Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Vameşul şi fariseul

de Ion Cârciuleanu | Februarie 8, 2009

Peste trei săptămâni vom începe, cu ajutorul lui Dumnezeu, Postul cel mare în care, prin rugăciune, prin înfrânare şi pocăinţă ne vom curăţi sufletele de păcate. De aceea, începând de astăzi, prin cântările şi rugăciunile de la Sf. Slujbe, Biserica ne pregăteşte, treptat, pentru întâmpinarea cu cuviinţă a Sfântului şi Marelui Post. Este vorba de o pregătire specială, care se desfăşoară după anumite slujbe cuprinse în cartea liturgică numită Triod, fapt pentru care cele zece săptămâni care ne despart de măritul praznic al Învierii poartă numele de “perioada Triodului”. Este o perioadă de neîncetate strădanii duhovniceşti – pocăinţă, rugăciune şi fapte bune -, prin practicarea cărora înlăturăm ce este rău în noi şi primim cu sufletul curat pe Cel ce a biruit moartea, prin Înviere, ca să înviem şi noi către o viaţă nouă.

Dar pe lângă slujbele impresionante din cartea Triodului, Biserica a rânduit şi citirea unor pericope evanghelice la Sf.

Liturghie, alese tocmai în vederea refacerii vieţii noastre duhovniceş ti. În această primă duminică din Perioada Triodului s-a rânduit citirea unei pericope scurte, dar plină de învăţătură, şi anume parabola Vameşului şi a fariseului, rostită de Mântuitorul.

Presupunem că întâmplarea n-a fost imaginată de Mântuitorul, ci a fost luată din viaţa de toate zilele, în vremea când trăia El însuşi pe pământ, pentru că toţi cei ce apar în paginile Sf. Evanghelii au fost persoane reale, prezentate de Mântuitorul ascultătorilor Săi şi tuturor celor ce vor auzi sau vor citi cuvântul Său peste veacuri ca modele nemuritoare, pozitive sau negative, actuale oricând şi oriunde.

Motivul rostirii acestei parabole, precum şi cei cărora le era adresată sunt arătate în cuvintele: “Către unii care aveau despre sine încredinţarea că sunt drepţi şi priveau de sus pe ceilalţi, a rostit Iisus pilda aceasta” (Luca 18, 9). Scopul pildei este arătat, deci în mod clar. Ea biciuia păcatul mândriei celor ce se credeau drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi oameni. Erau vizaţi fariseii, pe care nu o dată i-a certat Iisus, numindu-i “morminte văruite”, “pui de năpârci” etc. Sunt vizaţi toţi fariseii, din toate timpurile, care sunt sau li se pare că sunt cu ceva mai buni, că au dreptul să blameze şi să dispreţuiască pe alţii, numindu-i “răi”, “oameni pierduţi”, pentru că nu urmează plăcerile lor.

“Doi oameni, spune pilda, s-au suit la Templu ca să se roage, unul fariseu, celălalt vameş” (Luca 18, 10). Faptă necesară şi vrednică de laudă. Căci ce poate fi mai de folos şi mai necesar pentru un suflet omenesc decât să-l preamărească pe Dumnezeu prin rugăciune în casa Sa. Căci rugăciunea este o înălţare după fire, cu duhul. E o suire a minţii şi a inimii către Dumnezeu, o mutaţie în conştiinţă, care duce după sine schimbare în întreaga făptură.

Fariseul era un om ce făcea parte dintr-o grupare religioasă care se străduia să păzească cu stricteţe toate prevederile legii vechi cu privire la posturi, spălări rituale şi alte obligaţii faţă de templu. Ei puneau accentul pe păzirea formelor exterioare ale legii, pe litera ei, fără să încerce să-şi însuşească fondul sau duhul ei, prin ridicarea vieţii lor spirituale pe o treaptă mai înaltă, concretizată în dragoste faţă de Dumnezeu şi de semeni. Tocmai pentru că erau “împlinitori ai legii” numai după cele din afară, pe când inima lor rămânea plină de mândrie, de invidie şi de pofte, Mântuitorul îi mustră cu asprime.

