Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Lumînărică şi Titinaş

de admin | Ianuarie 16, 2009

Două nume legendare din Moldova: Lumînărică şi Titinaş.

Viata fiecăruia din ei să cuprinde în cuvintele Scripturei: … a umblat bine făcînd… (Fap. X-38). Nu-i aşa mult de atunci! Mulţi îşi vor aduce aminte despre cele ce povestesc. Pe Lumînărică mulţi l-au cunoscut şi mulţi au auzit pe părinţii lor vorbind despre el. Cât despre Titinaş poreclit şi el Lumînărică, toţi cei bătrâni îşi aduc aminte de el.

Într-una din zilele lui Martie anul 1843, clopotul bisericei Talpalari răspîndea jalnicul său glas, vestind capitalei Moldovei că un creştin a trecut către Domnul. Clopotarul îşi pînea, parcă, toata ghibăcia şi toată simţirea sa, la tragerea clopotului, şi glasul acestui instrument duios de deşteptare a bisericei, să auzia şi mai jalnic. Clopotarul nu-şi îndeplinea, astă dată, meseria pentru obcinuitul folos: o simţire jalnică, o mîhnire sufletească, îl mişca.

Tronul Mitropoliei Moldovei era în acele zile văduv, Veniamin Costache, fala şi podoaba bisericei moldoveneşti, părăsise în ziua de 18 Ianuarie 1842, amărît de supărările, şi împresurat de vicleniile Înaltei Oblăduiri, şi să retrăsese la mânăstirea Slatina, unde a şi încetat din viaţă în ziua de 18 Decemvrie 1846. Un boier de prin acele zile, Marele Logofat şi cavaler Alexandru Mavrocordat, a scris în versuri elenice o elegie plîngătoare la împrejurarea paretisirei preasfinţitului Mitropolit al Moldovei Veniamin Costachi, – elegie care împărtăşea mîhnirea Moldovei întregi şi care a fost tradusă în versuri româneşti de profesorul Seulescu. Neputîndusă publica în ţară, din cauza straşnicei censuri, şi de frica stăpînirei, acea elegie s-a publicat, chiar atunci, în Transilvania. Nu o dată, în zilele robirei cuvîntului, “Foaia pentru minte, inimă şi literatură” din Transilvania sa facu ecoul suspinurilor şi protestarilor Moldovei şi a Munteniei!…

Vlădica Filaret Beldiman, era acum locţiitor Mitropoliei Moldovei. bătrînii spun că auzind clopotul, el simţi o adîncă mişcare, şi chemînd pe Arhidiaconul, îl intrebă: “- Ce trage clopotul?”. Preasfinţite, răspunde Arhidiaconul, după metania obişnuită, Lumînărică a trecut cătră Domnul, şi clopotul trage la Talpalari, unde urmează a să înmormînta. Vlădica Filaret să scula în picioare, făcu semnul crucei, şopti tainic o rugăciune, şi zise Arhidiaconului: “- Să tragă clopotul cel mare al Mitropoliei. Un om sfînt au părăsit această lume…”!

Cînd să auzi clopotul Mitropoliei, clopotele tuturor bisericilor din Iaşi îi respunseră îndată, umplînd văzduhul cu glasul lor plîngător. Aşa era obiceiu la biserica noastră: cînd trăgea clopotul Mitropoliei, îi răspundea, pe acelaş ton, toate bisericile din oraş şi toate minăstirile. Trei zile ţinu glasul clopotelor! Trei zile, Iaşii erau în jale! Lumea cu mic cu mare, de prin oraş şi de prin mahalale, se îndrepta şi să îndesa spre biserica Talpalari, după un sicriu purtat pe umeri de patru calici. Pe acele vremi nu era încă răspindit obiceiul la noi, ca un mort, fie boier, fie prost, să fie dus la mormânt într-un car tras de dobitoace; pe mort îl duceau în năsele pe umere, patru rude, patru prieteni, – patru oameni-, ce se schimbau rînduri. Oamenii datoreau această de pe urmă slujbă, această cinstire: omului ce se ducea pentru veşnicie dintre ei… şi mortul era cu faţa descoperită, în faţa oamenilor, în faţa ceriului, – ca lumea să privească veşnica sa plecare, şi să privească veşnicul său rămas bun, – ca lumea să privească în faţă mărirea mortei, şi să cugete…

