Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (6) – Oameni şi lupi (1)

de Florin Bădican | Februarie 4, 2009

INFERNUL ROŞU – VOL. I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

OAMENI ŞI LUPI 1

Se înserase când încetă să mai ningă; Norii îşi cătară de drum, vântul se mai potoli, iar peste întregul ţinut se lăsă un ger care prevestea îngheţul nopţilor cu lună plină; Cum până atunci mai era ceva vreme, soarele tot mai prietenos scoase din tolba-i de aur câteva săgeţi de foc şi în doar câteva ceasuri topi zăpada şi o parte din ghiaţa care de ceva timp împovăra sufletele oamenilor; Din păcate bucuria muntenilor din satul Domneasca nu dură prea mult; Mai erau doar câteva zile până la sărbătoarea Crăciunului; Iarna care da târcoale se abătu peste oameni şi sat; Era încă lumină când, primii fulgi de zăpadă începură să cadă din cer, anunţând viforniţa care avea să se dezlănţue; Rafale puternice de vânt spulberau zăpada ce cădea fără contenire din norii ce păreau a se prăvăli peste dealuri, peste văi, peste case; Ninse toată noaptea şi nu se opri decât a doua zi spre seară; Vântul se mai potolise iar norii, epu-izaţi să tot cearnă milioane şi milioane de steluţe argintii, stăteau gră-madă peste sat; Se înoptase când un bărbat îmbrăcat într-un cojoc de oaie intra pe poarta conacului din Domneasca; Din cale-afară de grăbit, el nici nu încercă să ia aminte la admonestările Vizigotului care lăsând deoparte sticla cu ţuică, încerca să coboare cât mai repede din foişorul de pază; Bărbatul se opri la un grajd din spatele palatului şi furios pes-te măsură, începu să urle de parc-ar fi luat foc întregul conac:

-Culae; Culaeee, unde mama dracu dormitezi mă boule? Dobitoc ce eşti, dacă nu vrei să-ţi croiesc câteva pă spinare scoal mai repede.

Auzindu-se strigat şi recunoscând vocea care nu odată-l ameninţase, bietul grăjdar sări ca ars din locul unde abia dacă aţipise.

-Mata eşti dom Bade? Păi venişi taman acu în prag dă iarnă?

-Eu bă ţugulanu dracu; Ce măta în cur, chiar nu mă mai cunoşti? La cât eşti dă prost şi dă dobitoc, nici nu m-ar prinde mirarea.

-Ce dracu să fac dom Bade? Nu te supăra, dar aşa mă făcu mama; De ce venişi atât de rătutit? Doar nu dăduşi dă cine ştie ce belea.

-Dădui dă măta! Taci dracu din gură şi pregăteşte două perechi dă cai; Ai înţeles mă bou dracu, sau vrei să te bumbăcesc oleacă?

-Am înţeles dom Bade, dar ce Doamne iartă-mă faceţ cu caii?

-Bă, răspunse nervos fostul argat, fac pă dracu să te mănânce.

-Păi dom Bade, acu dă ce să mă ia încornoratu? Iaca-i pregătesc, dar mai întâi să-l anunţ pă conaşu cum că trebuie să plec cu caii.

-Mă bou dracu, ordonă argatul cu aceeaşi voce aspră, tu pregă-teşte caii mai repede; Cu boieru vorbesc eu; Ai înţeles?

Două ceasuri mai târziu, caravana care plecase din Vlaşca încă din zori îşi făcu apariţia pe peronul din faţa intrării principale; Mai în-gheţaţi ca în multe alte dăţi, oaspeţii coborâră din maşinile poate la fel de îngheţate şi încercară să-şi dezmorţească piciorele rebegite în atâtea ore de mers; Văzând cum stau ca nişte statui părăsite de vreme, boierul care tocmai le ieşise în întâmăpinare, le ură din toată inima:

-Bine aţi venit dragilor! Da ce faceţi, nu urcaţi? Doar nu vă este teamă de un eventual dezgheţ; Argat Badea, ordonă acelaşi mare boier în timp ce cobora treptele care la acea vreme încă mai despărţeau lumea de sus de cea de jos, dacă nu vor să onoreze casa pregătită special, i-ai cu biciul; Doar n-ai renunţat la arma care te-a făcut celebru.

