Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

“Ajută necredinţei mele!”

de Ion Cârciuleanu | Martie 29, 2009

În duminica a patra din Postul Sfintelor Paşti se citeşte pericopa Sfintei Evanghelii cu vindecarea unui tânăr adus la Iisus de tatăl său. Tânărul era stăpânit de “un duh mut”, care îl chinuia cumplit.

Această boală grea îl apuca din timp în timp, făcându-l să cadă jos, să se frământe în zvârcoliri chinuitoare, scrâşnindu-şi dinţii, făcând spume la gură, înţepenind. Aceste manifestări ale bolii, venite pe neaşteptate, în afară de suferinţa grea dar trecătoare a spasmelor, ameninţau viaţa copilului, prin aceea că putea să cadă în apă sau în foc, prăpădindu-se astfel un suflet nevinovat.

Apostolii au încercat să-l tămăduiască, dar n-au putut.

Nefericitul tată vine la Mântuitorul Iisus descriind suferinţele fiului său şi zicând: “De poţi ceva, ajută-ne, fie-ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 22-24).

Domnul Iisus, mişcat de această suferinţă a fiului, de credinţa tare şi smerită a tatălui său, porunceşte: “Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc, ieşi afară din copil şi să nu mai intri în el. Şi răcnind, şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat şi el s-a sculat în picioare” (Marcu 9, 25-27).

La întrebarea ucenicilor, de ce n-au putut ei să izgonească duhul cel rău din copil, Iisus le răspunde: “Acest soi de demoni cu nimic nu poate fi scos afară decât numai cu rugăciune şi post” (Marcu 9, 29).

Sf. Evanghelist Matei redă mai pe larg acest răspuns al lui Iisus: “Ci Iisus le răspunse: pentru necredinţa voastră; că de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu ies decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 20-21).

Ce învăţăm noi, creştinii, care am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu în această a patra duminică a sfântului şi marelui Post şi care ne pregătim să întâmpinăm cu bună cuviinţă creştinească Patimile, Moartea şi Învierea Domnului Iisus Hristos? Relatarea Sf. Evanghelist Matei, care întregeşte pe aceea a Sf. Evanghelist Marcu ne arată că o credinţă puternică, împreună cu cele două arme ale pocăinţei, rugăciunea şi postul, ajută pe creştin să poată nimici puterea demonilor.

Credinţa este acea putere lăuntrică, ce încălzeşte sufletul, îi dă puteri, şi-l face să năzuiască spre desăvârşire.

Credinţa a făcut lucruri mari şi minunate încă de la începutul lumii şi a făcut pe oameni plăcuţi lui Dumnezeu, încă în Legea veche, înainte de venirea Mântuitorului, că toţi câţi au fost drepţi, din credinţă au lucrat şi prin credinţă au făcut fapte mari şi plăcute lui Dumnezeu.

Credinţa a mântuit pe Noe de apele potopului. Pentru credinţă a fost mutat de pe pământ Enoch, ca să nu vadă moarte…, prin credinţă s-au făcut mari şi plăcuţi lui Dumnezeu Avraam, Isac, Iacob şi Moise etc.

Vedem dar, câte a făcut credinţa, încă în Legea veche, vedem cum prin credinţă se poate face omul plăcut lui Dumnezeu, că credinţa, ca şi iubirea, toate le poate, ceea ce şi Hristos mărturiseşte în Sfânta Evanghelie de astăzi, când zice: “Toate se pot credinciosului”.

Tot aşa şi în Legea Noului Testament, credinţa a fost cea dintâi care s-a cerut de la toţi câţi vor să se mântuiască; Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume ca să se mântuiască cei ce vor crede în El; a trimis şi Hristos pe Apostoli, ca să înveţe pe popoare, şi cei ce vor crede cele învăţate şi auzite, să se mântuiască.

Credinţă a cerut Domnul Iisus Hristos de la cei doi orbi, care au venit la El ca să-i vindece, şi după ce şi-au arătat credinţa, i-a vindecat pe ei, zicând: “după credinţa voastră, fie vouă” (Mat. 9, 27-30).

Pentru credinţă a înviat Iisus Hristos pe fiica lui Iair, că zice lui: “Nu te teme, crede numai” (Luca 8, 48).

Credinţa a mântuit de lepră pe cei zece leproşi, că zice celui ce s-a întors să mulţumească: “Credinţa ta te-a mântuit” (Luca 17, 19).

Acestea şi alte nenumărate pilde, care le aduce Sf. Evanghelie şi pe care nu le pot enumera pentru mulţimea lor, arată clar câtă putere are credinţa. Dar credinţa numai atunci e deplină şi adevărată dacă se arată prin fapte, prin post şi rugăciune, pentru că cel ce are credinţă adevărată şi tare nu poate să nu lucreze şi fapte bune.