În urma secriului venea o damă din cele mai înalte trepte ale aristocraţiei din Iaşi, şi mulţi boieri şi mult norod. Secriul era de scînduri albe, fără căptuşeală, fără nici o podoabă, fără flori şi fără cununi, – căci flori şi cununi erau faptele cele bune ale mortului; – iar în secriu se vedea, descoperit, după vechiul obiceiu al creştinilor, o fiinţă slabă, uscată, galbenă ca ceara, îmbrăcata cu un suman, încinsă cu o funie, cu picioarele goale… Era un calic!… Într-o dimineaţă, în zori de zi, o damă din înalta societate a iaşilor, care făcea multe binefaceri şi pomene, alinînd suferinţele săracilor, găsi la poarta curtei sale trupul acestui calic, şi ea făcu îngroparea cu cheltuiala sa. Această damă, această femeie pioasă, era Vorniceasa Scarlat Miclescu, mama reposatului Mitropolit – Primat al Romaniei, Calinic Miclescu.

Dar cine era acest calic pe care Iaşii îl petreceau cu cinstire la locuinţa cea de apoi? Acest calic după care să auziau suspinuri şi plinsete necurmate?… Acest mort pe care nu-l plîngea nici o rudă, caci el n-avea nici una! Acest mort pe urma căruia, nici agiea, nici vornicia de aprozi, nici candidatul judecatoriei, nu să mai osteneau să facă vreo catagrafie, să pue peceţi, – căci el n-avea alta avere decit sufletul său! Şi decît faptele sale cele bune, căci el n-avea altă căsa decît acoperămîntul cerului şi gazdele celor milostivi!… Acest calic era Lumînărică!

Dar cine era el? Era un ţăran din ţinutul Tutovei… atît se ştie. Numele lui era Niţă, adecă Ioan, Ioniţă, — însă lumea nu-i mai zicea de mult, decît Lumînărică. El n-a cunoscut pe părinţii săi, nimeni nu-i vorbise despre ei. O ţărancă, fără copii îl strinsese, şi-l crescuse, — şi Niţă să hrănea în sat pe la casele oamenilor. Cu 40 de ani mai înainte de data morţii sale, fiind în vrîsta ca de 20 de ani, Niţă ieşi într-o zi, din sat, fără să zică nimanui nimic. Îmbrăcat cu un suman, cu o cămeşă de cînepă, încins cu o funie, cu capul gol şi iarna şi vara, cu picioarele desculţe, şi iarna numai cu imenii, fără altă încălţăminte, ţinînd în mîinile sale un snop de lumînărele de ceară, ca să le tot deie pe la biserici din care cauză lumea îi zicea Lumînărică, cu o taşcă de pînză groasă, atîrnată de gît, în care strîngea elemosina (pomana) oamenilor, – aşa a cutreierat Lumînărică, oraşele şi satele Moldovei, în curs de 40 de ani cerînd pomană şi punînd tot ce strîngea în traista ce-i atîrna de gît…

Mulţi moldoveni îşi aduc aminte de el. Lumînăraică era mic de stat, oacheş, blînd la faţă, cu barba mică, cu părul des. Trecînd pe uliţe şi pe drumuri, el cînta cu duioşie, uitîndu-să la lumînărelele sale: Lumînărelele, dragele mele!… Mîinile sale, mîini albe, mici şi frumoase, erau veşnic pline de lumînarele pe care le împărţea toată ziua la biserici, la botezuri, la îngropări de săraci. N-a fost om în Moldova care să nu fi dat obolul său lui Lumînărică; traista sa, depozit binefacerilor, să umplea şi se deşerta, numai în ajutorul săracilor; oriunde era o nenorocire, oriunde era o sărăcie, Lumînărică sosea ca din cer, şi aducea pe ascuns mila, mîngîiere şi ajutor; mana sa a îndestulat multe şi mari nenorociri; unora le da bani, altora le cumpăra vacă, că să-şi ţie familia; altora le cumpăra boi, în locul boilor răpiţi de boală, de împlinitorii dărilor visteriei, sau de vreo altă pacoste sau năprăsnicie; – repara biserici, boteza copii săracilor, înzestra fete sărmane: – într-un cuvînt Lumînărică era părintele nevoieşilor.

