mă despart de tine, promise fetiţa care deacum se ridicase, doar pentru a putea să plece, spre un viitor incert.
-Ioană, de ce nu mai răsare soarele? Este atât de întunecat…!
-Deschide ochii mamă bună, soarele a răsărit de multă vreme.
-Fetiţa mea scumpă, fii bună te rog şi aprinde-mi o lumânare.
-Păi de ce mămico? Doar ţi-am spus, acum este ziuă şi soare.
-Pentru că-n întunericul ce pare mai negru decât smoala, nu mai văd nimic; Acum înţelegi de ce trebuie să-mi aprinzi lumânarea?
-Da mămico, dar nu pot; Cum bine ştii, lumânări se aprind doar la oamenii morţi; Mămico, tu auzi ce spun eu?
-Te aud Ioană, dar acum fii bună şi aprindemi o lumânare; Aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură, lumina ei n-a făcut rău nimănui.

Încercând să-i lumineze ultimul drum, fetiţa aprinse câteva lumânări; Cu mâini tremurânde le aşeză într-o bărdacă la căpătâiu mamei sale după care alergă cât putu de repede la popa Visarion; Din fericire, dacă într-o asemenea situaţie se poate vorbi de aşa ceva, preotul era acasă; Auzind vaietul fetiţei şi nevoia mamei sale, părintele Visarion nu luă în seamă protestele preotesei care mai mereu încerca să-i găsească nod în papură şi plecă în mare grabă spre casa învăţătorului Predoiu; În tinda casei îl întâmpină baba Safta; După ce deschise uşa camerei în care zăcea Anica, bătrâna ieşi afară; Pe prispă, agăţată de unul din stâlpii casei, aştepta o fetiţă cu părul răvăşit şi cu inima plină de atâta suferinţă; Cu patrafiru deasupra capului, biată Anica Predoiu unde nu începu a se ruga cu mult prea multă pioşenie creştin-ortodoxă:
-Iartă-mă Doamne, dar eu n-am păcătut decât o singură dată.
-Bine Anică, dar a fost mare păcatul săvârşit în anii din urmă?
-Părinte, păcatul a fost doar atunci când am născuto pe Ioana.
-Da Anică, dar cum bine ştii naşterea nici măcar nu este păcat.
-Ai dreptate părinte Visarion, dar eu m-am iubit cu argatul boierului Marghiloman, fără ca să fiu cununată în faţa lui Dumnezeu.
-Cu Badea Vasile? Argatul care se însură c-o fată din Vlaşca?
-Întradevăr părinte, dar acum ce să mai fac? Este prea târziu.
-Şi atunci de ce nu i-ai spus despre fata pe care ai născut-o?
-I-am spus părinte, dar din păcate nevrednicul argat nici n-a vrut să audă de pruncul ce-l purtam în pântec; Acum mă înţelegeţi?
-Te înţeleg taică, dar până la urmă Dumnezeu te va ierta.
-Poate că bun cum este Dumnezeul nostru mă va ierta, dar Ioana care va rămâne singură la o vârstă atât de fragetă va înţelege şi va accepta păcatul din care s-a născut şi pe care va trebui să îl poarte?
-Anică, dacă vrei am să-i port eu de grijă până când va creşte şi va avea rostu ei; Abia atunci, mai spuse preotul cu glas abia şoptit, va înţelege adevărul şi-l va judeca după dreptate pe cel care fiindu-i tată, a părăsit-o înainte de a se naşte; Ce spui taică, este bine aşa?
-Mulţumesc părinte Visarion, dar nu ştiu dacă Ioana va reuşi.

Anica Predoiu dădu să mai spună ceva, dar vocea ei se stinse pentru totdeauna; Văzând-o în grija Domnului, părintele Visarion ridică patrafirul de pe chipul unde spectrul morţii începu a se arăta în toată hidoşenia lui; Îi închise ochii, după care ieşi afară; Pe prispa casei, baba Safta, cu buzele încreţite de povara anilor care trecuseră fără pic de milă, strângea la pieptu-i gârbov trupul care în acel moment de răscruce era cutremurat de cele mai adânci suspine.

Oprindu-se lângă statuia zămislită din suferinţă şi speranţe deşarte, părintele abia dacă reuşi să spună câteva cuvinte; Erau doar nişte vorbe prin care încerca să aline durerea ce nu se va stinge niciodată.