Credinţa numai împreună cu fapte bune poate să mântuiască pe om, că iată, şi dracii cred şi se cutremură, după cum vedem din Evanghelie, când multe duhuri necurate cunoşteau că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, şi totuşi dracii nu se mântuiesc pentru că nu au fapte bune. Numai prin fapte poate arăta omul că are o credinţă adevărată.

Drepţii au ajuns drepţi şi plăcuţi lui Dumnezeu pentru credinţa lor, împreunată cu faptele cele bune.

Avel nu numai a crezut, ci a arătat credinţa lui prin fapte, că a adus jertfă lui Dumnezeu. Avraam prin fapte şi-a întărit credinţa sa, că la porunca lui Dumnezeu s-a dus cale departe şi acolo a înălţat altar pentru fiul său, ca să-l jertfească Domnului.

Vedeţi, dar, cum credinţa lucrează prin fapte, căci numai aşa se poate împlini; că precum trupul fără suflet este mort, aşa şi credinţa fără fapte moartă este.

Dar Legea Noului Testament şi mai mult ne întăreşte în adevărul că credinţa lucrează prin iubire. Dar în ce constă iubirea? În împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, pentru că zice Domnul: “Cel ce are poruncile mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (Ioan, 14, 15-21).

Apostolii s-au învrednicit a fi sfinţi, nu numai pentru credinţa lor, dar, pe lângă iubire, au împreunat cu credinţă fapta cea mai deplină şi desăvârşită.

Mulţimile de martiri, sfinţi şi mărturisitori n-au avut numai credinţă, ci credinţa au întărit-o prin fapta cea mai mare a iubirii, s-au supus până şi morţii, pentru Hristos, în care au crezut; că bine ştiau ei cum că credinţa lucrează prin iubire, şi au arătat că nu numai cred dar îl şi iubesc pe Domnul, împlinind poruncile Sale.

Ca să fie şi mai deplină, pocăinţa, care este o fiică a nădejdii, o împăcare cu Domnul, prin lucrarea faptelor bune, o curăţire a conştiinţei, trebuie unită cu post şi rugăciune, pentru că postul ne opreşte de la rele, înfrânează poftele.

Postul este, după cum spune Sf. Ioan Scărarul, “nimicirea gândurilor viclene, curăţirea rugăciunii, luminător al sufletului, paza minţii, suspinare smerită, oprire de la clevetire, pricină de liniştire, străjerul ascultării, uşurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, dezlegarea de păcat, uşa raiului şi desfătarea cerească”.

Postul şi rugăciunea sunt şi acte de cult, specifice şi definitorii ortodoxiei, ca aducere la expresia credinţei noastre dreptslă vitoare, dar ele nu sunt şi nu pot fi nişte acte goale de conţinut, fără temei şi scop, repetabile şi intrate în obişnuinţă, ci ele exprimă o atitudine de conştiinţă fermă, liberă, smerită şi limpede.

Postul adevărat este asociat de Biserică cu rugăciunea stăruitoare. Această alăturare a postului cu rugăciunea dă expresia obiectivă a legăturii noastre cu Dumnezeu, căci, cu cât postul este mai susţinut, cu atât rugăciunea noastră este mai adâncă şi mai vie.

În acest înţeles postul şi rugăciunea, ca arme ale duhului de luptă contra răului, depăşesc graniţele obişnuite ale zilelor calendaristice stabilite şi se permanentizează ca normă de viaţă a credincioşilor.

Postul şi rugăciunea se împlinesc şi se definesc reciproc.

Rugăciunea dă puteri tainice trupului ca să poată posti, iar postul dă aripi sufletului ca să se poată ruga.

Aşadar, postul şi rugăciunea sunt, pe de o parte, mijloace intime de exprimare a raportului nostru cu Dumnezeu: trăiri subiective, individuale, care implică pe fiecare credincios; dar, pe de altă parte, ele lucrează în afară, rodesc nemijlocit atât în lupta contra răului, a ispitelor, a patimilor şi a păcatelor, cât şi în relaţiile noastre cu semenii noştri, în mod pozitiv.

În acest chip, postul şi rugăciunea nu devin scop în sine, ci ele se interpătrund cu întreaga noastră fiinţă morală; cu credinţa, cu virtutea şi cu faptele cele bune. Pentru aceasta, locul şi însemnătatea postului şi a rugăciunii în viaţa creştină sunt de o importanţă deosebită. În acest fel să încercăm, pe cât este cu putinţă, să înţelegem rolul postului şi al rugăciunii, locul şi rostul lor pentru viaţa de aici şi cea de dincolo, pentru fericirea şi mântuirea noastră.