Această purtare a lor ne-o demonstrează convingător însuşi fariseul din evanghelia de astăzi. Îndată ce a intrat în templu, el este stăpânit de duhul mândriei, începe să-şi arate virtuţile către cer, prezentându-se pe sine astfel: “Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca acest vameş… Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din tot ce câştigă” (Luca 18, 11-12).

Cu alte cuvinte, fariseul încearcă să-şi dea singur un certificat de comportare corectă, să se autorecomande lui Dumnezeu, căruia îi vorbea de la egal la egal, uitând cuvintele înţeleptului Solomon care sfătuia: “Să te laude altul şi nu gura ta, un străin şi nu buzele tale” (Prov. 27, 2). Deci, mândria făcea parte integrantă din fiinţa fariseului, îi definea personalitatea.

Fariseul pare mulţumit de el însuşi. Şi totuşi, pătimeşte chiar în interiorul lui. Pătimeşte de răul fundamental, de începutul păcatului, de mândrie, de orgoliu, de acel păcat despre care Sf. Ioan Scărarul merge până la a socoti că “cel trufaş nici nu mai are nevoie de demon, el a ajuns să-şi fie singur demon şi duşman”.

Fariseul se iubeşte pe sine atât de mult, încât iubirea pentru ceilalţi şi pentru Dumnezeu se mistuie, se pierde în sine. El şi-a devenit sieşi idol. “Eu însumi idol m-am făcut”, cum spune Sf. Andrei Criteanul. În rugăciunea lui sunt prezenţi şi Dumnezeu, şi aproapele, şi el însuşi. Dar Dumnezeu este invocat pentru a-I mulţumi că i-a dat lui, fariseului, să nu fie ca ceilalţi oameni păcătoşi; pe apropele îl pomeneşte pentru a-l ponegri şi osândi; pe sine pentru a se înălţa.

Cu totul diferit ni se prezintă atitudinea şi rugăciunea vameşului, om încărcat cu păcate, dispreţuit ca şi Zaheu, pentru păcatele legate de însuşi munca lui de vameş, dar care, tocmai de aceea vine la templu, mânat de acea frământare a conştiinţei care l-a determinat şi pe Zaheu Vameşul să-L caute, să-L vadă pe Iisus.

Această frământare a conştiinţei îl face să nu îndrăznească nici măcar ochii să şi-i ridice la cer, către Tatăl ceresc, pe care ştia că L-a supărat prin faptele sale.

“A stat deoparte şi nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv, mie, păcătosului” (Luca 18, 13).

Deci vameşul, prin atitudinea lui, ca şi prin această rugăciune scurtă, îşi confruntă viaţa cu poruncile dumnezeieşti şi cere smerit îndurare de la Dumnezeu. Nu se laudă cu nici una din faptele sale bune, pe care, desigur, le va fi făcut şi el, ci le trece sub tăcere, nu condamnă pe nimeni, ci dimpotrivă, doar pe el, apelând la milostivirea lui Dumnezeu, simţindu-se nevrednic să se apropie de altarul Său.

Rugăciunea lui e o durere, un suspin izbucnit din inima plină de căinţă.

Mântuitorul, după ce pune în paralelă pe aceşti doi oameni, pe care îi judecă după cele “dinlăuntrul lor”, după inima lor, îşi încheie parabola cu o sentinţă: “zic vouă, că acesta (vameşul) s-a coborât la casa sa mai îndreptat decât acela (fariseul). Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa” (Luca 18, 14). Cu alte cuvinte, vameşul “s-a îndreptat” şi s-a “înălţat” prin smerenie iar fariseul s-a osândit prin mândrie.