-Asta-i tot; Deacum Anica Predoiu se află în grija Domnului.

Nevenindu-i să-şi creadă urechilor şi văzându-se singură într-o lume care abia da în clocot, domnişoara Ioana se desprinse din braţele babei Safta; Intră val vârtej în casă şi dintr-un reflex greu de stăpânit se aruncă la căpătâiul mamei sale; Începu să plângă, cerându-i iertare pentru cine ştie care pozne copilăreşti în timp ce Anica, cu ochii închişi pe patul ei de suferinţă, părea să doarmă un somn liniştit.

-Bine că măcar scăpă de chinuri! Părinte, eu acuma ce fac?
-Ai grijă dă fată; Eu merg la primărie pentru niscaiva hârtii.

Împovărat de tot felul de gânduri, preotul mai că nu-şi dădu seama cum trecuse vremea; Se pomeni în faţa primarului care văzându-l poate mai trist ca în alte dăţi, întrebă c-o voce de om îngrijorat:
-Ce s-a întâmplat părinte? Ceva rău de la coana preoteasă?
-Ziuă bună domnu primar; Anica Predoiu, fata învăţătorului despre care vă amintiţi cu oarece plăcere, muri în dimineaţa asta.
-Să-i fie ţărâna uşoară! Au fost nişte oameni tare cumsăcade.
-Ce să mai lungim vorba domnule primar? Eu aş vrea să consemnaţi decesul în registru şi dacă primăria ar putea să dea o mână de ajutor la inmormântarea bietei femei, ar fi o faptă de toată lauda.
-Păi cum părinte, biată Anica nu mai are chiar pă nimeni?
-Oamenii au părăsit-o, dar nu-i nimic; Îl are pe Dumnezeu.
-Aşa este părinte, dar până la Dumnezeu ne mănâncă sfinţii.
-Ne mănâncă dacă ne lăsăm mâncaţi, dar până să vedem ce vor sfinţii n-aş vrea să cer milă de la argatul boierului Marghiloman.
-Că bine zici părinte, mai întrebă primarul care avea ştiinţă despre boala fostului sergent, dar ce ispravă mai făcu nesăbuitul argat?
-Un păcătos domnule primar, dar ce spuneţi: Ca s-o putem înmormânta cum se cuvine pe biată Anica, veţi da o mână de ajutor?
-Cum să nu vă ajutăm părinte Visarion? Mai încape vorbă?
-Domnule primar, ştiu că biată Anica avea un frate mai mare.
-Avea părinte, numai că bietul om merge pe drumuri greşite.
-Ce să facem taică? Are şi satul nostru uscăturile lui, dar cum una-i una şi alta-i alta poate c-ar fi bine să revenim la oile care din nefericire au cam început să rătăcească pe nişte coclauri otrăvite.
-Ai dreptate părinte, dar pe când înmormântarea bietei femei?
-Păi domnule primar, peste două zile; Asta-i datina şi legea.
-Am înţeles părinte; Mă voi griji de cosciug şi de toate cele, numai să spună sfinţia ta unde să facem groapa.
-Dumnezeu să te ajute şi să te aibă în paza Lui domnule primar, predică părintele Visarion după care plecă mulţumit de înţelegerea celui ales de obşte, pentru a se griji de rânduiala satului Domneasca.

Cum nimeni nu îndrăznea să măsoare timpul care se scurgea alene peste capetele bieţilor români, părintele Visarion reveni însoţit de ţăranii care purtau c-o exagerată mândrie românească, iţarii strămoşeşti; Cei doi meşteri se opriră pe prispa unde micuţa Ioana continua să plângă în timp ce mânuţele erau încolăcite-n jurul unui stâlp de lemn.

