Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Literatura virtuală şi Curentul Generaţiei Google (1)

de Ionuţ Caragea | Februarie 18, 2009

dialog la masa www

Cuvânt înainte

Fie că vrem, fie că nu, Internetul ne marchează existenţa. Apariţia acestui nou mijloc de comunicare a revoluţionat modul de gândire şi manifestare al scriitorului contemporan. Însă, dacă pentru unii dintre noi Internetul înseamnă mersul firesc al evoluţiei, pentru alţii reprezintă o adevărată cutie a Pandorei.

Ideea acestui dialog la masa www mi-a venit spontan. Am trimis un email mai multor zeci de scriitori, lăsând la latitudinea dânşilor să răspundă la întrebări. Se pare că Internetul şi literatura virtuală sunt subiecte de continuu interes pe toate palierele de vârstă şi activitate literară. Poeţi, prozatori, critici literari au răspuns scurt sau detaliat, exprimându-şi punctul de vedere. Părerile dânşilor cât şi ale mele nu se vor a fi şabloane literare ci simple opinii ale unor oameni care iubesc arta scrisului şi se implică în fenomenul literar. Sper ca acest dialog să trezească interesul specialiştilor în filologie şi istoria literaturii.

La acest interviu au avut plăcerea şi amabilitatea să răspundă :

Alexandru Florin Ţene – poet, critic literar, promotor cultural, preşedinte al Ligii Scriitorilor din România.
Ileana Floran – poetă, promotor cultural şi preşedinte al Asociaţiei Culturale Florema Design.
Veronica Balaj – poetă şi prozatoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec.
Gabriel Mirea – poet, publicist, promotor cultural pe Bookblog.ro.
Laurenţiu Bădicioiu – profesor şi promotor cultural în Mizil, organizator al concursului literar Romeo şi Julieta la Mizil.
Maria Popescu Butucea – poetă şi prozatoare de ficţiune.
Angela Furtună – scriitoare, publicistă, critic literar, membră a Uniunii Scriitorilor din România, membră a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membră a Asociaţiei Jurnaliştilor Profesionişti din România şi membră fondatoare a Asociaţiei de Apărare a Limbii Române.
Petre Flueraşu – poet, promotor cultural, critic literar, fondator şi director al revistei ARCADA.
Radu Botiş – poet, preot iconom stavrofor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Baia Mare, Maramureş.
George L. Nimigeanu – poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Târgu-Mureş şi membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, Suceava.
Mircea Gheorghe – scriitor, critic literar, membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada.
Marius Chelaru – eseist, poet, prozator, traducător, promotor cultural, critic literar şi editor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Clubului Junimea, Iaşi şi membru onorific al Fundaţiei Maison Naaman pour la Culture, Beirut, Liban, Membru al Societăţii Române de Haiku, Membru World Haiku Association, Japonia.
Ionuţ Caragea – scriitor, promotor cultural, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec.

I. Credeţi că asistăm odată cu apariţia Internetului şi la o nouă mişcare literară mondială?

Alexandru Florin Ţene – Apariţia Internetului a revoluţionat modul rapid de transmitere a informaţiilor, dar şi al literaturii, în general al cunoaşterii operelor de artă, în cele mai îndepărtate colţuri ale Terrei. Internetul este un mijloc de comunicare cu o rază de acţiune fără precedent, capabil să împletească mediile culturale mai strâns ca oricând. Dacă inventarea tiparniţei a deschis drumul primei mari revoluţii în sfera comunicării dintre oameni, apoi televiziunea, acum, prin apariţia Internetului, a fost declanşată a treia mare revoluţie de acest fel.
Odată cu dezvoltarea Internetului a apărut şi cititorul de Internet şi, totodată, scriitorul pe Internet. Astfel Internetul a început să formeze două categorii, aşa cum apariţia tiparniţei a format scriitorul de carte şi cititorul de carte, înlocuind menestrelii şi ascultătorii acestora. De fapt, Internetul poate fi considerat drept ce mai recentă dintr-o serie de schimbări evolutive petrecute de-alungul secolelor în domeniul formelor de comunicare. Trecerea de la comunicarea orală la cea scrisă, cea de la scris la tipar şi apoi cea de la tipar la comunicarea prin radio, televiziune şi apoi Internetul s-ar putea să pară a fi evoluţii destul de neutre. În acest context Internetul are o influenţă asupra mişcării literare mondiale ca suport electronic, influenţând stilul lucrărilor, care va deveni mai concis şi alert, inclusiv esteticul. Va apare o interferenţă a culturilor care se va reflecta şi în literatură. Peste ani va apare o nouă mişcare literară în care specificul naţional va fi mult estompat.

Ileana Floran – Da. Pot chiar spune că am asistat la naşterea unui nou curent literar.

Veronica Balaj – Desigur. Deşi nu aş vrea să dau un răspuns pătimaş. Acceptarea din prima clipă a existenţei unui fenomen numit „Internet”, poate părea părtinitoare. Oricum am privi lucrurile, această nouă formulă nu poate fi ignorată şi cred că toată esenţa constă în ideea de comunicare. Un factor esenţial în evoluţia umană a fost mereu comunicarea. Indiferent de formă: prin viu grai, prin scris, apoi radioul, televiziunea şi iată, Internetul. Acesta oferă posibilitatea unei comunicări foarte rapide la distanţe diferite şi pe diferite paliere intelectuale. Comunicarea, un element specific uman, corespunde cu viteza de gândire pe care o suplineşte în parte azi, Internetul. Ce-ar fi fost omenirea dacă nu ar fi existat căi de comunicare? Privitor la literatură, sigur, se pot comunica rapid, fără limită de spaţiu, idei, formule literare dar (iată, intervine şi un „dar” pentru contracararea eventualei note de exclusivism), în nici un caz nu putem considera că marile opere literare se creează spontan, comunicând pe Internet un text, o idee, o pagină literară. „Mişcarea literară mondială” la care faceţi referire există în parametri şi pe dimensiunea comunicare suplimentară, schimb intens de informaţii…

Gabriel Mirea – Noile mişcări literare se ţin lanţ începând din secolul 19, cu sau fără Internet. Originalitatea – concept de sorginte romantică, este legată în mod evident de nou. De altfel avantajul Internetului ar putea contura o nouă direcţie prin 3 demersuri posibile: fie o mişcare literală – să se meargă spre visul avangardiştilor care îşi doreau poeme cu un aspect aducând a desen, fie o mişcare de unificare într-o limbă supranaţională – cum vedem în numeroasele poeme cu inserţii englezeşti, fie – ceea ce ar fi de dorit – o mişcare de aprofundare culturală, probabil cea mai puţin vizibilă, având în vedere că azi există cel puţin teoretic posibilitatea accesului la orice carte..

Laurenţiu Bădicioiu – Cred că asistam mai degrabă la o nouă formă de artă, concomitent cu diluarea şi amestecul valorilor, din cauza prea marii permisivităţi a Internetului.

