Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (5) – Nepoata învăţătorului (2)

de Florin Bădican | Ianuarie 29, 2009

INFERNUL ROŞU – VOL. I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

NEPOATA ÎNVĂŢĂTORULUI 2

La poarta conacului din Domneasca, un slujitor îmbrăcat în pantaloni de dimie albă strigă de pe capra docarului la care erau înhămaţi doi cai; Nervoşi, bidivii ridicau din fruntea ornată cu steluţe albe.

-Coniţă, eu taman plecasăm la matale; Ştii, porcu trebuie tăet.
-Bine mă Iliuţă, răspunse domnişoara care deacum încerca să zâmbească printre fulgii de zăpadă, dar încă n-a venit ziua de Ignat?
-Da coniţă, dar nu sărăceşte conaşu petru câteva zile în plus.
-Cum vrei tu Iliuţă; Ştii bine unde-l ţin pe Ghiţă porcu, răspunse frumoasa domnişoară după care se întreptă spre poarta conacului.
-Vedeţ coniţă Ioana, exclamă Vizigotu în timp ce cobora din foişorul de pază, azi toată ţara este albă şi poate mai curată dăcât ieri!
-Mă Vizigotule, mai întrebă domnişoara în timp ce intra pe poarta conacului, de unde ştii tu că întreaga ţară este albă şi curată?
-Păi cum dă unde ştiu coniţă Ioana? Matale nu-ţ dai seama, dar din foişoru de pază toate câte să vede cu ochii, este albe şi curate.
-Bine mă Vizigotule, dar ai gijă să nu te orbească albul strălucitor, răspunse domnişoara Ioana după care porni pe aleea străjuită de-o parte şi de alta, de brazii împodobiţi cu zăpada proaspăt ninsă.

În cele din urmă ea se opri pe peronul din faţa intrării principale; Rătăcind cu privirea printre brazii din parcul conacului, frumoasa domnişoară văzu silueta locotenentului Mihai Marghiloman; Cum şi fiul boierului o zărise pe orfana ce rătăcea printre miile de steluţe care nu mai conteneau să cadă, în aceeaşi fatidică secundă privirile lor se întâlniră într-un spaţiu despre care oamenii nevoiaşi spun c-ar fi obositor de alb; Văzând-o printre fulgii tot mai jucăuşi, boierul care tocmai coborâse treptele din faţa intrării principale se apropie de tânăra şi frumoasa domnişoară pentru ca până la urmă să se oprească la doar câţiva paşi în faţa ei; Vădit surprinsă de prezenţa marelui boier, domnişoara Ioana abia dacă mai reuşi să salute în stilu-i simplu şi frumos:
-Sărut mâna conaşule şi mă iertaţi pentru neatenţie!
-Ziua bună Ioană! N-am de ce să te iert, dar văd că ţi-ai cumpărat haină frumoasă şi poate mult prea albă pentru nişte vremuri negre.
-Aşa-i conaşule, răspunse zâmbind complice domnişoara Ioana; Vorba Vizigotului de la poartă: Astăzi mai toată ţara este albă.
-Da Ioană, răspunse boierul care în acele clipe părea mai îngândurat ca de obicei, dar albul care vremelnic schimbă culoarea doar pe dinafară nu face decât să ne amăgească; Acesta-i tristul adevăr!
-Aveţi dreptate conaşule! Ceva motive de supărare, întrebă domnişoară de pe faţa cărea dispăruse orice urmă de zâmbet?
-De tine chiar că nu mă pot ascunde, răspunse boierul care deamu încerca să ia asupră-i povara pe care Infernul Roşu o arunca pe umeri de creştin, dar să sperăm că în cele din urmă raţiunea va triumfa.
-Aşa-i conaşule, astăzi toată lumea speră; Chiar şi eu care astăzi am fost chemată să viu grabnic la conac, îndrăznesc să întreb de ce?
-Este foarte bine că îndrăzneşti; Ioană, după prânzul pe care vreau să-l servim împreună, ne vom retrage în bibliotecă; Acolo am aţi face comunicări foarte importante pentru tine şi pentru viitorul tău.
-Iartă-mă conaşule, insistă domnişoara, chiar dacă părea descumpănită de planul boierului, dar împreună ce-ar putea să însemne?
-Doar ceeace meriţi; Ioană, la prânz vreau să fii în salon doar ca să servim masa cu toţii, ordonă boierul Marghiloman după care făcând stânga împrejur se făcu nevăzut printre nestematele ce nu mai conteneau să cadă fără ordin, din cerul acoperit de nori atât de albicioşi.