Ne putem da seama uşor că Mântuitorul a vrut să scoată aici în evidenţă un păcat: mândria, şi o virtute: smerenia. Din aceste motive, parabola a fost, este şi va fi de-a pururi actuală, căci farisei, adică oameni mândri, făţarnici şi prefăcuţi au trăit şi vor trăi întotdeauna.

După învăţătura Bisericii noastre mândria, adică preţuirea de sine peste măsură, cu cele două componente ale ei, nesocotirea lui Dumnezeu şi desconsiderarea aproapelui, ocupă primul loc între cele şapte păcate numite “capitale”, care, la rândul lor, fac parte din păcatele socotite “grele” sau “de moarte”.

Mândria este un permanent focar de păcate, un izvor de nenorociri nu numai pentru cel stăpânit de ea, ci şi pentru cei din jur. Ea a prăbuşit pe Lucifer şi pe îngerii lui, întrucât a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu, ajungând din slava cerului în prăpastia iadului şi prefăcându-i din îngeri luminaţi, în diavoli întunecaţi.

Din mândrie a pierdut Adam raiul; din mândrie şi din dorinţă de stăpânire asupra altor popoare au pierit atâţia conducători în decursul veacurilor.

Una e judecata lui Dumnezeu, alta e judecata oamenilor.

Fariseul nu s-a văzut “fariseu”, dar vameşul s-a văzut “vameş”: păcătos, neliniştit de starea lui, nemulţumit de el însuşi. El nu-şi dă sentinţa dreptăţii, nu se mântuieşte pe sine, ci strigă ajutor de la Dumnezeu şi Dumnezeu îi răspunde: “Mai îndreptat s-a întors acesta”. Mai îndreptat nu pentru că se văzuse el “drept”, ci pentru că văzuse drept, exact starea unui suflet care strigă după ajutor.

În viaţa duhovnicească, “cazi singur dar nu te ridici singur”. Îţi întinde cineva mâna şi împreună te ridici. Strigătul însuşi e începutul ridicării. De aceea zice Mântuitorul că vameşii şi păcătoşii merg înainte în Împărăţia lui Dumnezeu. Aici se descoperă taina, puterea pocăinţei, a căinţei – smerenia.

Există şi azi atâţia oameni stăpâniţi de păcatul mândriei, împreunată cu dorinţa nestăpânită şi nejustificată prin vreun merit personal, de-a ajunge numaidecât la mărire şi laudă în societate.

Întâlnim destui oameni chinuiţi fără încetare de aroganţă, invidie şi ură faţă de semenii lor, oameni ce stau într-o permanentă izolare şi înstrăinare faţă de societatea în mijlocul căreia trăiesc, închişi în turnul propriei lor mândrii şi ambiţii deşarte. Omul mândru – expresie a egoismului negativist, separatist şi antisocial-, nu acceptă pe nimeni să fie ca el, şi cu atât mai mult, mai presus de el, considerându-se superior celor din jur. Arogant faţă de subalterni, invidios faţă de colegii săi merituoşi, duşman al superiorilor, intrigant şi vanitos, omul mândru nu-şi poate găsi pacea interioară şi echilibrul sufletesc.

Viaţa de toate zilele ne arată că mândria lor se va prăbuşi, adeverindu-se cuvântul Scripturii care zice că: “Domnul a surpat pe cei mândri cu scaunele lor şi a pus pe cei blânzi în locul lor” (Siroh. 10, 15) şi că “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”(Iacob 4, 6; I Petru 5, 5).

Cu totul altfel se prezintă virtutea smereniei, pe care am putea să o definim, ca o recunoaştere a faptului că noi atârnăm întru toate de Dumnezeu, că suntem nedesăvârşiţi şi supuşi păcatului. Smerenia este virtutea care te face să ai în permanenţă conştiinţa că nu eşti desăvârşit, te face să-ţi recunoşti greşelile şi să ceri iertare de la Dumnezeu, prin rugăciune. De aceea pe bună dreptate scria Sf. Ioan Gură de Aur că “smerenia face din om înger şi-i înalţă sufletul la cer”, iar Fericitul Augustin, fiind întrebat care este drumul cel mai sigur pentru a dobândi împărăţia lui Dumnezeu, a răspuns: “Primul drum este smerenia, al doilea smerenia şi al treilea tot smerenia”.