Maria Popescu Butucea – Nu ştiu dacă s-a închegat o mişcare literară mondială, dar cu siguranţă deschiderile sunt foarte mari. Nu este comparabil decât cu generalizarea învăţământului de acum câteva secole. Se nasc tot mai multe talente în faţa calculatorului, tocmai datorită accesului uşor şi, mai ales, liber de orice cenzură. Eu nu aş fi scris niciodată dacă nu aş fi avut acces la net. Încep să văd şi marile diferenţe între cei care accesează şi cei care nu accesează Internetul, prin faptul că primii sunt tot mai buni.

Angela Furtună – O mişcare literară presupune un canon literar şi poate că şi un program, înainte de toate. Pentru că literatura trebuie să fie un concentrat de mesaj ce vine simultan dintr-o analiză a experienţei şi dintr-o sinteză a inovaţiilor, ca să o citez, în esenţa ei, aici, pe Rebecca West. Iar de un canon nou legat numai de Internet nu putem încă vorbi nici în literatura română, cum nici, cu atât mai mult (fiind chiar utopică şi nerecomandabilă, concetistă, această formulare!), la scară globală. Iată cum, deşi nu avem în vedere un canon, avem prin Internet o tehnologie a sufletului şi un apetit reacţionar subminator al status quo-ului actual, exprimate prin forme de artă digitală şi motoare de creaţie literară.
Ceea ce s-a mondializat prin apariţia Internetului a fost democratizarea accesului autorilor la actul publicării, care se poate face acum şi numai on line, aşadar rapid şi cu prizare instantanee la public. Asta a însemnat, însă, ca alături de scriitori cu bun simţ şi profesionişti, să stea şi grafomani, şi oligofreni, şi oameni fără talent sau fără discernământ estetic, infractori, deliranţi, sinucigaşi ce amână prin delirul literar actul final, terorişti ai literelor, exhibiţionişti…Iar în acest Babilon se decelează greu între literatura hipertextuală, nerecomandabilă publicării, şi gratuitatea absolută, maniacală monomană şi non-semantică.
Pe de altă parte, s-ar putea ca toate aceste categorii subliterare şi non-literare să fi existat şi înainte, însă funcţionau într-un spaţiu mai intim, privat şi inofensiv, laolaltă cu un caiet de confesiuni şi eventual cu un jurnal de spital, în timp ce acum violenţa şi dezinhibarea manifestă a artei (gratuită, accesibilă, exhibiţionistă) propagate prin Internet nu mai pot fi ascunse, nici ignorate sau minimalizate. Prin audienţă şi libertate, Internetul legitimează expresivităţi artistice de neconceput în lumea non-internautică (iată că avem acum şi această dihotomie din punct de vedere axiologic!) sau în lumea recentă şi, mai mult, introduce categorii juridice noi, privind drepturile de autor, egale pentru capodopere şi rebuturi, dacă îl amintim aici pe Umberto Ecco, cel ce publica acum câţiva ani în L´Espresso dezbaterile sale pe tema literaturii în epoca Internetului sub genericul Pliculeţul Minervei.
Prin esenţa sa, Internetul schimbă problema receptării, iară nu în chip decisiv mecanismul facerii literaturii. Schimbând în mod revoluţionar receptarea şi targetul discursului literar, Internetul devine şi ţinta elitelor intelectuale care încă critică necruţător, aproape printr-un delir politic-ideologic, bazele actuale internautice: vulgaritatea maselor şi mediocritatea vremurilor internautice. Acesta este un paradox, dacă ne gândim că Internetul a apărut ca instrument de lucru bibliografic al universitarilor şi elitelor intelectuale, pentru a se democratiza enorm în ultimii douăzeci de ani.
Aşadar, acest fenomen ar trebui definit în mod dinamic, ca un conglomerat conceptual situat între modă, stil de comunicare şi epistemă, privită ca un produs de fuziune a antropocentrismului cu un tehnocentrism agresiv.
“Canalele de comunicare în masă trebuie făcute să recunoască şi să spună adevărul, să vadă pericolul pe care chiar ele îl ascund”, spunea undeva Karl Popper în “Lecţia acestui secol” iar eu sunt tentată să extind asupra Internetului (care a început să fie achiziţionat de media şi adjudecat ca viitor al comunicării prin entertainment) această atenţionare emisă de unul din cei mai liberali gânditori ai secolului al XX-lea, şi care, alături de Hayek şi Aron, a pus accentuat problema responsabilităţii intelectualilor cu precădere în societăţile corupte. Scriitorii nu sunt străini de această responsabilitate, chiar şi atunci când se nasc în lumea Google. Libertatea fără raportare la responsabilitatea intelectuală este duşmanul cel mai mare al unei culturi, al oricărei culturi.

Petre Flueraşu – În mod evident dezvoltarea Internetului a creat mijloacele propagării literaturii. Şi da, dacă analizăm exemplele oferite în ultimii ani de scriitori de renume ca Stephen King sau Paulo Coelho, care au folosit preponderent Internetul ca mijloc de promovare a propriilor lucrări, putem vorbi de o mişcare literară mondială care se concentrează foarte mult asupra aspectului online.

Radu Botiş – Da, se poate spune. Rapiditatea obţinerii, transmiterii dar şi a comunicării este de real progres şi pe tărâm literar. Mult mai uşor pot fi stabilite punţi de legătură şi din acest punct de vedere, neputând fi exclusă chiar această nouă mişcare literară mondială.

George Nimigeanu – Având în vedere aspectele pozitive pe care le are Internetul (lăsându-le pe celelalte la o parte), dispariţia distanţelor este un avantaj considerabil. Doar necunoaşterea uneia sau alteia dintre limbile „de comunicare” ar putea fi un impediment. Cât priveşte faptul că limba engleză a devenit „cvasiuniversală”, ideea unei noi mişcări literare „mondiale” n-ar fi una fără putinţa de a se naşte. Numai că, indiferent care ar fi „cursul” importanţei acestei mişcări, specificul naţional (datorat naţionalităţii autorului) al operei literare nu va putea fi evitat; şi nici n-ar fi corect să fie evitat, pentru că „ştergerea” specificului ar ştirbi ceva din valoarea operei respective, prin aplatizare, prin uniformizare. Doar „nervul” autorului, simţul său valoric, amprenta sa specifică, talentul său scriitoricesc, harul dumnezeiesc învestit în el de pronia cerească ar mai putea „salva ”o asemenea literatură „mondializată”. Şi poate că ar fi bine să nu uităm că diversitatea face valoarea, bineştiind că realitatea bate literatura (ficţiunea). Dar, oare, nu cumva mă înşel în această privinţă? Nu cumva viitorul ne pregăteşte surprize, azi de neimaginat?