Cum era încă devreme, domnişoara Predoiu mai zăbovi un timp şi încercă să se bucure de albul fulgilor de nea; Îndemnată de-o firească ambiţie nepoata învăţătorului tocmai se pregătea să urce treptele spre fruntea ţării când, un proiectil se abătu asupră-i lovind-o în spate; Întorcând privirea pentru a-l vedea pe slujitorul ce vroia s-o ademenească, printre steluţele de un alb imaculat frumoasa domnişoară zări pentru a doua oară silueta locotenentului care, făcând uz de cunoştinţele militare încerca să mai trimită o altă ghiulea de zăpadă; Încerca să declanşeze un război pe care cu siguranţă l-ar fi câştigat? Vrând parcă să nu rămână în nici un fel datoare, domnişoara Ioana Predoiu trimise printre fulgii de zăpadă privireai de un albastru pe cât de fascinant pe atât de ireal; Bulgărele de zăpadă se topi în mâna locotenentului care atras de magnetul ochilor de Voroneţ se apropie de frumoasa domnişoară; În numai câteva clipe, printr-o minune de care se făcea vinovat bunul Dumnezeu, corsetul de castă care în strânsoarea lui barbară a otrăvit sentimente care libere dacă erau lumea ar fi arătat cu totul altfel, dispăru pentru totdeauna şi lăsă cale liberă iubirii ce nu va întârzia să îşi facă simţită plăcuta-i prezenţă.

-Bună ziua domnule Mihai, salută domnişoara care deacum încerca cu disperare să-şi strunească inima ce din pricina emoţiei era cât pe ce să-i sară din pieptu-i feciorelnic, dar nu mă mai bombardaţi?
-Sărut mâna domnişoară Ioana, raportă c-o nedisimulată bucurie în glasu-i cazon locotenentul Mihai Marghiloman în timp ce se apropia cu paşi mărunţi dar hotărâţi de poate cea mai superbă creaţiune.
-Sunt tare încântată domnule Mihai; Vreau doar să ştiţi că dumneavoastră sunteţi primul bărbat care-mi spuneţi sărut mâna.
-Ştiu că n-am un asemenea drept, dar aş vrea să fiu ultimul.
-De ce ultimul domnule Mihai? Sunteţi chiar aşa de modest?
-Ioană, raportă ofiţerul într-o manieră care să-l apropie de frumoasa domnişoară, să ştii că eu n-am uitat jurământul făcut într-o frumoasă zi de vară; Îţi mai aduci aminte? Poate c-a fost un joc, deşi nu cred.
-Cum să nu-mi amintesc domnule Marghiloman? Mă bucur că n-aţi uitatl jurământul şi-mi place să cred că nici Ştefan n-a uitat.
-Ştii ce nu înţeleg eu, întrebă tânărul locotenent făcând pe supăratul? Iartă-mă domnişoară, poate că nu trebuia să-ţi reamintesc.
-Domnule Marghiloman, eu nu ştiu ce şi cât înţelegeţi dumneavoastră, dar fiţi ceva mai explicit; Timp să vă ascult am berechet.
-Cum vrei Ioană; Atunci spune-mi, întrebă locotenentul de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet, de ce băiatul argatului este Ştefan în timp ce eu sunt domnul Marghiloman şi numai atât?
-Vă rog să mă iertaţi, deocamdată nu ştiu ce naiba să răspund.
-Eu cred că ştii Ioană ş-am să-ţi spun fără ocolişuri, ordonă locotenentul Mihai cu aceeaşi voce cazonă, poate îndulcită pe alocuri.
-Ce vreţi să-mi spuneţi domnule Marghiloman, mai întrebă domnişoara crispându-se la faţă? Să cred că este vorba despre un secret pe care l-aţi ţinut ascuns atâta amar de vreme, sau poate că altu-i…?
-Ioană, raportă indignat tânărul ofiţer, în timp ce pe fiul argatului îl iubeşti cu adevărat, pe mine mă respecţi dintr-o recunoştinţă pe care vrei s-o arăţi tatălui meu; Greu de crezut, dar acesta-i tristul adevăr.
-Dar nu-i adevărat, ripostă domnişoara cu toată forţa sentimentelor ce păreau atât de curate; Ba dimpotrivă domnule locotenent.
-Tot nu înţeleg ce înseamnă acel dimpotrivă, dar în sfârşit; Poate că aşa-ţi place ţie să te joci, sau poate eu sunt cel care greşeşte.
-Mihai, răspunse domnişoara retrăind pentru o clipă anii copilăriei, să ştii că eu niciodată nu mi-am permis un asemenea joc.
-Da Ioană, dar pentru mine lipsa jocului nu este o garanţie; Iartă-mă, poate că cer prea mult şi nu vreau să-l supăr pe Dumnezeu.
-Dumnezeu nu se supără niciodată; El blagosloveşte după iubirea şi înţelegerea meritată de oamenii pe care tot El ia creat.
-Şi eu de ce n-aş avea un asemenea merit, întrebă tânărul locotenent după care făcând stânga împrejur încercă să se facă nevăzut printre fulgii care deacum acopereau fie şi vremelnic păcatele lumeşti?