Din grupul îngheţaţilor se desprinse c-o vioiciune demnă de invidiat domnişoara Paulina Vlăsceanu; Scăpând din îmbrăţişarea marelui boier, frumoasa domnişoară abia dacă mai reuşi să exclame:

-Sărut mâna şi bine v-am găsit domnule Marghiloman!

-Ce plăcere să te văd frumoasă domnişoară, raportă încântat fostul ofiţer după care jucând cu multă dăruire rolul de gazdă primitoare, îi îndemnă pe distinşii oaspeţi să intre cât mai repede în casă!

În timp ce dezbrăca mai vechea lui şubă, boierul Vlăsceanu excla-mă nu fără invidie, faţă de muntenii ce îndrăgeau aceeaşi credinţă:

-Alexandre dragule, la voi este iarnă serioasă! Aici totul este alb şi frumos, în timp ce la noi vremea se scaldă în bălţi mocirloase.

-Şi tu ce-ai vrea Vlăscene, răspunse boierul în timp ce-şi îmbrăţişa cu drag mai vechiul prieten, să fie numai primăvară şi numai flori?

-Bine te-am găsit Alexandre, dar ia spune-mi dacă nu te inoportunez prea tare: Aici la munte totul este în cea mai bună rânduială?

-Nu ştiu despre ce rânduială vorbeşti, răspunse fără prea multă convingere boierul Marghiloman, dar la munte încă este linişte.

-Înseamnă c-am nimerit bine domnule dragă, ţinu să-şi arate bucuria doamna Adelle Vlăsceanu; Doar pentru asta-am venit aici!

-Cum nu se poate mai bine doamnă Adelle; Cum nesuferitul de Vlăsceanu nu prea ne vede, daţi-mi voe să vă-mbrăţişez şi nu fără mo-tiv să vă complimentez: Pentru asemenea vremuri, arătaţi minunat!

-Bună seara şi vă mulţumesc frumos domnule Marghiloman, ripostă c-un zâmbet provocator doamna Adelle Vlăsceanu; Mă iertaţi, dar dumneavoastră mă flataţi într-un fel care mă dezarmează.

-Dimpotrivă doamnă Adelle, sunteţi mult prea frumoasă pentu burtosul care numai Dumnezeu ştie cum, a reuşit să vă păcălească.

-Domnule Marghiloman, răspuse cu oarece invidie feminină distinsa doamnă, frumuseţea despre care vorbiţi este apanajul domnişoa-rei care trecând peste etichetă, a vrut să vă îmbrăţişeze prima.

-Da doamnă Adelle, întrebă boier Alexandru Marghiloman, dar la ce bună atâta modestie? Să cred că sunteţi geloasă pe nepoata care fiind o frumuseţe blondă cum greu mai poţi găsi, pun rămăşag că într-un viitor nu prea îndepărtat va înrobi o mulţime de bărbaţi?

În spatele grupului de oaspeţi, un bărbat de o distincţie mai aparte aştepta răbdădor să fie prezentat de boierul care dintr-un motiv ce încă ne scapă printre degete, insistase atât de mult să-l însoţească-n acea vi-zită; Ghicindu-i gându care parcă nu-i da pace, stăpânul conacului din satul Vlaşca se adresă cu oarece mândrie distinsei gazde:

-Alexandre dragule, la vremea când oasele noastre bătrâne au scăpat de frigu iernii şi de biciul vântului rusesc, dă-mi voie să ţi-l pre-zint pe bunul meu prieten: Senator de Vlaşca Teodosiu Vladimir.

-Domnule senator, ură boierul Marghiloman în timp ce întindea mâna distinsului oaspete, fiţi bine venit într-un ţinut cu mai puţin grâu şi porumb, dar încărcat cu mult mai multă istorie naţională.

-Mă bucur să te cunosc scumpule, răspunse zâmbind senator de Vlaşca, iar asemenea vorbe le-am mai auzit cândva, de la cineva.