Mircea Gheorghe – Internetul face parte astăzi din viaţa cotidiană a sute de milioane şi poate a miliarde de oameni, în primul şi în ultimul rând ca o componentă esenţială a noilor tehnologii de informare şi comunicare (NTIC). Ca atare, dacă înţelegem prin apariţia unei noi mişcări mondiale literare, o mai mare vizibilitate şi dezvoltare a unei mişcări literare deja existente, o ieşire a ei dintr-un anonimat local, răspunsul este da. El poate contribui la mondializarea – ca să folosim un concept la modă – a unor anumite tendinţe sau mişcări literare. Dar nu şi la producerea lor. Internetul nu-mi pare un laborator literar ci doar vitrina imensă a unui eventual laborator.

Marius Chelaru – Poate da, poate nu. Nu ştiu sigur dacă asistăm la o nouă mişcare literară, dar pot spune că asistăm la crearea unui nou spaţiu de manifestare, mult mai larg şi care, pe anumite secvenţe este un catalizator, pe altele poate constitui şi un lucru nu întotdeauna bun. „Mişcare literară” este un termen complex, dar care are şi nişte conotaţii semantice precise.

Să exemplific cu două situaţii concrete:

1. Pentru asociaţiile/ autorii de haiku din întreaga lume Internetul a fost evident un veritabil motor pentru schimbul de informaţii, publicarea de reviste virtuale. Practic distanţa şi geografică şi culturală a putut fi survolată de aceştia altfel datorită Internetului. În fapt, activitatea lor a fost mult mai bine susţinută astfel.
Câteva momente numai: în anul 1999, Jim Kacian publica în revista „Haiku Moment” textul „Beyond Kigo: Haiku in the Next Millennium”, imagine a felului în care se discuta despre haiku/ terminologia aferentă, răspândirea în lume. Ulterior, prin revistele/ întrunirile fizice şi virtuale ale World Haiku Association, Ban’ya Natsuishi şi alţi fondatori au discutat pe tema „keywords” – termen cu implicaţii evidente şi însemnate în ce înseamnă „fenomenul” haiku azi. (lucru vizibil în felul cum se scrie/ comentează/ discută despre haiku azi pe plan mondial, inclusiv la noi, aşadar) Sau să amintim alte două asociaţii haiku internaţionale: Haiku International Association (HIA), fondată în 1989, la Tokyo, la care s-au asociat alte zece societăţi de haiku, din 8 ţări (Germania şi România câte două); editează o revistă, are site, organizează un concurs internaţional. 2. World Haiku Club (WHC), înfiinţată în 2000 – la o întâlnire anuală a WHC gazdă a fost România, la Constanţa; editează două publicaţii: Ginyu, trimestrială, şi World Haiku, cel puţin o revistă on-line. (R.H. Blyth a folosit primul expresia world haiku. Iar situaţia autorilor din România este la fel de elocventă în ce priveşte această efervescenţă, reală, în domeniu.
Concluzionând, în „mişcarea” haiku internaţională internetul a fost perceput, în linii mari, ca o cale prin care se pot propaga/ populariza cel mai lesne informaţii de ultimă oră, creaţii, poeme. Dovadă stă şi faptul că mai multe asociaţii/ grupări cu poziţii/ roluri semnificative în domeniul haiku/ liricii nipone din Japonia şi din lume (World Haiku Association, World Haiku Club, Haiku International Association, Meguro International Haiku Circle, Shimanami Kaido, International Haiku Convention, Haiku Society of America, British Haiku Society, Association Française de Haiku, Irish Haiku Society, Shanghai Haiku-Hanpai Study Association, Haiku Canada, Taipei Haiku-Society ş.a.) au ales să aibă site. Unele au şi diverse publicaţii pe Internet. În ceea ce priveşte ţara noastră, S.R.H. Bucureşti şi S.H. din Constanţa nu au pentru moment site-uri. Creatorii de haiku de la noi fie au blog/ site-uri personale, fie publică în spaţii virtuale precum cele amintite anterior, fie ele specializate sau nu.
Pe calea netului autorii români, care au şi creaţii de certă calitate, s-au putut face cunoscuţi în ţară, şi mai ales peste hotare, au putut participa la concursuri (unde au fost/ sunt mereu răsplătiţi cu distincţii). Netul joacă un rol tot mai mare în schimbul de informaţii şi publicarea de creaţii originale, eseuri, texte din domeniul liricii nipone. Autorii, de la noi şi din alte părţi, putem spune, deşi probabil sunt şi excepţii/ discuţii şi controverse, folosesc din plin această alternativă. Iar îmbunătăţirea continuă a performanţelor tehnicii de calcul, apariţia unor softuri tot mai sofisticate va duce şi la creşterea spectaculoasă a posibilităţilor. Dar nu putem vorbi despre crearea unei mişcări, în deplinul sens al cuvântul, ci de un „catalizator”.