Doar tânăra şi frumoasa domnişoară mai rămase o vreme-n ploaia de steluţe argintii, meditând şi nu fără motiv la întrebarea formulată într-un moment de o profundă sinceritate masculină.

*****

Jocul începuse cam pe la jumătatea anului trecut; La conac sosise cu oarece treburi doamna Aneta Badea şi fiul său Ştefan; Era luna lui cuptor şi-o căldură sufocantă părea să strivească viaţa; Încercând să se salveze, Mihai, Ioana şi Ştefan au plecat la stâna unde se puteau bucura de puţină răcoare, dar şi de brânza făcută de ciobanul pe care toată lumea-l ştia de moş Lucuţă; Ieşiseră de ceva vreme din satul Domneasca şi fără a se grăbi prea tare o apucară pe drumul care urmând firul apei, până într-un loc unde urmele roţilor arătau celor trei tineri că pe acolo se putea traversa râul; În timp ce tânăra şi frumoasa domnişoară căuta din priviri un loc unde apa mai puţin adâncă permitea o trecere mai uşoară, băieţii care între timp se aşezaseră pe un buştean adus de apele învolburate, se descălţau tăcuţi şi îngânduraţi peste măsură.

-Domnule Mihai, dumneavoastră care cunoaşteţi cel mai bine râul, nu ştiţi un loc unde conaşul a ordonat construirea unui pod?
-Ioană, răspunse puţin ofensat fiul boierului Alexandru Marghiloman, tatăl meu a construit multe pentru oamenii locului, dar la un pod pe care cineva să-şi treacă ironia nu cred că s-a gândit vreodată.
-Cum domnule Mihai, ripostă domnişoara de pe faţa cărea zâmbetul care dă farmec şi bună dispoziţie dispăruse cu desăvârşire, dumneavoastră credeţi că doar pentru asta este util podul peste timp?
-Dacă voi vă certaţi aiurea eu mă duc acasă, ameninţă vlăsceanul care înţelegea doar vorba bolovănoasă şi râsul ţăranului român.
-Cum Ştefane, întrebă domnişoara poate pentru a vedea cam câtă gelozie era în capul bietului om, chiar atât de uşor te dai bătut?
-Ioană, răspunse flăcăul care involuntar se angaja-n tragedia care va urma nu peste multă vreme, atunci când este vorba de ceva pe care trebuie să-l apăr cu orice preţ, eu niciodată nu mă dau bătut.
-Auzi Ştefane, atenţionă fiul boierului Marghiloman, eu nu ştiu unde vezi tu un asemenea preţ, dar până una alta trebuie să trecem râuleţul acesta; Tu dacă n-ai pic de curaj, te poţi întoarce la conac.