Nu numai Creştinii, dar şi Jidovii, – milostivirea sa îi ajuta, şi-i cerceta; de aceia să vedeau acum după sicriul său, oameni de felurite neamuri la un loc suspinurile lor de mîhnire şi recunoştinţă. Patruzeci de ani, Lumînărică, a umblat şi s-a obosit, prin frig, prin soare, pe vreme rea şi prin vreme bună, cutreierînd ţara, cerşetorind, adunînd mila inimilor bune, – dar frîntă leţcaie n-a cheltuit pentru dînsul, din tot ce au adunat. El mînca şi să adăpostea pe la casele oamenilor, unde-l apuca vremea, să îmbrăca cu un suman dat de cineva, care-l ţinea cu anii. Vara şi-n timpurile calde, Lumînărică petrecea nopţile afară sub acoperământul cerului, la un colţ de uliţă, sau sub adăpostul unui copac, cu dragele sale lumînărele în mînă. Traista sa putea fi cît de plină de bani: lumea-l cunoştea; cine s-ar fi atins de banul strins de Lumînărică? Era banul lui Dumnezeu, şi poftitorii de bani streini, să cutremurau de aceştia ca de un fulger Dumnezeiesc.

Aşa a trăit Lumînărică 40 de ani, colindînd prin lume pentru a face bine, a restaura biserici sărace, a alina suferinţi şi obijduirile soartei rele, a duce doftori şi doftorii la bolnavii săraci. El să afla într-o veşnică mişcare, vecinic grăbit (viaţa-i aşa de scurtă!…) cercetînd, aflînd toate nenorocirile, şi ducîndu-le pe ascuns ajutor. Inimile bune aveau pe Lumînărică sol şi păstrător al elemosinei (pomenii) lor, – Lumînărică îndeplinea cu o credinţa sfîntă orice însărcinare evlavioasă şi binefacatoare. Acesta era calicul pe care întovărăşeau acum la mormînt suspinurile unei lumi întregi. Un mare deşert s-ă deschidea dupa el, în soarta celor nevoeşi, – mare deşrt şi adîncă mîhnire. Cînd preotul, sărutînd icoana Mântuitorului de pe peptul lui Lumînărică, îi dădu sfînta bine cuvîntare, şi cînd rugătorii bisericii îi cîntau veşnica pomenire, – acest cuvînt să repeta ieşind din toate buzele, izvorînd din toate inimile mulţimei. Nicioadată rostirea n-a fost mai adevarată: ce pomenire poate fi mai veşnică, decît pomenirea făcătorilor de bine!…

Trăia atunci, în Iaşi un tînăr plin de inimă, un tînăr învăţat, muzicant, elegant, prieten al lui Costachi Negri, a lui Costachi Negrutti, al lui Mihail Cogălniceanu, al lui V. Alecsandri, al lui Alecu Donici, al lui Costachi Conachi, al lui Nicolai Roznovanu, un tînăr iubit de toţi moldovenii, cunoscut şi iubit de însuşi Victor Hugo: acesta, era Mihail A. Corradini.

Acest tînăr şi simpatic poet, iubea şi admira pe Lumînărică, cum îl iubeau şi respectau toţi moldovenii. Poetul să lua şi el după sicriul calicului, şi muza sa, cuprinsa de duioşie şi de admirare îi închină versuri frumoase care s-au păstrat într-un manuscris vechiu al timpului, şi pe care Teodor Codrescu, păstrător mărinimos şi neobosit al urmelor zilelor noastre trecute, le-au reprodus după un autograf pe care i-l dăduse V. Alecsandri. Iată aceste versuri care în motto-ul lor, cuprind chronostihul epocei şi al nevoinţelor lui Lumînărică: “Lumino (Lumînărică) XL Anni, Virtutis, Ad Umanitatis, Utilitatem, Superna, Nobilitas, Spreta, Proceribus”. 

Costachi Negrutti, de faţă şi el la înmormîntarea lui Lumînărică, i-a păstrat şi el amintirea într-o scrisoare scrisă unui prieten, chiar atunci în luna luna lui Martie 1843.

Trecuse ani de zile, şi pe la 1852 răsări la Iaşi, venind tot din sînul Tutovei, un imitator al lui Lumînărică. Acesta era Titinaş. Toţi bătrînii din Moldova ne aducem aminte de el. Numele lui era tot Ion. Pe cînd trăia încă Lumînărică, el îl ajuta, îl urma în calea sa binefacatoare. Acum, în tocmai ca şi Lumînărică, Titinaş umbla şi el îmbrăcat în suman, încins cu o funie, cu capul gol, cu căciula subţioara, încălţat cu imenii. Titinaş era de stat mijlociu, smolit, cu părul des şi cu barba deasă, cărunt, – şi cutreiera Moldova, ca Lumînărică altă-dată, şi după aceleaşi fapte; ţinea şi el lumînărele în mîna, din care cauza i să zicea şi lui Lumînărică; lacrima des, — cînta şi el; Lumînărele, dragele mele!…