-Să-i fie ţărâna uşoară! Dar când muri biata muere, întrebă unul dintre ţărani, după care intrară în casă pentru câteva măsurători?
-Ioană, încercă bătrâna să vorbească după plecarea meşterilor.
-Ce să mai fac tanti? Am adus apă, dar azi mama nu mai bea.
-Nu mai plânge Ioană; Părintili Visarion vrea să mergi cu el.
-Bine tanti Safta, dar unde naiba să mă duc? Cum să plec şi s-o las singură pe biată mămica? Nu vezi cum se luptă cu moartea?
-Ioană, insistă şi nu fără un anume motiv părintele Visarion, deocamdată mergem la mine acasă şi puţin mai târziu venim înapoi.
-Şi mămica mă va aştepte până când venim de unde spui că mergem, întrebă printre suspine micuţa Ioana? Atunci când voi veni acasă, mama va deschide ochii şi mă va întreba unde-am fost plecată?
-Fata taichii, răspunse preotul care deacum se gândea la un anume lucru, mama ta bună şi dragă te va aştepta până dincolo de moarte.

Câteva clipe mai târziu, preotul EftimieVisarion şi micuţa Ioana Predoiu puteau fi văzuţi pe uliţa satului; Ţinându-se de mână, fetiţă şi preot mergeau într-o nepermisă tăcere; De cum îi văzu intrând pe poartă, preoteasa care dup-atâta lâncezeală se odihnea la umbra unui brad, sări ca arsă şi înfuriată repezi asupra celor doi vorbe nepotrivite:
-Mă Visarioane, cât Doamne iartă-mă să te mai aştept cu masa? Măriuca numai ce plecă şi acum poftim mâncare la un popă ca tine.
-Linişteşte-te Miruţă, încercă preotul s-o calmeze, mie nu-mi este foame; Poate că acestei micuţe să-i fie fomică, dar pentru ea voi pregăti eu ceva de mâncare; Acum stai liniştită şi nu mai vorbi greşit.
-Ia ascultă, întrebă preoteasa cu multă acreală în glasu-i metalic şi rece, dar cine Dumnezeu este ţărăncuţa dăscălţată şi săracă?
-Miruţă, pe biata fetiţă o chiamă Ioana; Tu n-ai de un să ştii, dar ea este fiica Anică-i Predoiu; Femeia care muri în dimineaţa asta.
-Şi acum ce dracu faci Visarioane, vrei să hrăneşti copii din flori? Păi tu chiar vrei să ne bârfească lumea? Ia spune mă, asta vrei?
-Bine Miruţă, dar ce-mi pasă mie de gura lumii poate mai slobodă ca niciodată? Las-o să vorbească cât o vrea şi ce-o vrea, iar noi s-o înfiem pe micuţa Ioana; Acum ai înţeles?
-Ce vrei să facem Visarioane, întrebă preoteasa Miruţa pe tonul cel mai agresiv cu putinţă? Mă omule, tu nu eşti în toate minţile?
-Eu cred că sunt Miruţă şi tocmai de aceea aş vrea s-avem un copil; M-am săturat să-mi cânte cucii în cerdac şi pupăza în curte.
-Păi dacă nu vrei să-ţi mai cânte cucii, rămâi cu orfana; Că nu a-vem odrasle numai tu eşti dă vină, dar asta nu însamnă să creştem un copil din flori; Înţelegi Visarioane, sau poate că vrei să divorţăm?
-Fii rezonabilă Miruţă; Ce Dumnezeu te-a apucat tocmai azi?
-Şi cum Visarioane, chiar vrei să mă faci nebună? Atunci rămâi cu orfana descălţată, urlă preoteasa mai ceva decât un scos din minţi după care intră în casă şi înfuriată, trâti cu putere uşa în urma ei.

Domnişoara care pe atunci nu ştia prea bine ce este acela un copil din flori, a înţeles că preoteasa Miruţa Eftimie n-o dorea în nici-un fel; Cum de mică învăţase să nu rămână datoare, Ioana ripostă:

-Părinte, eu nu sunt o fată de vânzare; Acu rămâi cu coana preoteasă, strigă orfana după care o rupse la fugă spre căsuţa unde doar mugetul Joianei putea s-o mai întâmpine şi s-o cheme în ajutor.