Vrând să dea un exemplu bărbaţilor care fără un rost imediat îşi continuau disputa, domnişoara Ioana Predoiu îşi ridică rochiţa până dincolo de genunchi, după care intră în apa nu prea adâncă.

Cum picioarele frumoasei domnişoare îl atrăgeau mai mult decât pietroaiele care se găseau din belşug pe fundul râului, fiul marelui boier căzu în apa nu prea adâncă şi stârni râsul prietenilor săi.

-Domnule Mihai, dacă privind unde şi când nu trebuie ai căzut până şi într-un râuleţ ca acesta, armata nu foloseşte la mare lucru.
-Eu nu ştiu dacă sunt potrivite glumele pe seama milităriei, dar să nu dea bunul Dumnezeu ca vreodată, o domnişoară ca tine să ajungă printre soldaţii sfârtecaţi de obuzele care-i fac una cu pământul.
-Am înţeles Mihai, dar ce naiba te-a apucat? De ce vorbeşti cu atâta patimă? Doar este pace în ţara Măriei Sale, sau poate că nu?
-Ai dreptate domnişoară, dar mai bine să nu ştii decât să ştii ceeace nu trebuie, raportă viitorul ofiţer după care o prinse de mână.
-Eu nu prea ştiu ce trebue şi ce nu trebuie, admonestă domnişoara Ioana mai mult în glumă decât în serios, dar pentru ca inamicul să nu ne ajungă din urmă vă ordon să mergem puţin mai repede.
-Ioană, păi vezi că habar n-ai de militărie? Altfel ai şti că adevăratul inamic, vine mai totdeauna, din faţa formaţiunilor de luptă.
-Chiar dacă n-am făcut nici măcar o zi de militărie, raportă domnişoara, amintindu-şi de slova cărţii pe care-o citise în biblioteca boierului Marghiloman, să ne ferească Dumnezeu de inamicul care sfidând legile războiului, se află în faţă, în spate şi mai peste tot.
-Ia mai daţâ-i dracu dă inamici! Hai să plecăm la stână, interveni fiul argatului după care o apucă pe potecuţa care ocolind câţiva bolovani uriaşi, în cele din urmă se pierdea în desişul pădurii.

În scurt timp, cei trei călători prin vreme şi istorie ajunseră-n poieniţa care primise în dar de la bunul Dumnezeu covorul împodobit cu mii de flori multicolore; Rătăcind o vreme printre minunile de o frumuseţe aproape divină, domnişoara Ioana Predoiu întrebă abia stăpânindu-şi râsul ce părea să dea farmec unui chip încântător:
-Mihai, vezi ce păţeşti dacă fascinat, te uiţi după păsărele?
-Ioană, cred că mai prins cu mâţa în sac; Cum până la urmă tot trebuia să mă legi, eu mă bucur că în sfârşit te-ai hotărât s-o faci.
-Ce vrei să spui domnule Mihai şi de fapt ce-ar trebui să fac?
-Mai lăsţ-o dracu dă mâţă şi hai să mergem; Nu dalceva, ripostă oprindu-se locului fiul de argat, dar pă mine mă încearcă foamea.
-Mă Ştefane, dacă nu vrei să devenim fraţi n-ai decât să pleci.
-Ce tot vorbeşti acolo, întrebă fiul de argat, privind-o ca năuc?
-Mă băieţi, răspunse domnişoara printr-o altă nevinovată întrebare, vreţi cu adevărat să fim fraţi de cruce? Hai mă, vreţi sau nu?
-Bine, dar cum să fim fraţi de cruce? Nu vrei să fii mai clară?
-Am să-ţi explic, dar mai întâi răspunde: Vrei sau nu vrei?
-Deşi nu îmi convine să fii surioara mea, sunt de acord, fie şi numai pentru a vedea ce obligaţii aduce propunerea care-ţi aparţine.
-Voi ce dracu puneţ la cale cu atâtea rubedenii? Să ştii că nici eu nu vreau să fiu frate cu tine, se declară împotrivă fiul argatului, fără să ştie că de fapt, el şi domnişoara Ioana Predoiu erau fraţi de tată.
-Auzi Ştefane, întrebă şi nu fără motiv viitorul ofiţer, dacă frate nu-ţi convine, atunci ce-ai vrea să fii cu frumoasa domnişoară?
-Păi dacă mă întreba Ioana, poate că ştiam ce să-i răspund.
-Şi mie de ce nu ştii ce să-mi răspunzi? Este un secret pe care numai Ioana trebuie să-l ştie, întrebă fiul boierului Marghiloman?
-De ce vă certaţi, întrebă domnişoara în timp ce încerca să se detaşeze de dorinţa cavalerilor care motivaţi, se duelau pentru ea?
-Ioană, lasă-l în pace pe Ştefan; Nu vezi că nu vrea? Acum dacă nu-i cine ştie ce secret, spune-mi şi mie cum e să fii frate de cruce?