2. Scriam într-un articol despre site-urile de poezie, în speţă despre cărţilor unor autori care au ales, ca şi alte mii, să îşi publice creaţiile (şi) pe net; acolo vorbeam de „poezie.ro”. Aminteam despre modul în care era catalogat acest site: fie ca un loc în care „duiumul de veleitari îţi creează o stare antipoetică greu de eradicat” – Gellu Dorian (Convorbiri literare, martie 2006), fie ca o alternativă viabilă: Lucian Chişu (prefaţa la Ultima generaţie, primul val, antologie poezie.ro); şi eram în acord cu Lucian Chişu, care sublinia şi că nici o revistă de cultură, nici un cenaclu literar nu pot atinge, ca amploare, dezbaterile de opinii de pe site, care poate fi „concomitent şi revistă şi cenaclu literar”. (Deşi, desigur, există şi amendamente legate de modul în care se aleg şi se discută textele.) Spuneam atunci că, probabil, motivaţiile celor care publică pe site acoperă o paletă largă, de la modul în care ar putea avea acces în revistele literare, la o anumită „libertate” pe care o conferă Internetul; aminteam şi preocupările programatice, şi de faptul că se poate vorbi de câteva „direcţii” în care se înscriu creaţiile/ creatorii de pe acest site. În linii foarte generale, de la cei care scriu şi vor să afle părerea altora despre munca lor, poate şi să comunice pe această temă, la cea a poeţilor care au dobândit o anume consacrare în revistele literare, au (sau nu) volume publicate, şi au ales să publice şi pe acest site.
Este ştiut că părerile presei literare sunt împărţite: în mare, unii nu dau prea multe şanse celor care publică aici (ex: „Un astfel de lanţ, care numără acum zeci de mii de autori, sute de mii de texte aşezate în site-ul amintit, se poate defini într-o odisee lirică regenerativă care are menirea să satisfacă interese din ce în ce mai multe, care, datorita impactului imediat, lasă în spate cititul adevărat, asimilarea şi mai ales grila estetică prin care este obligatoriu să treci un text la lectură.”- Gellu Dorian, Convorbiri literare, martie 2006), alţii cred că, în afara celor care mai mult încearcă, este şi o galerie semnificativă de nume care s-ar putea impune (ori s-au impus deja) sau că e binevenit un spaţiu atât de generos. Că parte din cei care au ales să publice pe site sunt cel puţin promisiuni. Nicolae Manolescu spunea, într-un interviu acordat lui Vartan Arachelian[1], despre ce şi cum se publică pe Internet, în general, că: „din păcate, cantitatea publicată depăşeşte orice închipuire”, şi: „nu există nici o monitorizare, nici un control, nici un spirit critic, este un sac enorm în care se aruncă, nediferenţiat, totul la grămadă.” Şi: „E păcat pentru ei, pentru că bănuiesc, n-am nici un motiv sa cred contrariu, că sunt şi oameni talentaţi printre şi care risca fie să se piardă, fie să fie consideraţi nişte veleitari care n-au acces la presa scrisă sau la edituri. Ceea ce nu e cinstit pentru că unii dintre ei sunt valoroşi. Dar dacă ei prefera acest sistem, dacă nu se autocontrolează, dacă nu ies în public cu spirit critic n-au nici o şansă.” Sunt chestiuni pe care le-am discutat şi eu de mai multe ori cu cei care gestionează astfel de site-uri.
Mai sunt şi discuţiile de tipul suport de hârtie/ revistă/ volum – versus site/ calculator/ spaţiu virtual. Unii nu cred cine ştie ce în publicarea pe net (ex: Marco Baudino[2], Italia – pornind de la considerente ca modul în care putem (re)cunoaşte/ percepe audienţa în reţeaua virtuală, amintind că relaţia piaţă – literatură nu creează în mod necesar un gap între cititor şi autor). În cartea sa, Future Writers Internet Writers, poetul egiptean Ahmed Fadel Shabloul scrie că, în afara celor trei lucruri de care are nevoie o literatură bună (capacitatea de producţie, gust, critică), ar mai trebui şi abilitate în folosirea computerului. În acelaşi timp, vede coexistând publicarea pe suport de hârtie cu cea pe Internet, amintind faptul că sute de volume pot fi salvate pe un CD, dezbate şi o serie de aspecte ca: unde sunt sentimentele/ emoţiile când lucrezi pe/ cu un computer, „critica electronică” va converti tot ce înseamnă sentimentele frumoase într-un protocol? Reamintind avantajele computerului în consultarea unui volum mare de informaţii, consideră că pentru critic este de mare folos: are la dispoziţie tot ce doreşte, trebuie să ştie doar să acceseze bazele de date, să le folosească. Ahmed Fadl Shabloul vorbeşte adesea despre „realismul literaturii digitale/ adab al waqeiya al raqamiya”: „Lucrăm la o teorie „realismului literaturii digitale/ digital realism literature”, care va face literatura mai interactivă prin folosirea instrumentelor pe care le oferă Internetul, precum multimedia şi intertextul. Va fi o literatură mai interactivă – cititorul va ajuta la crearea textului”[3].
Aşadar, nici aici nu putem spune, în opinia mea, despre o mişcare literară, deşi există preocupări teoretice, experimente, căutarea „noului”, opinii interesante. Deocamdată asta e.

3. Eu cred mulţi din cei care publică (şi) pe Internet au talent şi, la urma urmelor, este o problemă de opţiune. Din câte ştiu, cel puţin la noi, dar cred că şi în alte părţi, există şi o reacţie la felul în care cred ei că se comportă redacţiile revistelor de cultură (sunt critici ca: sectarism, grupuri, interese/ dezinteres etc. – să notăm însă că parte din aceste acuze au fost aduse şi celor care iau deciziile pentru/ pe diverse astfel de site-uri).

Concluzii:
a. Internetul poate constitui o cale alternativă/ variantă care trebuie exploatată/ înţeleasă/ comentată, dar nu trebuie uitat că respectarea unor criterii (şi estetice) cât se poate de bine definite poate conduce la realizări notabile. Viitorul va decide cum vor convieţui Internet, cărţi, ziare, radio, televiziune ş.a.
b. Este însă evidentă latura bună – s-au creat asociaţii pe net, site-uri puternice la nivel internaţional. Aici ajungem şi la modalitatea mult mai accesibilă de comunicare pe care o constituie spaţiul virtual. Mai în acord cu tendinţele de „globalizare” a informaţiei. Cu o notă însă privind problemele legate de posibilităţile concrete de verificare a corectitudinii informaţiei!
Ar fi de subliniat că Internetul – prin spaţiul mai mult decât generos pe care îl oferă – sprijină mult afirmarea/ propagarea mai rapidă a unei diversităţi de opinii, şi acest lucru este, cred eu, unul din cele mai importante aspecte. De fapt, în ultimă instanţă, cred că cei mai mulţi dintre autorii care au apelat la Internet, au făcut-o, poate, mai ales pentru facilitatea (fie şi cel mult aparentă) de a-şi face cunoscute mai uşor creaţiile.
c. De aici încolo, dacă este sau nu o nouă mişcare literară, depinde ce înţelegem prin asta – dacă considerăm că ar fi un nou spaţiu/ o nouă propunere de „program”, acest lucru se poate discuta secvenţial, încă. Dacă înţelegem în această fază aspecte de tipul: un spaţiu mult mai generos de publicare, o modalitate mult mai rapidă de comunicare/ propagare a operei literare, a unor instrumente de lucru (mă refer chiar la dicţionare şi aspecte de lingvistică/ vocabular, baze de date ş..) a unor programe literare, atunci cred că sunt mai multe de spus înspre un aport pozitiv.

Ionuţ Caragea – Orice fenomen la scară mondială influenţează şi sfera culturală, implicit literatura. Însă nu se poate spune că apariţia propriu-zisă a Internetului a declanşat o nouă mişcare literară mondială, ci evoluţia din ultima vreme a ansamblului Internet/tehnologie (software, hardware, etc.). Conceptual şi ficţional, Internetul a apărut în 1946, într-o povestire de Murray Leinster. A urmat o serie de aplicaţii şi mai multe experimente pentru ca în anii 1988-1989 Internetul să devină comercial, facilitând schimbul de emailuri prin reţeaua MCI MAIL. Evoluţia semnificativă a Internetului a început odată cu proiectul World Wide Web, publicat de compania CERN în 1991 şi apariţia ulterioară a browserului ViolaWWW şi a sistemului de operare X Window.
Desigur, prin multiplele facilităţi pe care le oferă diversele programe de redactare/media existente pe Internet (sau pe propriul PC), coroborate cu dezvoltarea fulminantă a programelor de comunicare, a jocurilor pe reţea şi a lumilor virtuale, literatura a căpătat şi alte conotaţii, chiar pluridimensionale, scriitorii şi lectorii mizând pe imaginaţie şi multipersonalitate. Motoarele de căutare, cărţile virtuale, bibliotecile virtuale, librăriile virtuale dau o nouă valenţă literaturii, facilitând viteza de asimilare de noi informaţii, într-o lume în care societatea de consum impune ritmul rapid şi în care numai Internetul poate face cu adevărat faţă. Însă Internetul poate fi privit şi ca un turn babilonian sau ca un joc de domino. Există oricând riscul ca mediul virtual să piardă informaţii, să fie supus unor accidente, chiar să dispară fără hrana sa cea de toate zilele, curentul electric. Am spus în anul 2007, în poezia „Disconnect”, volumul „M-am născut pe Google”: şi dacă pică serverul mai sunt poet? / şi dacă pică brusc Internetul în toată lumea / cine va mai auzi de mine?
Se poate vorbi de literatura pe Internet, Net-Literatura sau Literatura Virtuală, ca şi noua mişcare mondială (curent literar), dezvoltată deja de peste un deceniu, care există în paralel sau în simbioză (din ce în ce mai evident) cu literatura pe suport fizic, tradiţională.

