Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

SFINŢENIA ÎN VIAŢA CREŞTINĂ

de Vasile Marinescu | Februarie 6, 2009

Părintele Vasile MarinescuNu se poate vorbi despre omul adevărat, cel care a fost creat după chipul lui Dumnezeu, fără să vorbeşti despre sfinţenie.
Şi mai ales, nu se poate să vorbim despre preot şi despre preoţie fără să subliniem faptul că preotul trebuie să fie un om sfânt, un om al lui Dumnezeu.
Fericitul Augustin spune undeva că deosebirea dintre un păcătos şi un sfânt ar fi următoarea: păcătosul se ascunde de Dumnezeu, pe când sfântul se ascunde în Dumnezeu.
S-a vorbit şi se vorbeşte despre puritatea divină primordială. Lucian Blaga vorbeşte despre – Pământul transparent – „După o legendă românească, de circulaţie regională, pământul a fost la început străveziu ca apa, încât se putea vedea prin el.
Pământul s-a bucurat de această transparenţă numai până când Cain a ucis pe fratele său Abel; după omor, Cain a îngropat trupul lui Abel; trupul se vedea însă în pământ ca prin apă. Dumnezeu a întunecat atunci pământul, ca să nu se mai vadă urmele unei aşa de grozave fapte. Viziunea despre pământul transparent este sofianică.
Atributul cleştarului se atribuie pământului ca purtător al unei purităţi divine, primordiale.”
Dacă pământul era pur, dar omul!
Fiinţa omului prinde în alcătuirea ei două mari realităţi: materia şi spiritul. Viaţa, oricât de masivă pare materia la cea dintâi privire, e în funcţie de spirit.
Sfinţenia vieţii omeneşti este idealul către care trebuie să tindă toţi creştinii.
Istoria omenirii nu este numai o înfăţişare cronologică de fapte şi întâmplări războinice, un simplu catalog în care se înregistrează agitaţia şi deşertăciunea secolelor în goana furioasă spre neant, ci şi înfăţişarea acelor dramatice şi nobile frământări ale sufletului omenesc spre sfinţenie, spre reintegrarea lui în sfera superioară a unei vieţuiri fără umbre şi fără scăderi.
Multe din frământările vieţii au fost pentru om neînţelese, atât de neînţelese încât pentru unii viaţa a însemnat o permanentă opintire, asemănătoare cu a mitologicului Sisif care se străduia să urnească şi să ridice steiul de piatră pentru ca acesta să se prăvălească mereu, iar el să-şi încleşteze a doua şi a treia oară, la infinit, puterile fiinţei lui strivite de zădărnicia lucrului.
În decursul timpului, omul a fost într-o permanentă căutare după un ideal.
A căutat gemând, a căutat până la istovire, a căutat până la deznădejde, fără să-şi piardă totuşi nădejdea.
Şi a găsit. Nu era departe de el. Era în el însuşi, în fiinţa lui – era conştiinţa lui. Şi ea, conştiinţa, i-a vorbit limpede şi poruncitor: deasupra stelelor care luminează cărările nopţii, deasupra soarelui care înviază brazdele pământului, deasupra pădurii pe care o mistuie trăsnetul şi deasupra apelor, e cineva mai mare decât toate, mai mare decât toţi.
El te-a trimis pe lume, El te duce de mână în viaţă şi El îţi deschide porţile veşniciei: Dumnezeu.
Setea ta aprinsă de desăvârşire numai El ţi-o poate potoli şi nevoia ta adâncă după viaţă spirituală, numai El ţi-o poate îndestula. Omul care se întreabă pentru ce trăieşte, spune Jacques Riviére, nu poate răspunde la această întrebare decât prin credinţa religioasă sau prin sinucidere. Pricina suferinţei este absenţa lui Dumnezeu din viaţa noastră. Absenţa lui Dumnezeu din viaţă înseamnă absenţa virtuţii, iar absenţa virtuţii provoacă o profundă suferinţă.
Idealul societăţii omeneşti este în ultimă analiză sfinţenia. Sfinţind personalitatea individului, Biserica sfinţeşte de fapt ordinea socială.