Ioana care citise în biblioteca boierului Marghiloman, o carte în care era era descrisă cu literă sfântă răstignirea Mântuitorului Cristos, îşi întărise convingerea că numai prin Sfânta Cruce şi cu ajutorul bunului Dumnezeu, oamenii se pot mântui cu adevărat şi pentru totdeauna; Dintr-un astfel de motiv şi găsind firească unirea prin frăţia de cruce, domnişoara Ioana Predoiu raportă viitorului ofiţer:
-Vă explic îndată domnule Mihai; Metoda este foarte simplă.
-Ioană, lăsând deoparte metoda de care vorbeşti, cum este posibilă frăţia prin cruce, dacă mamele şi taţii noştrii nu sunt aceeaşi?
-Chiar Ioană! Cum să fim noi fraţi dacă pă tatal chiamă Vasile, iar pă tactu cine mai ştie cum, întrebă nedumerit, fiul argatului?
-Mă Ştefane, la cât eşti de politicos, ai şi tu puţină răbdare.

Fără vorbăria care într-o atare situaţie putea deveni de prisos, domnişoara Ioana scoase un ac de siguranţă şi se înţepă într-un deget; Asemenea ei procedară şi cei doi băieţi; Apoi, cele trei degete însângera-te se apropiară; Când sângele celor trei tineri se amestecă, nepoata învăţătorului Predoiu decretă cu aceeaşi fermă convingere:
-Urmare legământului făcut de bună voie, Mihai, Ioana şi Ştefan au devenit pentru vecie fraţi de cruce; Aşa să ne ajute Dumnezeu!

*****

Domnişoara Ioana rostise cele câteva cuvinte cu toată convingerea; Poate că tocmai de aceea nepoata învăţătorului Predoiu continua să creadă într-un legământ făcut în poieniţa peste care mama natură aşternuse un covor ţesut din mii de flori multicolore; Coborând cu picioarele pe pământul din care s-a născut, frumoasa domnişoară rătăci o vreme prin parcul cu pomi albi.

Pozând într-un veritabil om de zăpadă, abia dacă se mai putea mişca printre milioanele de steluţe care nu mai conteneau să cadă din cerul acoperit de nori albicioşi; Ningea frumos şi vertical când, mândru de misia încredinţată, un slujitor anunţă cu vocea lui bolovănoasă:
-Nu vă supăraţ coniţă Ioana, dar conaşu Marghiloman o dat ordin ca să mergeţ dăgrabă în salon; Acolo vă aşteaptă cu masa dă prânz.
-Doamne ce repede mai trece timpul, păru a se scuza frumoasa domnişoară după care scuturându-se de zăpada pufoasă plecă în mare grabă să mănânce la aceeaşi masă cu boierul care în urmă cu şapte ani o luase la conac şi mai ceva decât un tată îi purtase de grijă!