II. Ţinând cont că Google este cel mai folosit motor de căutare pe Internet, cum l-aţi aprecia ca spaţiu global de evoluţie a literaturii moderne din 1998 şi până în prezent?

Alexandru Florin Ţene – Motorul de căutare pe Internet, Google îmbină un grad de promptitudine pe care cărţile şi albumele de artă nu-l pot egala cu dimensiunea vitezei şi vizualizare. Rezultatul fiind un sentiment de prezenţă şi de asistenţă la naşterea operei literare.

Ileana Floran – Drept un element extrem de important pentru informare şi promovare.

Veronica Balaj – Ca o alternativă a literaturii scrise, tipărite, Google poate fi considerat un spaţiu global, ceea ce nu e puţin, ba dimpotrivă, accentuează pozitiv nevoia de inter-relaţionare umană, de suplinire a unor goluri de informaţie pe care nu le-ai putea accesa decât prin ani de studiu dacă ai apela exclusiv la partea scrisă a literaturii. Globalizarea şi interculturalitatea sunt coordonate definitorii ale existentei contemporane. Planeta virtuală Google deschide o sumedenie de căi pentru un flux impresionant de informaţii şi în domeniul literaturii dar să nu extrapolăm totuşi, repet, marea literatură nu se creează spontan doar din informaţiile aflate într-un circuit fabulos pe Internet. Clasicii pot fi cunoscuţi în parte dacă sunt transcrise operele lor, pot apărea „clasici” ai literaturii virtuale dar câtă durabilitate vor avea în timp? Întrebare la care s-ar putea răspunde printr-un studiu adecvat.

Gabriel Mirea – Întrebarea e neclară. Google ca motor de căutare nu permite un spaţiu de evoluţie, ci doar de căutare a literaturilor lumii. De altfel, multe dintre rotiţele Google mi-au rămas ascunse sau nu le-am folosit deoarece există alte forme concurente mai populare. Totuşi nu am la cunoştinţă că prin Google să se fi realizat măcar o neînsemnată mişcare literară.

Laurenţiu Bădicioiu – Google este foarte util, însă nu oricine se poate orienta în labirintul Internetului care este simultan şi junglă şi grădina mirifică.

Maria Popescu Butucea – Eu nu am suficiente cunoştinţe despre o „istorie a literaturii mondiale” determinată de acest motor de căutare. Dar sunt sigură că mulţi citesc pe Google şi aşa au ajuns să şi creeze. Creaţia capătă şi alte înţelesuri. Acum se vorbeşte şi de alte motoare, la fel de bune. Cred că Google a deschis cu adevărat o nouă eră. Aud însă că a semnat contracte cu cei care supraveghează minţile şi creaţia. Oricum e nevoie de libertate în artă. Să spui orice şi să laşi „mintea globală”, această comunitate a viitorului să decidă ce este valoare şi non-valoare şi nu autorităţile instituite. Aici e cheia succeselor.

Angela Furtună – Google a devenit un univers cultural extrem de complex. O paradigmă şi o epocă. Un stil vintage. O modă subliminal contagioasă. Un statut. Un tip de matematică şi un curent filosofic. O pedagogie şi o religie. Nu degeaba engleza americană deja operează constant cu tipuri de gugăliri, iar urban-dicţionarele – frecventate asiduu de tineri -, definesc familii uriaşe de cuvinte din care pomenesc câteva: Googleability, Googleable, Googlearning, Googlearthaphobia, Googleatrophy, Googleballs, Googlebate, Googlebating, Googlebation, Googlebator, Googlebayamazon, Googleberries, Googleblockinforshizzlenizzle, Googlebomb, Googlebox, GoogleBrain, Googlecentric, Googlective, Googlectual, Googlee, Googlefest, Googlefied, Googleheim, Googlehoff, Googleholic, GOOGLEILLITERATE, Googleism, Googleization, Googleless, Googlelicious, GOOGLEMIN, Googlemite, Googlenesia, Googlenet, Googleologist, Googleosophy, Googlepause, GooglePedia, Googlephant, Googlephile, Googlephobe, Googleplex.
Data de 1998 nu mi se pare elocventă. Fenomenul a început cu mult înainte, în Occident, şi numai Estul Europei sau lumea a treia au venit mai târziu, să zicem, în anii 90 sau 2000.
Literatura, însă, nu cunoaşte o taxinomie Google diferită de taxinomiile sale obişnuite. Literatura ataşată Internetului (prin mecanisme de hipertext, prin spaţii de editare şi biblioteci online) nu trebuie privită separat de literatura în ansamblu. Mai degrabă aici este necesar să aplicăm teoria transdisciplinarităţii, aşa cum o predică în manifest la ora actuală savantul român Basarab Nicolescu, şi aşa cum au pus-o în circulaţie acum cincizeci de ani Jean Piaget sau Edgar Morin ori Eric Kantsch. Transdisciplinaritatea tocmai la acest sat planetar în care trăim astăzi se referă, îl articulează la condiţia umană actuală şi îi descrie tipurile de provocări. Aplicată literaturii din Google, transdisciplinaritatea îi poate descrie devianţa şi devierea de la criteriile clasice, dar şi rigoarea şi deschiderea inovativă. La fel cum se ocupă de dimensiunea poetică a existenţei pe Google, cultul personalităţii pe Google, dictatura şi totalitarismele de pe Google, ştiinţa şi cultura pe Google, shopping pe Google etc., transdisciplinaritatea este o şansă pentru omenire de a nu suferi blocaje în faţa tehnologiilor de mare viteză (cele Internetice, y compris), ci dimpotrivă de a accepta cu seninătate noile provocări cu care ele intervin în viaţa omului.

Petre Flueraşu – Google este pentru omul modern ceea ce era Biblia odată pentru oamenii trecutului. Este un fenomen, care se manifestă în absolut toate domeniile, deci şi în cel literar. Informaţiile la care Google ne facilitează accesul contribuie la o mai bună înţelegere a creatorilor şi la o interconectivitate sporită. Ambele conduc spre o nouă literatură, coerentă, inovativă şi adaptată perfect publicului modern. Dacă nu mă credeţi, just Google it 😉

Radu Botiş – Pozitiv.