Trecând în fuga mare pe lângă oamenii care-o priveau poate puţin miraţi, nimic nu părea să mai conteze pentru micuţa care la o vârstă când alte fetiţe se jucau cu păpuşile, trăia clipe de coşmar; Ajungând acasă, se urcă pe prispă şi neştiind ce să facă rămase ţintuită locului; Luându-şi inima în dinţi, intră în tinda unde câteva femei sporovăiau ceva în legătură cu moartea bietei Anica; Tăcută, micuţa Ioana luă o lumânare de pe corlată, o aprinse cu mânuţe tremurânde, după care cu paşi mărunţi, şovăitori, ajunse la căpătâiul defunctei; Cum lacrimi nu prea mai avea, micuţa orfană aşeză lumânarea-n bărdaca ce se afla pe masă, după care se aplecă asupra bietei Anica, mângâindu-i fruntea şi obrajii reci ca ghiaţa; Luată de una dintre femeile care în tindă sporovăiau de credeai că sunt la cine ştie ce şedinţă de partid comunist, micuţa domnişoară întrebă pe tonul cel mai firesc cu putinţă:
-Dacă voi plecaţi acasă, eu cu cine voi sta la noapte?
-Lasă măiculiţă, încercă s-o încurajeze mătuşa Safta, la noapte stăm noi cu tine; Doar n-o să te lăsăm sângură cuc! Acuşa stai şi tu pacilea pafară; Cine ştie, s-ar putea să mai vină careva la priveghi.
-La noi nu vine nimeni mătuşă Saftă, răspunse Ioana cu glas abia murmurat, după care grăbită plecă spre grajdul unde văcuţa mugea cu disperarea animalului însetat şi poate mult prea înfometat.
-Fă Saftă, ce spui că mai faci cu nebunul tău? Acuşa bine că plecă asta mică, alfel nici n-aveam cum să te mai întreb câte ceva.
-Şi tu ce le tot ameţăşti fă Rădină? Dacă nu cumva este cine ştie ce săcret, spune fă mai pă şleau şi nu le mai îmbârliga.
-Bine fă Saftă, dar tu la ce săcret te mai gândişi? Păi tu nu ştii că moarta trebuie îmbăiată, întrebă c-o energie ieşită din comun Mariţa lui Drugă, altfel o ţărancă ce-şi clădise prin muncă cinstită, dar şi c-un ajutor pe care-l primise din partea socrului care murise cu ceva vreme în urmă, o gospodărie destul de frumuşică la margine de sat?
-Păi tu ce zici fă Mariţă, ne ajuţi ca s-o îmbăem şi s-o primenim? Fă muerilor, n-o să poată pleca nespălată de câte rele sunt pacilea.
-Cum Doamne iartă-mă să nu v-ajut, se declară de acord Mariţa lu Drugă? Acuşa cum vreţ voi, dar eu zic s-o spălăm mai pă sară când poate va veni cu tronu nătângii dă la primărie sau dă unde ia cules.

Aşa mai trecură câteva ceasuri de sporovăială ţărănească; Spre seară, Rădina lu Marin ieşi afară şi începu să strige-n gura mare:
-Ioană, Ioanăăă; Mă fată, dar unde Dumnezău te mai băgaşi?
-Sunt aici mă ţaţă, răspunse Ioana în timp ce ieşea din grajd.
-Ia vin-o pânacilea; Păi tu ce Dumnezău făcuşi pân acuşa?
-Am stat cu Joiana, dar de ce mă întrebi? Mai trebuie ceva?
-Lasă vaca în pace; Poate c-ar trebui să mai aduci nişte apă.
-Păi câtă apă trebuie ţaţă Rădină? Matale nu ştii, dar eu adusăi câteva găletuşe, iar vadra de pă prispă este plină ochi cu apă curată.
-Bravo Ioană! Acuşa vezi-ţi d-ale tale că de Anica ne grijim noi, mai spuse Rădina lu Marin, lăudâd-o pe orfană după care grăbită intră în tinda unde cele două femei bocitoare o şi luară în primire.
-Şi cum fă Rădină, acuma chiar nu vrei să ne spui şi nouă?
-Păi acuşa ce-ai vrea să-ţi mai spun fă Saftă? Noutăţi nu am.
-Cum ce să spui? Păi nu ziceai ceva despre fetiţa asta mică?
-Vai dă ea! Rămasă sângură pă lume şi fără neam dă ajutor.
-De fă Rădină, poate că asta fuse vrerea bunului Dumnezeu.
-Auzi Saftă, să ştii că dacă n-aş fi atât dă bătrână şi aşa de săracă aş lua fetiţa la mine; Ar fi o pomană şi poate un ajutor pă mai tîrziu.
-Tu ai dreptate, numa că pentru fetiţă cel mai bine ar fi s-o ia părintili Visarion; Tot n-are popa copii, iar ca să facă slabe speranţe.
-Şi cum vrei să aibă dacă preoteasa-i stearpă? Eu nu ştiu fă muerilor, dar cred că în nădejdea lu popa, rămâne fetiţa pă drumuri.