-Multe mai aude omul domnule senator şi cum văd că-i împărtăşiţi cuvântul, presupun că-l cunoaşteţi bine pe conul Mihalache.

-Uneori avem şi păreri contradictorii, răspunse pe măsură senatorul Teodosiu, dar asta nu ne împiedică să fim prieteni adevăraţi.

-Ce să facem domnule senator, are şi politica chichiţele ei; Altfel poate fi orice, numai politică nu, completă distinsul boier muntean.

-Când am plecat încoace, se lamentă bătrânul senator cu amărăciunea de rigoare, am crezut că voi fi liber, măcar câteva zile.

-Bine, dar de unde atâta libertate? Doar sunteţi politician.

-Chiar aşa scumpule; În fiecare zi mănânc politică pe pâine.

-Foarte bine domnule senator, da măcar să fie cu oarece folos.

-Ceva speranţe sunt dragu meu, dar cum m-am săturat de politica românească, măcar de sărbători să pot scăpa de eapcane şi chichiţe.

-Da senator Teodosiu, interveni boier Vlăsceanu în timp ce păşea primul în salonul pregătit pentru distinşii oaspeţi, dar nu cred că-i bine să stricăm bunătate de pâine ţărănească, c-o politică de moment.

Îl urmă îndeaproape distinsa doamnă Adelle,domnişoara Paulina Vlăsceanu, senator Teodosiu Vladimir şi argatul care venea însoţit de nevastă-sa; Furioasă, Aneta-l trăgea de mână pe fiul său, caporal Badea Ştefan; După ce-i omeni cum se cuvine, boierul Marghiloman îşi invită oaspeţii în camere bine încălzite şi dotate cu paturi moi şi confortabi-le; Simţind că este împins la marginea societăţii româneşti, fostul argat preferă camera în care ani de-a rândul dormise iepureşte în încercarea de al mulţumi pe stăpânul conacului.

Lampa, cu sticla-i prăfuită şi afumată, părea să-i amintească de vremurile de demult; Văzând cum sta agăţată pe un perete scorojit şi rece, argatul Badea Vasile ordonă cu aceeaşi voce aspră:

-Fă muere, şterge-i sticla c-o buca dă hârtie şi aprinde lampa.

-Mă Vasile, dacă boierul Marghiloman nu prea mai are ochi şi pentru familia noastră măcar noi să ne mai vedem din când în când, raportă vădit ofensată doamna Aneta Badea, în timp ce la lumina unui muc de lumânare încerca să pregătească lampa românului sărac.

-Păi bine fă muere proastă, tu ce mama dracu vroiai să ne mai facă boieru? Doar stăturăm la masă cu toate mărimili conacului.

-Aşa-i Vasâle, observă nevastă-sa în timp ce aprindea lampa cu petrol, dar cu noi nu schimbară nici-o vorbuliţă mărimili boierului.

-Păi dacă nici tacto care forţat de senator te-a recunoscut drept fiică legitimă, nu te bagă în samă, eu ce-ai vrea să-ţi fac fă muere?

-Şi dacă mama mă născu iubindu-se c-un boier care ani dea-rându n-a vrut să mă recunoască, eu cu ce dracu sunt de vină omule?

-Da fă muere proastă, dar eu dă unde pizda mătii vrei să ştiu?

-Nu te supăra mă Vasile, dar pă cine vrei să întreb? Pă boier?

-Fă muere tâmpită, poate că n-ar fi rău să-l întrebi pă taică-tu.

-Da Vasâle, dar cine te-a obligat să te însori c-o fată proastă?

-Fă tâmpito, ripostă argatul Badea Vasile văzându-se acuzat, tu alceva nu mai găsăşti într-o căpăţână ca dovleacul dat în pârg?

-Mulţumesc Vasile, reaminti fiica boierului Vlăsceanu, dar atunci ţi-a plăcut de căpăţâna pe care acum o compari c-un dovleac copt.

-Gata cu vorbăria! Acu lasă clanţa şi taci dracului dân gură.

