Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (7) – Oameni şi lupi (2).

de Florin Bădican | Februarie 12, 2009

INFERNUL ROŞU – VOL. I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

OAMENI ŞI LUPI 2

Cum spurcăciunile încă se mai temeau de foc ciobanul intră în staul; În timp ce încerca să închidă uşa de scândură, o mioară ce părea să fie mai proastă decât media turmei, ieşi afară; Dând să prindă oaia lipsită de minte moş Lucuţă nu văzu cum pe uşa rămasă deschisă intră un lup ce părea să ştie rostul într-o turmă de oi proaste; Văzând aşa îndrăzneală bătrânul se repezi spre lupul cel obraznic; În speranţa că fiara se va speria şi va pleca ciobanul începu să agite lampa; Cum uşa rămăsese deschisă alţi câţiva lupi intrară în staul şi mursicară la întâmplare mulţime de oi; Dându-şi seama că arma nu-i mai folosea la mare lucru, ciobanul apucă o furcă şi o-nfipse-n lupul care tocmai mursicase o mioară; Încercând să mai lovească odată, ciobanul se împiedică şi căzu; Lovindu-se de ceva tare, sticla lămpii s-a spart şi flacăra pâlpâindă aprinse paiele; Văzând focul devastatzor, în cele din urmă ciobanul reuşi să se ridice, dar încercând să-l stingă nu făcu decât să-l aţâţe şi mai tare; Dându-şi seama c-ar putea să ardă de viu, moş Lucuţă încercă să se strecoare printre oile care speriate până peste măsură, se-mbulzeau spre uşa cuprinsă flăcări; Din păcate însă, iţarii îi luase foc; Bătrânul care la viaţa lui îndurase şi văzuse odioasa moarte, abia dacă mai apucă să spună: Dumnezeule mare, iartă-mă pentru tot ce am păcătuit!

*****

Era trecut de ora opt când, un bărbat care după vorbă şi port pă-rea să fie un muntean venit cu treabă la conacu boierului Marghiloman, se opri locului; Judecând după îndârjirea cu care insista să i se deschidă poarta, munteanul care tocmai se oprise părea să fie tare grăbit.

-Care dracu eşti acolo, întrebă paznicul în timp ce furios cobora din foişorul de pază? Ce păţâşi mă omule, dă ce baţi ca nebunu?

-Dăşchide poarta Vizigotule şi vedem noi care-i mai nebun.

-Tu eşti bă Nae? Ia spune mă Parpală, ce dracu te-a apucat?

-Mă puţă, tu dă când stai cocoţat nu mai cunoşti pă nimeni?

-Bine mă, dar tu ce dracu vrei? Te chemă conaşu la conac?

-Poate că m-ar chema la ordin, dar cum eu nu sunt sluga boierului, îmi văd de treaba mea; Acuma pricepuşi de ce nu mă chiamă?

-Atunci dă ce dracu baţi la poarta boierului? Ai ceva treabă?

-Bă Vizigotule, tot tu mă-ntrebi? Păi ce paznic eşti bă Uţă? Dacă nu văzuşi prăpădu daznoapte, boieru va crede că dormi în front.

-Şi tu mă mai fierbi mult cu vrăjala? Bă Nae, ce dracu nebuneală te prinsă taman când la conac veni o droaie dă mărimi boiereşti?

-Ia mai dă-le încolo de mărimi! Că când boieru Marghiloman o să afle că-i arsă stâna iar tu dormişi ca un bou bălţat lângă iezlea plină cu coceni, să ştii c-o să dai dă dracu; Acuma pricepuşi?

-Bă Nae, eu cred că tu mănânci rahat cu lingura dă lemn.

-Iar eu cred că mai dăgrabă tu eşti ăl care bău ţuică de tot rahatu, altfel n-ai fi dormit buştean o noapte întreagă; Pricepi Vizigotule?