George Nimigeanu – Iată o întrebare la care nu ştiu să răspund.
Presupun, totuşi, că un scriitor actual simte o acută necesitate de a se informa, cum simte şi necesitatea de a ieşi „în lume”. Informarea presupune un mare consum de timp, pentru depistarea surselor, pentru citirea şi consemnarea şi fişarea lor, pentru selectarea celor mai importante şi mai semnificative secvenţe din aceste surse pentru opera pe care o are în proiect, tocmai pentru a „încărca ” valoric propria lucrare, susţinându-şi opiniile (ideile). Căutarea în sine a surselor, în noianul de lucrări apărute în lume, este o acţiune fagocitară asupra timpului limitat de care dispune omul zilelor noastre în sfera cultural-literară de interes. Rapiditatea informării, calitatea surselor, temeinicia informaţiilor şi validitatea lor şi indicarea celor mai prestigioase nume de autori şi titluri de lucrări este o altă latură a muncii de documentare care mănâncă timpul unui cercetător, indiferent de domeniul de activitate, deci şi a celor din domeniul literar-cultural. Aşa stând lucrurile, Google se dovedeşte un instrument absolut necesar, pentru depistarea rapidă a surselor de informare. Doar limba în care este exprimată „sursa” ar putea fi o piedică, translaţia dintr-o limbă în alta nefiind la îndemâna oricui. Demn de subliniat este faptul că, pentru traducători, poliglotismul este un atu formidabil, accesul lor la surse fiind net superior în faţa celor care vorbesc doar limba lor maternă. Cunoaşterea limbilor străine devine, astfel, determinantă în „multiculturalism.”

Mircea Gheorghe – Nu cred că motorul de căutare Google poate fi un “spaţiu global de evoluţie a literaturii”. Mi se pare un non sens. Google este un instrument, un mijloc de acces la informaţie. În spaţiul real, el corespunde unui mijloc de transport ultra rapid. Google în domeniul circulaţiei informaţiei este similar cu avionul în domeniul circulaţiei oamenilor.

Marius Chelaru – Cred că mare parte din răspuns am dat-o deja. Nu cunosc situaţia la nivel mondial, dar eu folosesc Google. Nu ştiu dacă este neapărat (şi) un spaţiu global de „evoluţie” al literaturii moderne, dar cu certitudine oferă multe posibilităţi celor care lucrează în domeniul acesta/ publică literatură.

Ionuţ Caragea – Google este cel mai cunoscut şi cel mai folosit motor de căutare pe Internet din ultimii ani. Şi-a impus într-un timp record supremaţia, surclasând concurenţa, după cum se poate constata într-un top prezentat de Seoconsultants.com. În anul 2008 Google acapara 71.9% dintre utilizatorii de Internet, urmat la mare distanţă de Yahoo cu 17.7%, MSN Live cu 4.10% şi Ask cu 3.35%. Evident, nu se mai poate vorbi de Google doar ca şi căutare pe Internet. Multitudinea de aplicaţii şi programe precum Google Groups, Google Chrome, Google Images, Google Translate, Google Earth, Google Email, Google Desktop, etc. au transformat motorul iniţial de căutare într-un conglomerat informaţional şi multimedia, un adevărat spaţiu multicultural. Nu m-ar mira ca Google să pună în practică, într-o bună zi, şi un sistem de operare, concurent lui Microsoft Windows.
Pe de altă parte, referitor la principiul evoluţiei, Herbert Spencer spunea că toate evenimentele din natură, inclusiv dezvoltarea culturală, parcurg drumul de la simplu la complex. Putem extrapola acest principiu şi la mediul virtual, noua înfăţişare a naturii umane, sau la Google, ca şi cale direct-evolutivă?

III. Ce părere aveţi despre convieţuirea Internet-carte, în condiţiile în care Google facilitează accesul la orice autor şi orice operă literară?

Alexandru Florin Ţene – După părerea mea, Internetul dăunează procesului de formare a deprinderilor legate de lectură. Acest mod de transmitere rapidă informează, însă mai puţin îmbie cititorul să citească profund o operă literară. După o statistică efectuată în Statele Unite s-a constatat că pasionaţii de Internet din rândul copiilor obţin la şcoală rezultate inferioare celor obţinute de colegii lor care petrec mai puţin timp în faţa calculatorului. În continuare cartea va rămâne adevăratul suport al operei literare.

Ileana Floran – Este un mariaj reuşit între Internet şi carte. Cărţile virtuale sunt extrem de binevenite, mai ales în ţările în care, din cauza costurilor, doritorii nu au acces facil la literatură.

Veronica Balaj – Relaţia Internet-carte este cât se poate de benefică, fără să încline balanţa prea mult spre una sau spre cealaltă dintre părţi. Cărţile îşi au farmecul lor, constituie o istorie, Internetul vine, precum am mai spus, ca o subliniere şi o completare cerută de viteza informaţiilor aflate în circuitul contemporan. Bibliotecile tradiţionale fac parte dintr-o anume istorie a omenirii şi nu putem ignora sau anula acest capitol existenţial, iar bibliotecile virtuale îşi au rolul, scopul şi locul lor într-o devenire a istoriei culturii.

Gabriel Mirea – Întâi întrebarea trebuie nuanţată. Asta se întâmplă numai operelor ieşite de sub protecţia copyright-ului şi e valabil mai ales pentru cele de origine engleză. Există în continuare foarte multe cărţi din alte limbi rămase inaccesibile, literatura română fiind văduvită de aceste noi suporturi. Oricum, senzaţia accesului la peste 20 de milioane de cărţi, cifră pe care o promova Google ca realizare acum o jumătate de an este copleşitoare. Rămâne în continuare de identificat un dispozitiv cu care să se poată citi toată această bibliotecă imensă de pe net.

Laurenţiu Bădicioiu – Google este util folosirii – în mod didactic – a unor fragmente literare, în niciun caz lecturii integrale a unei opere, mai ales de mari dimensiuni. El poate eventual doar stimula gustul pentru lectura adevărată, cu foşnet şi miros de carte proaspătă sau cu adiere de parfum de epocă… Poezia însă este marea câştigătoare… J

Maria Popescu Butucea – Cred că vor coexista o vreme, dar curând Internetul va deveni principala formă de comunicare şi de acces la orice şi oriunde şi pentru toţi cei educaţi să o facă.