Să considerăm postul ca un mod de viaţă, plin de bucuria de a trăi în curăţenie şi Duh, exteriorizat în lumina feţei şi în pacea Duhului. Aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul: “Tu când posteşti unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală” (Mat., 6, 17), adică, fiţi bucuroşi, fiţi veseli. Căci pe de o parte, postul opreşte pornirile rele ale vieţii, ceea ce-i un mare folos, iar pe de altă parte, postul ne oferă un curat izvor de virtuţi, care înseamnă cel mai mare folos şi răsplată pentru noi, făgăduită de Dumnezeu celui ce posteşte: “Tatăl vede pe cel ce posteşte şi îi va răsplăti lui”.

Este adevărat şi verificat că în fiinţa omului se duce o luptă surdă, între pornirile trupului şi năzuinţele sufletului. Sfinţii Bisericii, mari postitori şi rugători, au arătat aceasta. Sfântul Apostol Pavel a pus în lumină, în chip dumnezeiesc, acest adevăr şi tot el mărturiseşte că din această pricină îşi supune trupul unui sever exerciţiu, pentru a-l face să asculte, în pace, graiurile duhului (Romani, 8, 4-10).

Postul creştin este un mare proces de curăţire a sufletului şi a trupului, ca să ne facă vrednici de a sluji lui Dumnezeu şi de a ne împărăşi cu El.

Postul este deci, o normă de viaţă creştină. El a fost instituit de Dumnezeu la facerea lumii, prin porunca de a nu mânca din fructul oprit (Fac., 3, 16). De la Moise la ultimul prooroc al Vechiului Testament, Sf. Ioan Botezătorul, toţi au postit. La fel toţi patriarhii şi drepţii Vechiului Testament.

Mântuitorul Iisus Hristos spiritualizează postul. El însuşi şi-a început activitatea în istorie după ce a postit şi s-a rugat 40 de zile în pustie (Mat., 4, 1-2). Sfinţii Apostoli au postit, iar Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă explicit la post (I Cor., 7, 5). Sfinţii Părinţi, mari postitori, au arătat valoarea postului şi ne-au îndemnat să-l practicăm. Pentru Sf. Ioan Gură de Aur postul este leacul adevărat al trupului şi al sufletului, iar Sf. Vasile cel Mare zice: “Primii noştri părinţi au fost izgoniţi din rai pentru că n-au ţinut postul poruncit lor; noi trebuie să postim ca să intrăm din nou în rai” sau “adevăratul post este îndepărtarea de la rău, înfrânarea limbii, înfrânarea mâniei, lepădarea poftelor, a defăimării şi minciunii”.

“Postul, spune Fericitul Augustin, curăţeşte inima, ridică sufletul şi-l închină către căinţă, depărtează răul, potoleşte văpaia poftelor şi aprinde flacăra credinţei”.

Avem pildă supremă în acest sens pe însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, pe Sfinţii Apostoli şi pe Sfinţii Bisericii, care sunt expresii de cea mai înaltă ţinută de realizare a noastră pe scara valorilor morale, pentru care postul şi rugăciunea au constituit o condiţie cerută pe drumul spinos al cunoaşterii adevărate a lui Dumnezeu.

Postul este o jertfă a fiecăruia, pentru că postul nu este un tipar rigid, care se aplică uniform tuturor, indiferent de puterile fiecăruia. Contează, în cea mai mate măsură, puterea spirituală a fiecăruia, până la atingerea limitelor de sus ale capacităţilor noastre, postul şi rugăciunea devenindu-ne unitate de măsură.

Dar pentru ca postul să realizeze o cât mai perfectă armonie intimă între trup şi suflet, între om şi obşte şi între credincios şi Dumnezeu, el trebuie să se împletească cu rugăciunea. Această împletire ni se înfăţişează ca o necesitate cerută a echilibrului şi a frumosului moral-spiritual.

Ştim că rugăciunea este legătura noastră intimă şi directă cu Dumnezeu; ea este o comuniune de viaţă cu divinitatea. Prin ea preamărim, mulţumim şi cerem ajutorul lui Dumnezeu. Ea alungă ispitele, şterge păcatele, mijloceşte mântuirea, atunci când ea izvorăşte dintr-o credinţă puternică. Dumnezeu ne-a spus să-L “chemăm la vreme de necaz” (Ps., 49 15) şi ştim că “El ne ajută” (Ps., 68), pentru că Domnul Iisus ne-a fagăduit: “cere şi ţi se va da, bate şi ţi se va deschide”.