Lumea-l poreclise Titinaş, pentru că el însuşi numea pe toţi cu acest nume ce-l inventase. El zicea tuturor bărbăţilor Titinaş, iar femilor Titiniţa! Domnul ţării era numit de el Titinaşul cel mare!… Pe Titinaş eu l-am cunoscut bine, şi-l vedeam foarte des. Cînd venea la Iaşi, Titinaş avea gazdă la mătuşa mea Marghiolita Muruzi, născuta Negri, Dumnezeu s-o pomenească! la care eu locuiam. Titinaş umbla zi şi noapte să descopere nenorociţi, nevoeşi, mai ales acei izbiţi de soartă care nu puteau întinde mîna pe strade, – şi pe aceştia el îi vizita noaptea, pe-ascuns, ş le ducea ajutor. Titinaş purta şi el o ţoşcă de pînză atîrnata de gît, în care punea milostenia ce aduna zilnic; şi el ca şi Lumînărică, n-a cheltuit o para din sumele ce aduna; mînca pe la casele oamenilor, fiind iubit şi cinstit de toţi. De multe ori am avut fericirea să şad la masă la matuşa mea cu acest om neuitat. Cînd era vreme rea, cînd era frig, cînd ningea, Titinaă începea să plîngă. Ce plîngi Titinaş îi zicea uneori mătuşa mea? “- Cum să nu plîng Titiniţă?” răspundea el, oare ei au ce mînca, oare nu mor de frig? “Cine Titinas?” Îl întrebam cîteodata eu, prefacîndu-mă, în şagă că rîd. “- Ia! Ei Titinaş! săracii, nenorociţii. Nu rîdea Titinaş!” şi de multe ori se scula de la masă şi fugea; înţelegeam cu toţii că-i venise în gînd să duca cuiva ajutor. Mersul lui Titinas era tot grăbit şi iute. La 1855, urmase la Iaşi vestitul proces, aşa zis al plastografilor, – proces cumplit: o tovărăşie de plastografi scoase de-o dată la lumină hrisoave domnesti, testamente, zapise, adeverinţi, toate false, imitate minunat, şi se legase de oameni, procurînd unor interesati fel şi fel de acte, ca să despoae lumea. Însuşi Domnul Moldovei Grigorie Alexandru Ghika Voevod, de neuitată pomenire, au prezidat în persoana Divanul Domnesc, cînd s-a judecat afacerea. Tot Iaşul să adunase la Curtea Domnească, unde era locul Divanului Domnesc, şi au stat în faţă mai multe zile, pînă la hotărîre. În Arhiva statului din Iaşi, să păstrează dosarele acestei colosale judecăţi. Vinovaţii au fost osindiţi cu toţii, fără osebire: deşi unia din ei erau boieri mari. Ei au stat închişi, cît a ţinut procesul, cît au ţinut cercetările, prin închisorile publice, pe la mînăstiri prin prejurul Iaşilor, — la schitul lui Tărîţă, la Hlincea şi aiurea. Familiile lor rămăsese, unele dintre ele, în lipsă şi în nevoie. Atunci (imi aduc aminte) cum umbla, cum alerga Titinaş pe la închisori, pe la mînăstiri, pe la familiile acuzaţilor ducind ajutor şi mîngîiere,- provizii, haine, bani de cheltuială. Pe frig, pe ploaie, îl vedeai singur, pe jos, sub dealul Repedei, la Schitul lui Tărîţă, la Hlincea. Apoi se ducea să îngenuncheze la Vodă Ghika, şi plîngea zicîndu-i: iartă-i Maria ta! Iartă-i Titinaş! ”Nu pot să-i iert”, îi răspundea cu mîhnire bunul şi generosul Domn; “- legea-i mai mare decît mine”. Iartă-i repeta, Titinaş plîngînd, că n-au familiile unora ce mînca: şi Voda Ghika îi respundea: “- Nu pot să-i iert, Titinaş : da na, un ban! Du ajutor bieţilor copii, bietelor femei!” şi Titinaş le ducea ajutor, alinare la durerea, la nevoia nenorocitelor familii. Toate inimile milostive aveau în Titinaş un mijlocitor tainic, un ajutor la mila, la binefacerile lor. Titinaş a restaurat la Bârlad, din temelii, clopotniţa bisericei sfîntului Ioan.

Am uitat cînd anume a murit Titinaş. Aceasta este legenda Lumînăricăi şi a lui Titinas. 1868, Mircesti,

(reprodus din revista: Arhiva,nr.1-2, Iasi, 1896, p.56-65)
de Alexandru Papadopol-Calimah

Topice: Diverse | Comments Off on Lumînărică şi Titinaş

Comentarii închise.