În adevăr, după cum mândria este începutul oricărui păcat, tot aşa şi smerenia este temelia tuturor virtuţilor. Este o virtute exclusiv creştină, pe care păgânii nu au cunoscut-o, niciunul dintre filosofii lumii vechi n-a predicat-o. Ea a fost propovăduită pentru prima oară de Domnul Iisus Hristos, atât prin cuvânt, cât şi prin pilda vieţii Sale. Adevărata ei valoare stă în faptul că însuşi Mântuitorul, după ce a luat “chip de rob” prin întrupare, “s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filip 2, 8), după cum spune Sf. Apostol Pavel.

Domnul Iisus Hristos a pus în practică această virtute la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele ucenicilor Săi, poruncindu-le ca “precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 15). Şi tot El a zis: “Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Iar Sf. Apostol Pavel se consideră pe sine” cel dintâi între păcătoşi” (I Tim. 1, 15), sau, “cel mai mic între apostoli şi chiar nevrednic de acest nume, fiindcă în tinereţe a prigonit Biserica lui Dumnezeu, arătând că toată strădania lui misionară nu este de la sine, ci i s-a dat prin harul lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 9-10).

Virtutea smereniei a împodobit, în decursul veacurilor primare, atâţia sfinţi şi mucenici; în faţa unei lumi păgâne, pline de mândrie şi desconsiderare a demnităţii umane, ea a cucerit sufletele şi a îmblânzit neamurile barbare. Ea este virtutea specifică tuturor acelora care s-au identificat întru totul cu Hristos şi au trăit în duhul învăţăturii Lui, au lucrat cu dăruire şi în tăcere pentru binele omului şi al societăţii.

Smerenia a fost floarea minunată care a încolţit în sufletele nobile ale adevăraţilor înţelepţi ai lumii, care prin eforturi deosebite au contribuit, cu razele binecuvântate ale învăţăturii lor, la progresul material şi spiritual al omenirii. În duhul smereniei au trăit, au muncit şi au luptat înaintaşii noştri, eroi ai neamului şi ai credinţei.

Cu toţii trebuie să ştim că smerenia ne deschide uşa şi izvorul harului. Ne deschide uşa pentru a ne aşeza la locul nostru, în starea noastră adevărată, exact ceea ce suntem faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Faţă de semeni, cum zice Sf. Apostol Pavel: “Socotind pe altul mai în cinste decât pe mine” (Filip. 2, 3), şi aşa primesc, învăţ de la toţi. Faţă de Dumnezeu, de făptura lui, îi ofer posibilitatea de a mă zidi din nou. Căci El este nu numai Judecătorul, ci mai întâi pe veci Ziditorul meu care mă poate înnoi radical şi mereu, chiar din moarte. Şi această conştiinţă îmi dă speranţă, bucurie, viaţă.

Pentru aceasta, pilda citită astăzi trebuie să ne fie un îndemn şi pentru noi pe de o parte, ca să nu cădem, în anumite împrejurări ale vieţii, în păcatul fariseului, iar pe de altă parte, ca să ne străduim să urmăm exemplul luminos al vameşului care şi-a recunoscut păcatele şi a cerut iertare “cu duh umilit, inimă înfrântă şi smerită” (Ps. 50, 19).

Să recunoaştem că nu suntem decât nişte fiinţe mărginite, cu nimic mai buni sau mai inteligenţi decât alţii, că suntem supuşi greşelii şi în această situaţie suntem datori să cerem iertare, ajutor şi binecuvântare de la Dumnezeu, Părintele tuturor.