Trebuie să ne rugăm cu timp şi fără timp (Luca, 18, 1), pentru că numai rugăciunea învinge răul deznădejdii noastre şi ne întăreşte puterea duhului în lupta cu păcatul: “Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită, căci duhul este plin de râvnă; dar trupul e neputincios”, ne îndeamnă Domnul Iisus Hristos (Mat., 26, 41).

Tăria noastră în trezire duhovnicească ne-o dă rugăciunea şi postul “căci protivnicul ne dă târcoale ca un leu care răcneşte căutând pe cineva să înghită” (I Pentru, 5, 8). Ca legătură plină de taină a omului cu veşnicul, spune un mare trăitor creştin, “rugăciunea este minunea minunilor, care se împlineşte zilnic în sufletul evlaviosului”.

Prin rugăciune avem pe Dumnezeu cu noi, totdeauna, învrednicindu-ne de harul său. Rugăciunea este o necesitate de viaţă a sufletului nostru, fără de care el se sufocă, ca trupul fără oxigen.

Istoria vieţii şi mântuirii creştine este o lungă cale a rugăciunii noastre, deschisă către Dumenzeu. De la Adam până la Sfântul Ioan Botezătorul, toţi drepţii şi proorocii Vechiului Testament s-au rugat.

Însuşi Mântuitorul, care a restabilit legătura dintre Dumnezeu şi om, s-a rugat şi ne-a învăţat pe noi să ne rugăm, dându-ne atotcuprinzătoarea Rugăciune domnească sau Tatăl nostru, în care uneşte toate cererile în ruga “Facă-se voia Ta”, adică se ne potrivim, în rugăciune, voia noastră după voia lui Dumnezeu, care cunoaşte inima şi trebuinţele noastre. Sfinţii Apostoli au vieţuit într-o continuă rugăciune şi lucrare de propovăduire a Sfintei Evanghelii.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă ca “rugăciunea să fie stăruitoare (Rom. 12, 12), şi să facem, în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni” (Efes 6, 18), şi în orice loc, fără mânie şi îndoieli (I Tim. 2, 8).

Sfinţii Părinţi s-au rugat şi au lăsat pagini nemuritoare despre rugăciune, care este pacea şi bucuria de a trăi şi mijlocul cel mai indicat de întărire sufletească şi duhovnicească.

Ce luptă este mai încordată şi biruinţă mai mare decât lupta cu noi înşine şi cu puterile întunecate care ne asaltează şi biruinţa asupra noastră şi asupra celui rău. Atunci ne vom învinge şi vom fi stăpâni pe noi, când ne vom lăsa conduşi de puterea duhului, a rugăciunii şi a postului.

Prin aceste două virtuţi, creştinul se înduhovniceşte pe măsura puterii şi voinţei lui, care acţionează luminat în câmpul harului divin cu care colaborează în vederea mântuirii.

Postul şi rugăciunea sunt puteri de sus, care înveşnicesc pe om încă de aici, şi-l conduc, ajutându-l să se ridice treaptă cu treaptă, spre limanul fericit al învierii.

Dacă postul şi rugăciunea lucrează în fiinţa noastră, a fiecăruia din noi, ele produc, prin caracterul lor comunitar obştesc, o întreagă serie de virtuţi obşteşti, ce stau la baza vieţii creştine, tocmite pe dreptate, dragoste, respect reciproc, încredere, cinste, demnitate etc. În acest chip rugăciunea şi postul devin mijloace de unitate umană şi creştină, de solidaritate în dragoste, înlăturând egoismul, nedreptatea, asuprirea care generează ura, vrajba, răutatea şi neînţelegerea dintre oameni şi popoare.

Numai când ne vom elibera de slăbiciuni şi păcate vom vedea adevărata statură şi autentica noastră armură a sufletului, de adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Numai prin lupta ce o ducem cu păcatul, prin rugăciune şi post, întrezărim împărăţia cerurilor deschizându-se pentru noi.

Să ne înmulţim puterile trupeşti şi sufleteşti ca într-un focar de raze de lumină, să ne rupem de păcatele veacului acestuia, urmându-L pe Domnul Iisus, pas cu pas! Să punem la inimă cuvântul Său şi să ne rugăm postind şi să postim rugându-ne, ca El să ne dezlege de orice legătură a celui rău şi de orice cursă a vrăjmaşului, ca purificaţi de orice necurăţie să devenim părtaşi ai Sfintei Sale cine, în ziua cea neînserată a Învierii Sale.

Amin.

reluat de pe situl www.AdMD.info

Topice: Predici | Comments Off on “Ajută necredinţei mele!”

Comentarii închise.