-Da mă Vasâle, raportă femeia fără să ia în seamă ordinul fostului sergent, dar din păcate este mult prea târzâu; Ia spune omule, îţi pare rău după iubita pă care-o avusăşi acilea în satu Domneasca?

-Ştiu doar că-i plăcea dă mine; Anetă, acum eşti mulţumită?

-Ia spune mă Vasîle, tu ţ-ai părăsât iubita şi te-ai însurat cu mine doar pentru că eram fiica boierului Vlăsceanu? Răspunde omule.

-Bine fă muere idioată, ameninţă argatul ce părea să-i sară ţandăra mai mult ca în alte dăţi, dar tu nu vrei să taci dracului din gură?

-Eu am să tac aşa cum am tăcut şi pân-acuşa, dar fata muerii cu care te-ai amorezat în tinereţe n-o să mai tacă prea multă vreme.

-Auzi fă muere, dacă nu vrei să te-audă Fănel vorbind prostii, tu să taci dracu din gură; Cât priveşte pârţotina de care te speriaşi dăgeaba, poate să latre cât o vrea; Eu pierd doar caii dă la bicicletă.

-Da mă Vasâle, dar cu condiţia să ai bicicletă; Cum noaptea nu va dura o veşnicie, raportă fiica boierului cu multă răceală în glasu-i plin de reproş, poate c-ar fi mai bine să ne culcăm.

-Ai dreptate fă muere chioară, dar nu mai sunt şi alte nopţi?

-Da, dar la cât sunt de hoţi, românii ar putea să fure câteva.

-Şi tu ce-ai vrea să facă cu ele? Nici măcar ghişeft n-aduce.

-Cine nu poate să fure zile, se mulţumeşte şi cu câteva nopţi.

-Da fă muere, dar de la o vreme vorbeşti mai mult în dodii.

-Măi omule, răspunse femeia care în acest fel încerca să se elibereze de un gând mai vechi, vreau să spun că tu i-ai furat zilele bietei Anica şi tânjind după avere ai aruncat-o în bezna nopţii veşnice.

*****

În noaptea ce-a urmat cerul se însenină; Maestuoasă, luna se arătă pe cerul steluţelor care sclipeau ca nişte licurici îngheţaţi şi un ger năpraznic se abătu asupra întregului ţinut; La stâna care-n toamnă fu-sese adusă la margine de sat, liniştea care contaminase oi şi ciobani se sfârşi la miez de noapte; Adunaţi în haită, lupii nu mai conteneau cu atâtea hauhauri; Simţind dihonia, oile începură să se agite şi-n cele din urmă să behăie cu disperarea animalului care vede moartea plutind deasupra capului; Nu se ştie dacă oile îşi iubesc cu adevărat stăpânii, dar în momentele de maximă încordare bietele patrupede aşteaptă disperate ciobanii şi câinii; Tot aşteptându-i pe oamenii care niciodată n-au riscat preţioasa lor piele doar pentru a salva blăniţa de care lupii cei mari au atâta nevoie, oiţele Domnului s-au cam înşelat; Moş Lucuţă, ciobanul care la început de veac se angajase la conacul boierului doar pentru a scăpa de oastea ungurescă, auzind hauhaurile barbarilor se sculă în mare grabă şi încercă să-şi dea seama cam la ce distanţă se aflau lupii cei flămânzi; Cum prin ochiul de geam îngheţat nu se vedea mai nimic, bătrânul cioban începu să se îmbrace la repezeală; În timp ce nu mai prididea cu îmbrăcatul hanţelor el începu să strige disperat la băiatul care înfăşurat în piei de oaie, dormea dus şi fără griji.

-Firfirică, ia te scoală mă băiete; Hai mă, hai că dă lupii la oi.

Cum ciobănelul continua să doarmă, moş Lucuţă-l prinse de-o mână şi începu să-l zgâlţie până când bietul copil se ridică în capul oaselor; Speriat, băiatul abia dacă mai reuşi să-l întrebe pe bătrân:

-Ce dracu s-a întâmplat nene Lucuţă? Acu de ce mă sculaşi?