Să nu ne atribuim niciodată calităţi şi merite pe care nu le avem, sau le avem într-o măsură redusă, ci dimpotrivă, să fim exigenţi cu noi înşine, să ne supunem unei autoexaminări riguroase, să căutăm să ne depăşim în muncă şi în practicarea virtuţilor privind la exemplele luminoase pe care ni le oferă istoria sau unii din semenii noştri de azi. Să fim stăpâniţi mereu de sentimentul de dragoste, de înţelegere şi bunăvoinţă faţă de toţi oamenii, indiferent de neam, de credinţă, de grad de cultură sau poziţie socială, ca împreună cu ei să fim lucrători pentru binele omului şi al societăţii. Să nu ne lăsăm conduşi de ambiţii personale şi interese egoiste care distrug unitatea familiei, a instituţiilor şi a neamului. Să nu dispreţuim pe nimeni, nici chiar pe păcătoşi, aşa cum a făcut fariseul, căci ar însemna să-l judecăm pe Dumnezeu însuşi, care a dat unuia cinci talanţi, altuia doi şi altuia numai unul. Dimpotrivă, să încercăm să-i ajutăm şi pe cei cu talanţi mai puţini sau pe cei care au apucat pe un drum greşit în viaţă, să le întindem o mână de ajutor, să-i ridicăm şi să-i facem folositori societăţii.

Iar când venim la biserică, mai ales în aceste zece săptămâni ale Triodului, să ne curăţim inima de orice umbră de mândrie, iar în locul ei să aşezăm mai multă dragoste, mai multă bunătate, mai multă smerenie, ca astfel să ne întoarcem acasă ca şi vameşul, adică mai “îndreptaţi”, “mai înnoiţi” cu duhul. Să repetăm totdeauna rugăciunea vameşului din Evanghelia de azi: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul”, un model veşnic de rugăciune scurtă, sinceră şi smerită.

În acelaşi timp, să rostim şi sfânta rugăciune a Sf. Efrem Sirul, un adevărat model de rugăciune a smereniei, care se rosteşte în toată perioada Triodului: “Doamne, şi stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa, Doamne, împărate, dăruieşte-mi să văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor”. Amin.

Textul este preluat de pe situl Parohiei Adormirea Maicii Domnului Galata, Iaşi (www.AdMD.info).

Topice: Predici | 2 Comentarii »

2 răspunsuri to “Vameşul şi fariseul”

  1. Alida spune:
    25 Iunie 2009 la 15:38

    Iisus Hristos este… şi va fi mereu Cel mai blând, Cel mai dulce… care are în El toată curaţia, iubirea, blândeţea, smerenia… şi niciodata nu îL va putea ajunge nimeni… pentru că nu cred ci sunt sigură… căci ca şi El nu va mai fi nimeni… merită iubirea noastra să îl iubim cu toată inima cu tot sufletul… El ne iubeşte pe noi neîncetat aşa ticăloşi cum suntem… noi de ce suntem aşa… cum suntem… şi nu Îl iubim aşa cum meritp? Eu zic să înaintam cu inima… pentru că e cineva care merită toată iubirea, respectul şi slujirea noastră. Amin.

  2. Alida spune:
    25 Iunie 2009 la 15:40

    Avem de învăţat un lucru foarte important… de a învăţa să fim smeriţi… nu trebuie să ne dorim să devenim sfinţi pentru numele de sfânt… pentru a fi în rând cu Dumnezeu… ci să învăţam să îL iubim… sa învăţăm să fim copiii Lui, sa nu-L lăsăm niciodată… iar asta face adevărata sfinţenie… cea din iubire… tu însuţi să nu te vezi niciodată că ai putea fi sfânt… să nu-ţi apreciezi faptele tale… ci tu să te judeci pentru răutatea ta şi lipsa de bunătate pe care de atâtea ori nu am avut-o…