Angela Furtună – Părerea bună pe care o am despre această convieţuire, care reprezintă o îmbogăţire pentru cultura omenirii, nu poate anula cele câteva critici: scriitura neglijentă pe Internet este adesea o impietate, iar absenţa actului critic competent (care nici în presa scrisă nu prea mai este funcţional, din păcate) transformă literatura de pe Internet, dintr-un posibil ocean de frumuseţe şi savoare literară, într-o mare moartă şi sufocată de toate dejecţiile planetei. Lucrurile, în artă, trebuie făcute aşa cum trebuie, îmi spunea mai demult Eugeniu Coşeriu, înţelegând prin aceasta că “ştiinţa şi epistemologia nu oferă o „cheie” şi ar fi foarte periculos să ofere „chei”. Singurul fapt care se poate sublinia aici este acela că în cultură avem anumite tradiţii pe care trebuie să le dezvoltăm, că în toate activităţile culturale oamenii, toate fiinţele umane implicate, sunt active ca agenţi ai culturii, şi că, deci, toţi înţeleg şi cunosc ce este cultura, în toate formele ei, ce este arta, ce este limbajul, ce este ştiinţa, în toate formele ei, chiar dacă nu fac ei înşişi multă cultură, ştiinţă, artă s.a. În cultură lucrurile se petrec diferit faţă de ştiinţele naturii. Cu adevărat, în ştiinţele naturii trebuie să ştim ce s-a stabilit ca valabil până la noi, plecând tocmai de la acel adevăr. În ştiinţele culturii, avem tradiţii ce ne duc foarte departe. Trebuie să identificăm cum s-au dezvoltat aceste tradiţii, precum şi în ce direcţii vom continua a le dezvolta. Deşi s-au făcut greşeli, devieri, trebuie să înţelegem că fiecare a vrut să spună ceva cu privire la ceea ce ştia, pentru că omul, prin natura sa, ştie ce este cultura ca activitate a omului. Deci, dacă se poate semnala ceva care nu este o cheie, ci este un sens, un principiu, ar fi acest principiu al tradiţiei şi al noutăţii în tradiţie, ca dezvoltare a tradiţiei”. Aşadar, nimic nou sub soare, ci numai drumul de la clasic la modern şi calea modernului către clasicizare. Cândva, Googlegenesis va fi demodat, pe cât este de avangardist în zilele noastre.
O lume care dezvoltă tehnologii şi civilizaţii paralele, ce nu se exclud (Gutenberg şi Google) şi nu se concurează neloial îmi convine.
În fond, planeta suportă o creştere demografică pe care nu o mai poate controla cu mijloacele clasice de ieri. Iar educaţia şi cultura scrisă pot fi preluate într-o anumită măsură de Google, cu costuri reduse şi cu beneficii uriaşe. Se pare că nu avem de ales: ori acceptăm această oportunitate tehnologică şi o dezvoltăm, ori acceptăm ca umanitatea să se divizeze din nou: pe de o parte, elita informaţională şi internautizată, care vorbeşte un limbaj iar pe de altă parte, pauperii informaţiei care, dacă ar fi lăsaţi să se îndepărteze prea mult de cultura actuală a ciberspaţiului ar putea deveni un fel de rezervaţie supusă, cu timpul, unor mari discriminări şi genociduri.

Petre Flueraşu – Cartea nu va dispărea, cel puţin nu în următorul secol. Dar da, pe măsură ce Internetul se dezvoltă din ce în ce mai mult, observăm cum cărţile se impun mai greu. Probabil că prima consecinţă vizibilă a acestui fenomen va fi dispariţia scriitorilor mici, care refuză să se adapteze pieţei. Ne îndreptăm, fie că vrem, fie că nu, spre o societate axată exclusiv pe consum şi servicii, iar literatura va trebui să se încadreze în aceste două categorii, fie să poată fi consumată ca şi entertainment, fie să ofere un serviciu, iar aici nişa de cărţi practice începe deja să acapareze piaţa.

Radu Botiş – Aş vedea totul ca şi o completare reciprocă.

George Nimigeanu – Cartea este bine şi frumos s-o ai în bibliotecă iar sursa de informare poate sta şi în calculator, pe birou, între cele două „mijloace” neexcluzându-se raportul de convieţuire, ci, din contră, raporturile fiind de completare reciprocă. Şi totuşi cartea are în plus şi o componentă de „imagine”, cu conotaţii psiho-estetice care, hai să zicem, „dă bine”. Ţinând în mână o carte încerci sentimente de satisfacţie, retrăieşti momente care pot fi legate de acea carte, ori de momentul cumpărării ei, sau de momentul lansării, de momentul întâlnirii cu autorul care a avut amabilitatea sa vă acorde un autograf, autorul fiind un vechi prieten, sau o cunoştinţă apropiată care îţi poate deveni prieten. Sau poate că autorul este un om de care te leagă nişte întâmplări din trecut, întâmplări mai mult sau mai puţin fericite, etc.etc. Deci, cartea este „altceva”. Iar eu sunt adeptul cărţii, fără a exclude cealaltă formă de existenţă literară. Iar ca autor, ştiţi foarte bine, trăieşti alte satisfacţii când îţi ţii cartea ta în mână, faţă de satisfacţia pe care o încerci ştiind că ai o carte gata …în calculator.

Mircea Gheorghe – Google facilitează accesul doar la anumiţi autori şi opere literare. E imens de multă literatură pe Internet dar infinit mai multă există în afara lui. Tendinţa este ca echilibrul să se realizeze şi prin încărcare inversă: există pe Internet o cantitate din ce în ce mai mare de literatură care nu va exista niciodată şi în afara lui.
Dar Internetul cu motoarele lui de cercetare – printre care Google – nu este comparabil cu cartea într-o privinţă elementară. El nu este capabil să asigure continuitatea dintre generaţii. Dacă mâine, printr-o minune s-ar putea trece toate cărţile şi toţi autorii din lume pe suporturi numerice şi de aici pe Internet şi apoi s-ar distruge bibliotecile fizice, faptul ar echivala cu o prăbuşire a civilizaţiei în cîteva decenii. Fiindcă astăzi eu pot citi, de exemplu, o carte tipărită acum 150 de ani dar nu mai pot citi un articol pe care l-am descărcat în urmă cu 16 ani, înainte de a dispărea de pe Internet, pe o dischetă flexibilă din plastic de 5,5 ” . Nu mai pentru ea nici lector la ordinator! Şi nici WordPerfectul 4.2, formatul în care l-am salvat, nu mai poate fi citit de vreun ordinator din zilele noastre. Ar fi posibilă probabil conversiunea lui în word dar ce bătaie de cap! Or nu am dificultăţile cu o carte indiferent cît ar fi de veche. Chiar şi un incunabul este perfect lizibil pentru cine cunoaşte alfabetul!
Ce va fi Internetul peste 50, sau peste 100 de ani, şi cu ce programe şi cu ce instrumente de lectură vom mai citi Dialogurile lui Platon pe care le găsim în zilele noastre pe Internet? Din fericire, nu le găsim doar acolo! Ţine cineva socoteala informaţiei care s-a pierdut din momentul în care au apărut Windows 95, şi browserele grafice, Internet Explorer, Mozaic şi Netscape înlocuind sistemul de exploatare DOS şi navigarea prin gofer?
Din amândouă punctele de vedere se observă că Internetul este obligat să convieţuiască în toată umilitatea cu cartea după cum şi cartea trebuie să convieţuiască inteligent cu Internetul. Să-şi dezvolte mutual forţele şi să-şi corijeze tot mutual slăbiciunile.