Omul pare a nu fi realizat asupra sa, victoriile pe care le-a realizat asupra naturii înconjurătoare. Ştiinţa a dat şi dă continuu tot ce poate: o superbă civilizaţie tehnică. Ea nu ne va putea da niciodată o personalitate morală superioară. Este prin natura sa incapabilă de această creaţiune spirituală. Singura instituţie menită să creeze şi să promoveze spiritualitatea fiinţei omeneşti este Biserica. Biserica naşte şi creşte sfinţi, prin Capul ei care este Iisus Hristos.
Fără Iisus Hristos, spune Pascal, noi n-am fi ştiut nici ce este viaţa, nici moartea, nici Dumnezeu, nici noi înşine.
Aşa cum a mărturisit El, însuşi întrebat fiind de apostolul Toma: „Doamne nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?” – Ev.Ioan 14,5.
„Iisus I-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” – Ev.Ioan 14,6.
Şi a continuat zicând: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ibidem).
Trebuie să reţinem aceasta; este fundamental. Numai prin El.
În Dumnezeu, imperfecţiunea, păcatul, răul, n-au nici un loc. El este lumină pură. După această lumină tânjeşte sufletul omenesc, după această lumină pe care a avut-o şi omul cândva, dar a pierdut-o prin căderea în păcat, atunci când a fost izgonit de Dumnezeu din Paradis.
De aceea creştinul trebuie să ducă o viaţă plină de sfinţenie, o viaţă prin care să poată din nou câştiga înălţimile pierdute. Cât de frumos vorbeşte şi marele teolog Nichifor Crainic de acele vremuri pure şi acele înălţimi spirituale pe care omul le-a pierdut: „Izvorul, captat în munte şi adus în vale, ţâşneşte în strălucitoarea jerbă de apă a unei fântâni arteziene.
Admirând această suire lichidă ce se frământă în pulbere argintie sub cerul albastru, ştim totodată că ea e împinsă de legea fizică să atingă din nou nivelul superior de unde s-a coborât. În strădania ei, ce pare însufleţită de un avânt nedorit, e parcă un semn ce ne murmură şi nouă povestea unor înălţimi pierdute, a căror nostalgie o păstrăm în suflet.”
De aceea, omul nu a putut să restabilească armonia care a fost sfărâmată decât printr-un avânt nedomolit şi printr-o strădanie necontenită care au condus de fapt la comuniunea cu Dumnezeu, la sfinţenie. Prin sfinţenie se însoresc ţărmurile existenţei noastre, în această lume care poartă cicatricele căderii şi atâta tristeţe a suferinţei.
Dacă păcatul este acela care îl desfigurează pe om, virtutea este aceea care îl transfigurează. Părintele Stăniloaie vorbeşte despre natură, care şi ea se poate transfigura.
„Există o corespondenţă între varietatea armonioasă a peisajului ţării şi între varietatea armonioasă a sufletului românesc, între generozitatea pământului şi generozitatea poporului, între doina meditativă şi vederile largi de pe plaiuri, între brâuleţul vijelios şi pâraiele iuţi ale munţilor, între prispa casei româneşti şi gazda care primeşte cu bucurie pe colindătorul cu căciula îndesată până peste urechi, între fluieratul sturzului şi al naiului.” „Căci întâlnirea cu natura implică pentru român şi întâlnirea în duh cu persoanele dragi.
El nu face o separaţie netă între peisajul şi persoanele pe care obişnuieşte să le întâlnească în cadrul lui.
El se odihneşte în peisaj ca între părinţi şi fraţi.”
Frumoasa şi tulburătoarea descriere a naturii transfigurate care devine un foarte firesc lucru să fie în armonie cu omul, mă face să mă gândesc brusc la şi mai tulburătoarea viziune a marelui profet Isaia:
„Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie; Pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna.
Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! Că tot pământul este plin de cunoştinţa şi de temerea de Dumnezeu precum marea este umplută de apă! …” (Isaia 11 – 6,7,8,9.)

Topice: Studii | Comments Off on SFINŢENIA ÎN VIAŢA CREŞTINĂ

Comentarii închise.