Speriat, paznicul urcă în foişor; Bătu cu putere într-un clopot şi dădu alarma în tot conacu; După o vreme, câţiva slujitori care deacum erau conduşi de argatul Badea Vasile, ieşeau călări pe poarta conacului; Erau înarmaţi cu bâte şi cu arme de vânătoare; Din cauza zăpezii care troienise drumul ce ducea la stâna din marginea satului, slujitorii boierului Marghiloman ajunseră cu mare greutate la locul dezastrului; În cele din urmă se opriră locului şi mai să nu-şi creadă ochilor care de multă vreme nu mai văzuseră un asemenea coşmar; Peste tot numai cenuşă, scrum şi-o mulţime de oi care muriseră-n colţii lupilor flămânzi; Graţie întâmplării câteva oi mai norocoase înotau prin zăpada răscolită; La margine de lăstăriş, slujitorul care încerca să scoată un berbecuţ afundat în zăpadă văzu rămăşiţele unui cal, iar lângă el câteva hălci de carne şi oase; Privind mai atent slujitorul zări capul unui om; În faţa unui asemenea carnagiu bietul creştin părea să amuţească; Nu ştia ce să mai spună şi nici ce să mai facă; În cele din urmă începu să strige după ajutor, dar rămase pironit în locul de coşmar; Auzind stigătul care venea din margine de lăstăriş, argatul Badea Vasile dădu pinteni calului şi cu mare greutate ajunse la doi paşi de slujitorul care privindu-l disperat, părea să pozeze într-o veritabilă stană de piatră.

-Şi acu dă ce pizda mătii urli ca nebunu, întrebă argatul în timp ce cu privirea mătura câmpul de luptă? Ce dracu te-a mai apucat?

-Păi bine dom Bade, răspunse slujitorul luându-se cu mâinile de capul rotund, matale nu vezi ce nenorocire şi ce multe mortăciuni?

-Dom Bade, întrebă scăpărând de mânie un alt slujitor, cine dracu puse foc? Mie mi să pare că la stână fuse mâna unui cremenal.

-Dracu ştie bă Mogâldane; Acu s-ar putea să fie vorba şi d-o mână cremenală, dar ia spune: Câţi ciobani era la stâna boierului?

-Păi dom Bade, după câte ştiu era moş Lucuţă pă care nu să poate să-l fi uitat şi un băieţandru din neamu lu Firfirică Sărăntocu.

-Cu atâţa lupi doar un moş bătrân şi un puştan ne înţărcat?

-Acuşa cine-i dă vină? Poate ţopârlanii care face dă caraulă.

-Bă Mogâldane şi voi ăştilalţi, ordonă scârmându-se în nas fostul sergent, adunaţi ce mai rămasă din oameni şi oi; Bă Ilie, tu dai fuga la conac şi aduci cât mai repede câteva sănii; Acum aţi înţeles?

-Am înţeles dom Bade, dar cred că cel mai bine ar fi să treci pă la jandar şi să-i raportezi dăspre criminalii care-şi făcură dă cap.

-Cui măta în cur să raportez bă Mogâldane? Tu crezi că un jandar dă ţară va putea să prinză lupi legeonari?

-Eu zâc să încercaţ dom Bade; Nu să ştie niciodată dă unde sare un iepure mai norocos, îndrăzni Mogâldan să-şi dea cu părerea.

-Bă ţugulane, tu crezi că eu nu ştiu ce am dă făcut? Acuma cătaţ tot ce mai rămasă din morţi şi după ce le puneţ în două grămăjoare separate, vedeţi câte oi scăpară nemursicate; Apoi, le duceţ la conac.

-Am înţeles domnu Bade, raportă cam peste rând un alt slujitor, numai că fiinţe mai proaste dăcât oili eu n-am văzu pân acuşica.

-Ce vorbeşti mă Pălăghie, întrebă ironic fostul sergent? Păi dacă dimineaţă te uitai în oglinda mătii, nu vedeai una şi mai proastă?