Şi acum ca şi-n clipa când îi înmânase plicul dat de mama ei, inima-i bătea cu putere; Nu citise scrisoarea pentru că nu vroia să calce vorba mamei care se afla pe patul de moarte, dar de multe ori se întreba-se: Ce motive întemeiate ar putea să aibă boierul care mă iubeşte mai ceva ca pe o fiică adevărată? Masa-n prezenţa boierului Marghiloman fusese un adevărat chin pentru domnişoara care, lipsită de eticheta unor asemenea situaţii, simţea o stânjeneală greu de ascuns; La sfârşit, după ce mulţumi Domnului pentru bucatele cu care dăruise îmbelşugata masă, tânăra domnişoară privi spre peretele de unde veghea Mântuitorul Iisus Hristos şi se închină de câteva ori; Apoi, într-o tăcere greu de suportat, ea ieşi afară, dar nu înainte de a-l mai privi odată pe locotenentul care mai mereu stătuse posomorât şi nu rostise nici măcar o singură vorbă; Boierul Marghiloman o găsi în bibliotecă; Mai îngândurată ca-n alte dăţi, Ioana privea afară; Lumea de basm, chiar dacă era vremelnică şi iluzorie, oferea sărmanilor puţin din dulceaţa copilăriei; Auzind zgomotul uşii care se închidea, domnişoara Ioana Predoiu tresări şi cu toată emoţia care-o copleşise, reuşi o palidă motivaţie:
-Sărut mâna conaşule şi mă iertaţi c-am întârziat la prima masă; Nu ştiu, dar în parcul conacului era atât de frumos şi atât de alb!
-Ai dreptate domnişoară Ioană! Această iarna a început prea frumos pentru majoritatea românilor, chiar dacă puţin cam devreme.
-Întradevăr conaşule, dar şi iarna putea să mai aştepte niţel; Măcar până când veneau prietenii noştri din Vlaşca şi tot era bine.
-Ioană, întrebă şi nu fără temei boierul care deamu se aşezase la biroul său de lucru, ce motiv te îndeamnă să-i aştepţi cu atâta nerăbdare pe prietenii din satul Vlaşca? Să cred că este unul mai special?
-Ar fi un motiv conaşule, dar mă tem să nu râdeţi de mine.
-Să râd şi mai ales de ce, întrebă boierul, privind puţin mirat?
-Păi conaşule, în urmă c-un an şi jumătate, eu, fiul dumneavoastră şi băiatul argatului Badea Vasile, am făcut legământu prin care am devenit fraţi de cruce; Acesta-i motivul, dar nu este special.
-Cunosc acest secret; Mi la spus Mihai câteva zile mai târziu.
-Cum conaşule, domnul Mihai v-a spus despre legământul…?
-Ioană, să nu-ţi fie teamă; Este un legământ care vă apropie.
-Mă bucur conaşule; Atunci când era de acord cu cineva, tot aşa spunea şi biată mama; Acum ea nu mai trăieşte, dar eu ce să fac?
-Întradevăr Ioană! A trecut ceva timp de când Anica s-a dus în cea lume şi poate tocmai de aceea eu socot c-a venit vremea să ştii cine eşti cu adevărat, dar şi multe alte chestiuni despre lume şi viaţă.
-Cum conaşule, eu nu ştiu cine sunt şi de unde am venit?
-Nu prea ştii fată frumoasă; Să risipim îndoiala şi să facem lumină în bezna care te înconjoară, hotărâ boierul Marghiloman după care înmână domnişoarei Ioana Predoiu un plic îngălbenit de vreme.
-Este cam vechi conaşule, întrebă domnişoara, fără să-nţeleagă prea bine despre ce era vorba, dar unde vreţi să-l expediez?
-Ioană, răspunse privind undeva în trecut distinsul boier, nu-l e-xpediezi nicăieri; Acesta este plicul pe care mi l-ai adus după moartea mamei tale; Deschide-l te rog şi citeşte scrisoarea din care vei afla adevărul despre tine, dar şi despre părinţii tăi adevăraţi.