Despărţindu-se cu greu de mama, într-un târziu Ioana plecă să se culce; După ce intră în camera unde oaspeţi ocazionali dormeau o noapte, poate două, ea aprinse găzoiul aflat într-o firidă practicată în zid; Apoi dădu la o parte cele două fultuci de la capul patului şi se culcă; Era ultima noapte de copil şi prima noapte de femeie peste care nenorocirile vieţii se abătuseră mult prea devreme; Era obosită peste măsură, dar nu reuşea să adoarmă; Doamne, când alături mama-ţi este moartă, liniştea devine un călău feroce!

Mai că nu-i venea să creadă; Mămica ei bună şi dragă nu va mai veni s-o mângâe pe frunte, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă; Doamne, se trezi ea întrebând, de ce le omori pe mame iar pe oamenii cei răi îi laşi să trăiască? Neprimind nici-un răspuns, Ioana se sculă în dimineaţa zilei următoare; În curte văzu o mulţime de oameni; Părintele Visarion tocmai sfătuia câţiva dintre ţăranii care veniseră poate nu întâmplător când, micuţa orfană se apropie de el şi întrebă cu glas scăzut:
-Părinte, de ce-au venit atâţea ţărani? Pomana nu este mâine?
-Aşa era normal fata mea, predică părintele mângâind-o pe frunte, dar cum este prea cald va trebui să mergem chiar azi la cimitir.
-Cum părinte, întrebă fetiţa dezarmându-l aproape complet, astăzi este ultima zi când pot s-o mai văd pe mama? De ce părinte, de ce?
-Ioană, răspunse preotul cu aceeaşi fermă convingere, Dumnezeu a vrut s-o ia la El pe Anica, iar oamenii care mai totdeauna dovedesc cât sunt de nevrednici şi de neputincioşi nu se pot opune voinţei Lui.
-Bine părinte, îndrăzni nepoata învăţătorului cu şi mai mult curaj, dar în caz că nu eram aşa de sărace şi aveam destui bani pentru doctori şi pentru doctorii, Dumnezeu o mai chema la El pă mămica?
-Fata mea, viaţa nu-i decât un experiment; Doctorii şi doctoriile nu fac decât să amâne moartea cu care oamenii oricum sunt datori.

În jurul prânzului, preotul urmat de un ţârcovnic trecut bine de prima tinereţe veniră pentru slujba de-mpăcare întru Domnu; La sfârşitul slujbei defuncta este scoasă în curtea unde aştepta o căruţă la care erau înjugaţi nişte boi; Era trecut de nămiezi când, cortegiul funerar intră în cimitirul satului; După o citire abia murmurată, la un semn al preotului Eftimie Visarion cosciugul în care Anica Predoiu va dormi somnul de veci, fu lăsat să cadă uşor în groapa unde doar gângăniile pământului puteau să-i mai ţină companie cine ştie câtă vreme; Sub privirile sătenilor ce păreau îndureraţi, Ioana adună în mare grabă câteva flori de câmp, pentru ca mai apoi să le aşeze lângă crucea pe care un scrib al primăriei scrisese numele defunctei: Anica Predoiu.

-Mămico, se pomeni Ioana întrebând, aici vei sta mereu?

Dar mama ei bună şi dragă nu-i mai răspunse; Doar vântul care începuse să adie din senin o mângâie pe fetiţă, încercând zadarnic să-i alunge tristeţea care-i inundase inima şi sufletu; Ochişorii, rupţi parcă din albastrul de Voroneţ pluteau într-o mare de lacrimi sărate; Dând pe dinafară, lacrimile începură a se scurge pe obrajii rumeni, pătându-i poate mult prea devreme; După un timp Ioana se ridică de la căpătâiul mamei şi cu disperarea copilului rămas orfan începu să strige:
-Mămicoo, de ce nu nu vrei să mergi acasă? Pe mine cui mă laşi mămica mea bună? Eu sunt atât de mică şi lumea atât de rea!