-Aşa i-am spus şi eu dom Bade, încercă Mogâldan să ţină isonul fostului argat, numai că bolândul ăsta crede doar ce-i spune popa.

-Bă ţugulanilor, ordonă încruntat argatul, acu faceţ ce v-am ordonat eu şi nu vă mai împungeţ ca nişte boi pentru o vacă stearpă.

Atât mai ordonă fostul sergent după care se-ndreptă spre conac; Gândind la lupii legiunii argatul ajunse în dreptul porţii pe care cândva intrase însoţit de învăţătorul Predoiu; Fără să vrea trase de frâu şi opri calul la doi paşi de poarta dincolo de care găsise un gram de fericire; În curte desluşi luptându-se cu nămeţii silueta unei femei; De cum îl văzu, domnişoara se propti în lopata de lemn după care întrebă:

-Bună ziua domnule Badea! I-aţi găsit pe ciobanii boierului?

-Am găsit doar câţiva morţi; Tu n-ai dă un să ştii mă femeie, raportă argatul privind-o fascinat, dar pă ciobani îi mâncară lupii.

-Şi cum tată, mai întrebă domnişoara care forţându-şi destinul ieşi în drumul troienit, pe ciobani i-au mâncat lupii timpului?

Întrebarea domnişoarei Ioana Predoiu, căci ea era femeiea din vocabularul bietului argat, nu avu cine ştie ce efect asupra bărbatului care continua să stea mândru în şaua calului; Om simplu şi fără caracter, Badea Vasile nici măcar în ceasul al doisprezecelea nu găsi puterea şi curajul de a recunoaşte fata care fără să ezite, întrebă nu fără motiv:

-Tăticule bun, fratele meu Ştefan de ce naiba nu te însoţeşte?

-Curioasă ca orice muere, dar eu nu ştiu dăspre cine vorbeşti, raportă argatul după care dând pinteni calului se îndreptă spre conac.

Fiu de ţăran, argatul Badea Vasile se născuse şi crescuse în satul Domneasca; Om simplu şi prea puţin cultivat, el pierduse până şi educaţia pe care-o primise în familie; În schimb se procopsise c-un orgoliu care în cele din urmă va avea urmări din cele mai nefaste; Poate puţin mirată, dar deloc surprinsă, domnişoara Ioana mai rămase câteva clipe, privind după bărbatul care nici după douăzeci de ani nu vroia s-o recunoască; Să fie natura umană principalul vinovat, se mai întrebă frumoasa domnişoară după care-şi luă privirea de la un tată care fugea până şi de propriul său copil?

Dacă-i aşa, atunci de ce răutatea din oameni nu se vede în timp ce răul din fiecare, mai devreme sau mai târziu iese la lumină, făcând să pălească şi frumosul pe care orice om îl dobândeşte prin naştere? Cu astfel de gânduri domnişoara Ioana intră în curte şi încercă să se bucure de albul pe care bunul Dumnezeu îl dăduse din belşug; În timp ce nepoata învăţătorului continua să se bucure de albul care acoperea ca un covor fermecat întregul ţinuţ, poate mai cătrănit ca niciodată argatul Badea se opri în faţa ţăranilor care aveau ceva de împărţit cu boierul Alexandru Marghiloman; Obişnuit cu gălceava ţugulanilor care nu ştiau decât să ceară de pomană, fostul argat descălecă în mare grabă şi prezentându-se în faţa boierului, raportă cu oarece plecăciune:

-Nici nu ştiu cum să vă spun conaşule, dar acuşa e dă rău.

-Cum aşa mă Vasile? Cam cât de rău poate fi răul omenesc?

-Conaşule, omenesc, neomenesc, dar scăpară doar câteva oi.