-Păi bine mă băiete, tu n-auzi cum urlă lupii? Hai şi îmbracă-te odată, ordonă bătrânul cioban în timp ce cu privirea căta spre uşa închisă cu zăvorul, altfel dăm de dracu; Hai mă băiete, hai mai repede.

-Bine nene Lucuţă, dar cum vrei să ne batem cu atâţa lupi?

-Hai mai repejor mă Firfirică, altfel rămânem fără nici-o oaie.

-Am înţeles nea Lucuţă, răspunse băiatul în timp ce sărea-n iţari, dar unde dracu pusăi nişte opinci amărâte?

-Uite-le colo mă chiorule şi încalţă-te mai repede, răspunse bătrânul cioban în timp ce încerca să-şi încarce arma de vânătoare.

Deşi erau înfricoşaţi, cei doi ciobani ieşiră din colibă; Erau înarmaţi c-o lampă care abia dacă mai pâlpâia şi c-o puşcă pe care cu chiu cu vai, moş Lucuţă reuşise s-o încarce cu muniţie specială.

-Ce frigu dracu s-a lăsat! Şi unde este lupii nene Lucuţă, întrebă ciobănaşul în mâna căruia lampa de vânt începuse să tremure?

-Bă Firfirică, tu vezi nişte luminiţe jucăuşe? Acolo este ochii lupilor; Mama lor a dracu dă spurcăciuni, înjură bătrânul cioban după care slobozi un foc în direcţia luminiţelor care îndemnate de foame şi de gerul năpraznic, înaintau ameninţătoare spre oiţe şi oameni.

Un al doilea foc de armă îi stârni şi mai rău pe noii recruţi; Văzându-i atât de agresivi şi într-un număr atât de mare, bătrânul care în trecut mai avusese de-a face cu asemenea haimanale, ordonă:

-Firfirică, acu chiar că n-avem ce face; Scoate calu din staul.

-Şi unde dracu să mă duc moşule? Nu tu pârtie, nu tu nimic.

-Cum unde? Trebuie să ajungi la conac şi să vii cu ajutoare; Da mai repede mă băiatule, alfel o păţim c-o haită atât de hămesită.

-Fie cum spui matale nene Lucuţă; Eu mă duc să iau căluţu din staul, dar până când mă întorc dă la conac stai mai cu fereală.

-Bine mă, dar până să pleci dă drumu la câini; Poate-i mai sperie niţăluş, ordonă bătrânul cioban după care sperând că va nimeri măcar una dintre haimanalele care învăţaseră să ucidă oi şi oameni doar pentru a supravieţui cu orice preţ, mai trase un foc de armă.

-Cum vrei moşule, da pân la urmă să nu rămânem fără câini, raportă sărmanul băiat după care tot mai înfricoşat, intră în staul.

Câinii se repeziră în direcţia lupilor înfometaţi, dar nu reuşiră decât să-i stârnească şi mai mult; Încurajat de dulăii care atacau orbeşte, băiatul scoase căluţul din staul; Se opri puţin şi închise uşa; Ţinându-l de căpăstru, băiatul încălecă cu gând s-o ia de-a-dreptul prin lăstăriş; Cum mai mereu graba strică treaba, după numai câtiva zeci de metri calul se afundă în zăpadă până aproape de burtă şi se opri; Dând să se întoarcă, calul se poticni de ceva tare şi căzu; Băiatul se ridică cu oarece greutate din zăpada îngheţată şi până să găsească lampa de vânt un lup se şi repezise la gâtul calului; În timp ce încerca să fugă alţi doi lupi flămânzi îi săriră în spinare; Sărmanul băiat simţi colţii lupilor înfigândui-se în ceafă după care sângele de om se amestecă cu cel de animal, înroşind zăpada îngheţată; Dându-şi seama că pentru bietul băiat nu se mai putea face nimic, bătrânul cioban renunţă să mai tragă şi intră în colibă; Aprinse cu mare greutate o altă lampă de vânt după care, mai temător ca în multe alte dăţi, ieşi afară.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (6) – Oameni şi lupi (1)

Comentarii închise.