Marius Chelaru – Am o părere despre ce şi cum ar putea fi în viitor, în linii mari, dar la momentul de faţă cred că trebuie să vedem realitatea aşa cum este. Adică această convieţuire este guvernată, încă, de nişte limitări, multe normale/ corecte (dacă ne referim la „acces” cum ar fi cele ţinând de spaţiul legislativ – mă refer la 1.) legile dreptului de autor, de pildă; 2) cred că încă mai căutăm în ce priveşte „legislaţia Internetului”), altele care ţin şi de prejudecăţi, de limitele de timp/ bani (în multe locuri culegerea pe calculator este încă o problemă; cărţile mai vechi trebuie scanate şi asta costă sau este imposibil încă în unele locuri), cunoştinţe tehnice etc.
Cred însă că în scurt timp vor apărea şi schimbări de atitudine, în sensul că tot mai mulţi vor înţelege că Internetul poate şi trebuie să fie folosit, pentru că oferă infinite posibilităţi. Dar şi temeri, evident – se ştie că există şi o „cenzură politică” a spaţiului virtual. Aici sunt încă multe de spus, dar cred că prin ceea ce este, Internetul oferă mai multe grade de libertate. Depinde cum vor fi ele folosite, cât de creativ.

Ionuţ Caragea – într-un eseu din volumul de poezii „Omul din cutia neagră”, intitulat „Cartea în trecut, prezent şi viitor”, vorbeam despre „fenomenul global de cultură care este monopolizat de către armele manipulării: Internetul şi televiziunea. Într-o lume în care viaţa se măsoară la oră, asistăm la o neglijare îngrijorătoare a cărţii. Noul ne învaţă să respirăm mai repede, să ne hrănim mai repede, să iubim mai repede. Preludiul unei lumi grăbite durează cel mult o răsfoire de ziar în autobuz sau în metrou. Nici nu realizăm că suntem sclavii unei informaţii de tip hot dog. Cine a mai murit, cine s-a mai despărţit… Unii dintre noi chiar au ajuns să-şi programeze viaţa în funcţie de horoscop.
Acasă, butonul de la telecomandă ne poartă în lumea mirifică a filmelor. Câteva beri şi câteva pungi de chipsuri sau snakuri ne ţin de urât. Încă ne plictisim? Un simplu click ne oferă satisfacţia garantată a jocurilor pe calculator. Orgasmul intelectual (sau fizic) este atins prin mijloace cât mai practice, cât mai moderne. Upgrade-uri peste upgrade-uri ne învaţă să privim fiecare zi ca pe un level către next level. Siteurile Internet ne asigură fie mijlocul cel mai facil de-a intra într-o bibliotecă virtuală, fie bucuria unei bâjbâieli într-o lume artificială, plină de nickuri sau clone. Totul de dragul interacţiunii, al fricii de singurătate şi al economiei de timp. Un singur scroll ne permite să răsfoim întreaga operă a unui autor. Gata, l-am citit şi pe ăsta… şi nici nu ne-a luat prea mult timp… să mergem la bibliotecă să ne abonăm, să cărăm cărţile după noi, pretutindeni… Nici nu realizăm promiscuitatea poetică. Deţinem controlul perfect şi totuşi ne aflăm în declin. E ceva ce lipseşte. Nu ştim ce anume şi de ce…
Cum reuşeşte cartea să supravieţuiască în acest colaps cultural? Cartea nu are nici butoane, nici tastatură, nici beculeţe, nici ecran cu cristale lichide sau plasmă, nici cameră web, nici emoticons…
Probabil cartea este pilda vieţii noastre care ne aduce mereu aminte că la început a fost cuvântul. Ea reuşeşte să recreeze lumea negru pe alb. Industriile cinematografice şi IT au cartea la temelie. Şi totuşi o neglijăm. Nu realizăm că pagina aceea de hârtie ne păstrează normali. Informaţia nu este un hot dog. Trebuie să învăţăm să dialogăm cu noi înşine. Avem nevoie de intimitatea pe care cartea ne-o oferă, altfel vom stagna, vom fi sclavii dependenţelor cotidiene. Vom alerga pe loc ca nişte cobai în cuşcă şi vom crede că asta e cursa vieţii noastre, Rat Race. Nu ne vor creşte niciodată aripi. Nu ne vom folosi niciodată imaginaţia aşa cum trebuie. În faţa noastră se vor derula mesaje cu repeziciune, dintre care le vom selecta doar pe cele care ne satisfac funcţiile şi nevoile de bază.
Nimic nu se compară cu a ţine cartea în mână. Fără carte rămânem limitaţi şi înfieraţi în modernism. Începând cu pipăitul coperţilor, vom simţi cartea cum vibrează. Prefaţa este ca o introducere în viaţă, conţinutul ca o oază în mijlocul deşertului, postfaţa ca o amintire plăcută. Vom lua cuvintele şi le vom aşeza unele peste altele, construind imagini durabile, la fel ca aceea a nemuritoarei Ana zidită de către meşterul său. Vom rămâne cu memoria intactă, fără goluri, fără reclame, fără influenţe şi mesaje subliminale. Vom fi naturali, vom fi OAMENI. Dintre toate minunile lumii, cartea ne va face cu adevărat fericiţi.”
În eseul de mai sus, şi în perioada unei relaţii mai delicate cu fenomenul NET, vorbeam despre latura periculoasă, despre dependenţă, cu toate că Internetul are avantaje incontestabile atunci când este folosit chibzuit, ca mijloc şi nu ca scop în sine. Însă ce ne rezervă cu adevărat acest mijloc de comunicare (şi nu numai?). Să fie calul troian al umanităţii sau Matrix-ul unei altfel de evoluţii? Odată pătrunşi în Second Life voi mai dori să ne întoarcem?
Cumva, sufletul nostru menţine în echilibru cele două talere ale balanţei, Lumea Virtuală şi Lumea Reală. Nu putem fi reticenţi când vine vorba de evoluţia tehnologică, aşa cum nu putem nega istoria multimilenară a cărţii. Totuşi, Internetul este încă la faza de experiment. Pe propria noastră fiinţă. Trebuie să fim atenţi.

Sursa: ASLRQ. 

Va continua…

——————————————————————————–
[1] Un domn la Paris, publicat sâmbătă, 16 septembrie 2006 – citat din varianta pe Internet a magazinului „NEWS 365”.
[2] Din discursul lui M.B. la Budapesta, 22-24.04.2005, la un forum cu caracter literar.
[3] Eman Shaban Morsi, Union and website for Internet writers provide publishing opportunity and highlight new genre, în Cairo Magazine, 3-9 nov.2005.

Topice: Interviuri | Comments Off on Literatura virtuală şi Curentul Generaţiei Google (1)

Comentarii închise.