-Ia mai dă-le încolo de oi şi mai bine spune-mi ce fac ciobanii? Ai vorbit cu oamenii? Au nevoie de îngrijiri ceva mai deosebite?

-Păi cu cin să vorbesc conaşule? Ciobanii era morţi cu toţii.

-Şi cum ai stabilit identitatea? Bieţii oameni nu erau mutilaţi?

-Ce să mai utilaţ conaşule? Moş Lucuţă arsă dă viu, iar băiatul dăspre care auzâi c-ar fi dân neamu lu Firfirică, fuse mâncat dă lupi.

-Ia spune-mi argatule, insistă boier Marghiloman, hotărât să afle adevărul adevărat, cine crezi c-a incendiat stâna din marginea satului? Doar n-o să cred că în plină iarnă a trăznit-o sfântul Tescovineanu.

-Conaşule, raportă argatul care deamu încerca să-l tragă mai deoparte pe boier, eu cred că numai mâna unui legeonar putea să…,

-Fugi daci argatule, ripostă nervos distinsul boier muntean; Aşa cum toată lumea ştie, legionarii la care te gândeşti poate nu fără motiv, asasinează de regulă oameni de vază şi politicieni; Nicidecum doi ciobani care făcându-şi datoria, primeau lunar o bună simbrie.

-Păi atunci cin să pue foc la stâna matale? Nu vă fie cu supărare conaşule, dar eu cred că numai o mână cremenală putea să dea foc.

-Până la urmă ne vom lămuri şi vom vedea care este adevărata cauză; Argatule, dincolo de moartea ciobanilor care mă îndurerează cel mai mult, cum ţi se pare satul Domneasca? Oamenii ce mai fac?

-Ce să facă conaşule? Nu ştiu, dar satu ăsta este mereu la fel.

-Satu poate că este acelaşi, dar cu vremea oamenii se schimbă.

-Apăi de conaşule, matale-i cunoşti mai bine pă ţăranii dacilea; Eu care plecai datâta timp, nu-i mai ştiu pă toţi care rămasără-n sat.

-Că nu vrei să ştii nimic despre oamenii satului este păcatul tău, răspunse boierul Marghiloman pe tonul cel mai acuzator cu putinţă, dar se pare că tu ai uitat chiar şi de propria ta fiică.

Argatul dădu să mai spună ceva, dar cum boierul făcuse stânga împrejur, părăsindu-l la vreme de răstrişte, bărbatul care odinioară se lăuda cu fapte de vitejie plecă să-şi întâlnească familia de la care spera să se bucure de puţină îngăduinţă; Chiar dacă nici în sânul familiei nu mai găsea prea multă înţelegere, el încerca să învăluie durerea singurătăţii c-o peliculă subţire de aur şi prin strălucirea ei să-i orbească pe curioşii cei mai curioşi; Dar nu toţi se lasă orbiţi de strălucirea aurului său, iar unii începuseră să-l condamne; Dacă ar fi fost vorba numai de fata care pretindea că-i este fiică mai treacă meargă, dar iată că acum tocmai cel care-l aruncase în braţele Anetei îi cerea socoteală; În sinea lui recunoştea greşeala făcută în tinereţe, dar cum putea să pozeze în faţa boierului Marghiloman? Ca un laş care n-avea curajul şi puterea de aş recunoaşte propria fiică? Cu astfel de gânduri fostul argat Badea Vasile descălecă în faţă căsuţei în care trăise şi sperase mereu la mai bine; Îl întâmpină Aneta Badea; Nevasta care deacum privea-n zăpada îngheţată, întrebă poate mai îngrijorată ca în multe alte dăţi:

-Cum îi Vasâle? E dă rău, sau îşi bătu careva joc dă voi?

-Este chiar foarte rău, dar tu ce dracu faci fă muere; Acuma joci tontoroiu pă zăpadă, sau poate că nu mai puteai dă doru meu?