Anica nu-i răspunse; Ea continua să stea în căsuţa unde nimeni niciodată n-o să-i facă nici-un rău; Strigătul domnişoarei se stinse dincolo de gardul cimitirului, după care liniştea se aşternu din nou peste mormintele unde se odihneau în tihnă bieţii români; Cum timpul nu ştie niciodată să-i aştepte pe oamenii sărmani, Rădina lu Marin se apropie de micuţa orfană şi c-o voce blândă, o îndemnă:
-Hai să mergem Ioană mamă, pentru plâns avem timp berechet; Nu dalceva, dar după datină şi obicei ne aşteaptă lumea în curte.
-Cum ţaţă Rădină, întrebă orfana în timp ce-şi ştergea lacrimile care deacum inundaseră frumoşii săi ochi, toată lumea care veni la cimitir se grăbeşte la pomana lu mămica? Ce oameni flămânzi!
-Aşa trebuie Ioană maică; Alfel biată Anica ar însemna să răbde dă foame, răspunse Rădina lu Marin după care luând-o de mână pe fetiţa care continua să plângă, plecară spre casa învăţătorului Predoiu.

În curte câteva femei întinseseră o cergă lungă şi paralel cu ea groparii înşiraseră de-o parte şi de alta nişte bârne pe care sătenii se aşezară tăcuţi; Ţăranii mâncau cu poftă din bucatele pregătite; În credinţa lor Anica ar fi răbdat de foame până la viitoarea pomană dacă ei arătau că mâncarea nu era bună; După praznic, de faţă cu toată lumea se dădu de pomană celor mai nevoiaşi, haine şi încălţări; O ţigăncuşă pripăşită-n ograda potcovarului se oferi pentru un ilic şi o pereche de ciorapi să care apa de care defuncta va avea nevoie timp de şase săptămâni; Pe la orele patru plecară cu toţii şi lăsară curtea-n seama câinelui care lătrând din spatele casei îşi chema zadarnic stăpâna; Micuţa Ioana se aşeză pe prispă şi cu mâinile încolăcite în jurul unui stâlp rămase o bună bucată de vreme; Ea intră în casă abia seara târziu; Privirea-i căzu asupra candelei ce continua să ardă la capătul patului; Nu cred că-n pământu-n care stă mămica mai are nevoie de lumină, ordonă micuţa Ioana cu aceeaşi voce tristă şi înceată, după care suflă în candelă; Luminiţa care călăuzise paşii defunctei Anica Predoiu în lumea dapoi, pâlpâi de câteva ori după care se stinse; În chin, durere şi întuneric mai trecură câteva zile; Amintindu-şi de rugămintea mamei sale, domnişoara Ioana se îmbrăcă cu ce avea mai frumos; Luă plicul din sertarul mesei şi îndemnată de un înger poate mult prea milos plecă spre conacul boierului Alexandru Marghiloman; Ieşind pe poartă, domnişoara Ioana pornea pe drumul presărat cu numeroase obstacole; Fără să ştie nepoata învăţătorului Predoiu scria o filă din istoria neamului care deacum încerca să fie liber între un Răsărit comunist şi un Apus nazist.

Nu am cunoscut oameni mai răbdători, avea să spună ceva mai târziu un cărturar despre care un preot spunea că s-ar fi născut într-un orăşel din Ardeal; Pe acei oameni istoria ia numit români.

Din aceeaşi istorie aflăm că nici-o nenorocire nu poate să-i abată pe oameni de la năzuinţa lor, mai spuse cărturarul cu dragoste de adevăr; Focul care-a mistuit Roma în urmă cu aproape două mii de ani n-a reuşit să spulbere credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, ba dimpotrivă se poate spune fără putinţă de tăgadă, sub sceptrul crucii oamenii s-au unit spre izbăvire pentru totdeauna; Putea-vor românii să supravieţuiască sub sceptrul aceleeaşi cruci şi al unităţii naţionale care abia fusese constituită, în condiţiile în care la orizont ciuma comunisto-nazistă începuse să otrăvească mintea vecinilor noştri?

*****

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (4) – Nepoata învăţătorului (1)

Comentarii închise.