Cuprinsă de o emoţie pe care nu şi-o putea stăpâni în nici un fel, domnişoara Ioana Predoiu luă plicul din mâna boierului Marghiloman; Cătând cu gândul la clipa în care aflată pe patul de moarte, Anica o ruga să deschidă sertarul mesei; Cu aceeaşi mână tremurândă, biata fată deschise plicul cu pricina şi cu eforturi supraomeneşti izbuti să citească scrisoarea mamei care încercând să asigure fiicei o cale de supravieţuire, o adresase celui mai cumsecade boier din ţinut.

-Cum naiba conaşule, întrebă domnişoara ce abia dacă mai reuşea să se stăpânească, argat Badea Vasile este tatăl meu adevărat?
-Ioană, răspunse distinsul boier, încercând să-şi păstreze stăpânirea de sine, dac-aşa spune mama ta bună înseamnă c-aşa este, dar spre necinstea lui argatul Badea niciodată nu mi-a spus nimic; Şi ca să fiu sincer până la capăt, mai adăugă boierul Marghiloman cu oarece părere de rău, nici eu nu l-am acuzat de fapta lui incalificabilă.
-Păi conaşule, dacă este aşa cum spune mama şi eu n-am nici-un motiv să nu-i dau crezare, atunci de ce argatul Badea Vasile nu m-a recunoscut niciodată ca fiică? Măcar după ce am rămas orfană.
-Îmi pare rău domnişoară, dar fostul meu argat a fost şi din păcate continuă să fie, un ţăran care de regulă îşi mănâncă de sub unghie.
-Şi pentru a pune mâna pe averea boierului Vlăsceanu, acest om de nimic a fost în stare să-şi renege până şi propria fiică? De ce?
-Din păcate aceasta-i mentalitatea oamenilor mărunţi, dar pentru ca răul să fie cât mai mic, n-ar trebui să pui totul la inimă.
-Mulţumesc conaşule, dar de vreme ce raţiunea nu-i stăpâna inimii, eu ce să fac? Acum sunt o fată mare şi-ar fi bine să-mi spuneţi fără prea multe ocolişuri: Mai aveţi nevoie de mine la conac?
-Auzi vorbă la tine, admonestă zâmbind frumos distinsul boier! Păi eu te-am chemat ca să-ţi dăruiesc această bibliotecă strămoşească şi să-ţi ordon ca celui mai disciplinat soldat: De acum înainte eu pentru tine sunt domnul Marghiloman Alexandru; Acum ai înţeles?
-Am înţeles conaşule, dar nu se cade; Cum să fiţi domnul…?
-Ioană, înţelege că este un ordin şi cum în armată ordinul se execută nu se discută, cred că n-ar fi rău să te conformezi; Clar?
-Eu nici măcar soldat nu sunt domnule Marghiloman, ş-apoi pentru a nu greşi prea mult, ce Dumnezeu aş putea să înţeleg?
-Da Ioană, dar acelaşi lucru aş putea să te întreb şi eu; Cum răspunsul nu ne-ar mulţumi în nici un fel, să rămânem sub umbrela celor două semne de întrebare; Doar aşa vom putea rămâne treji şi mereu atenţi la ceeace suntem, dar mai cu seamă, la ce va trebui să fim.

În încercarea de-a înfrunta alte griji ascunse privirii de-o clipă, distinsul boier o lăsă pe tânăra domnişoară să iubească pe mai departe biblioteca şi cărţile ei; Recunoscătoare, Ioana Predoiu socotea propunerea boierului Marghiloman doar un mod de a compensa lipsa familiei şi căldura căminului; Cum viaţa trebuia trăită, nepoata învăţătorului încercă şi într-o bună măsură a reuşit să plutească pe apele tot mai tul-buri şi tot mai însângerate; Răspundea pe măsură destinului care-i fusese hărăzit cu mai multă vreme în urmă de cine ştie care înger cu dare de mână, sau era doar un joc prin care încerca să amâne odioasa moarte? Cum nu găsea răspunsul la dificila întrebare, domnişoara Ioana Predoiu se angajă pe drumul marcat cu sângele luptătorilor pentru dreptate şi împreună cu alţi câţiva prieteni de maximă nădejde, vor încerca să traverseze deşertul Infernului Roşu.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (5) – Nepoata învăţătorului (2)

Comentarii închise.