-De Vasile, joc şi eu ce-am învăţat; Neavând tată învăţător…,

-Bine fă, dar acu taci dracu din gură şi nu mai îndruga prostii.

-Dar că fitu Ştefan o place pă fita Ioana tot prostie să chiamă?

-Cu Ştefan voi sta dă vorbă chiar acu, răspunse argatul pe un ton răstit, după care nervos, plecă să-şi caute fiul în parcul conacului.

Pe caporalul pentru care obţinuse prelungirea permisiei contra unei unui ciubuc substanţial, îl găsi bătându-se cu zăpadă; Oprindu-se locului, argatul privea mirat printre pomii de un alb imaculat.

-Domnule argat, întrebă zâmbind domnişoara Paulina Vlăsceanu, dumneavoastră nu vreţi să vă angajaţi într-un război atât de alb?

-Domnişoară Paulina, raportă zâmbind ademenitor locotenentul Mihai Marghiloman, eu nu cred că argatul tatălui meu are chef de răz-boiul în care obuzele de zăpadă se topesc într-o mână delicată.

-Şi de ce nu domnule Mihai? Doar nu dă în mintea copiilor.

-Păi dom locotenent, raportă nervos fostul sergent, mie-mi ajunge războiul în care doi ani dă zile luptai ca prostu, pă frontu nemţăsc.

-Fiecare cu războiul său, raportă locotenentul Mihai după care zâmbind, mai trimise un bulgăraş în direcţia domnişoarei Paulina.

-Da dom locotenent, dar război poţi să-ţi cumperi doar când eşti bogat; Cum noi suntem săraci, Aneta care-i căpitanul nostru ne bagă la bulău dacă nu ne prezentăm cât mai urgent la raportul de prânz.

-Şi ca să nu fii singur în bulăul soţiei, i-al şi pe caporal.

-Bine tată, dar ce are mama cu mine? S-a întâmplat ceva rău?

-Da mă băiatule; S-a întâmplat ceva neplăcut, dar nu acuma.

-Bine, dar când dracu să întâmplă dandanaua? Mai dămult?

-Întradevăr băiete, mai dămult; Tu nici măcar nu te născuse-i.

-Şi tu dă ce dracu nu-mi spui şi mie ce s-a întâmplat atuncea?

-Ascultă mă băiete, încercă argatul să-şi iscodească fiul, ţie-ţ căzu cu tronc vro fată din satu ăsta? Ia spune, doar nu-i ceva ruşinos.

-Da mă tată, este o gagică mişto; Ştiu doar c-o chiamă Ioana.

-Ioana şi mai cum o chiamă pă muerea care te zăpăci dă cap?

-E o fată cu simbrie la conacu boierului, dar dă ce mă întrebi?

-Mă băiatule, tu va trebui să-ţ cam ei gându dă la ea; Pricepi?

-Păi dă ce mă tată? Muerea care îmi plăcu mie ţi să pare prea sărăntoacă, raportă mirat caporal Badea Ştefan, oprindu-se locului?

-Ascultă băiete, ameninţă tatăl în timp ce-şi prindea fiul de braţ, dacă nu-ţ vezi dă treabă şi te mai ţâi dup-o fustangioaică săracă, să ştii c-am să te urc într-o sanie şi te expediez la Vlaşca; Mă Ştefane tată, tu ai înţeles ordinul meu, sau unde mama dracu-ţi umblă mintea?

Că fiul argatului Badea Vasile n-a înţeles nimic din tot ce ascun-dea întrebarea tatălui său, este o chestiune cu implicaţii sângeroase în desfăşurarea evenimentelor care vor marca viitorul apropiat; Toate a-ceste întâmplări, ca şi multe alte momente cruciale din dramatica noastră istorie, le putem afla şi mai cu seamă le vom putea înţelege, numai dacă vom citi cu oarece atenţie paginile următoare.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (7) – Oameni şi lupi (2).

Comentarii închise.