Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (10) – Prima noapte de iubire (1)

de Florin Bădican | Martie 5, 2009

INFERNUL ROŞU – VOL. I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

PRIMA NOAPTE DE IUBIRE 1
 

În dimineaţa zilei de Crăciun, urmând obiceiul păstrat cu sfinţenie, femei împovărate cu coşuri pline cu toate cele, intrară în cimitirul care la acea vreme, se afla pe povârnişul dincolo de care, se putea zări liziera unei păduri; Veneau în tăcere, cătând fiecare mormântul vreunui părinte, copil, frate sau soră; Aprinseră lumânări, după care începură ai plânge pe cei care încă le erau poate la fel de dragi; O vreme, simfonia de bocet şi jale, se revărsă dincolo de gardul cimitirului, pentru ca în cele din urmă, să se piardă în negura istoriei româneşti; Îngenunchiată lângă mormântul îngheţat de vreme şi ger, domnişoara Ioana Predoiu îşi plângea mama; Şi atunci, ca-n toţi anii din urmă, frumoasa domnişoară era cuprinsă de aceeaşi tristeţe fără margini; Cu mâinile-i tremurânde, ea reuşi în cele din urmă, să aprindă câteva lumânări şi cu aceeaşi evlavie, izbuti să le pună lângă crucea care de aproape şapte ani, srtăjuia mormântul mamei sale; Alături de nepoata învăţătorului, o femeie c-o broboadă mare pe cap, îşi plângea băiatul care murise, nu cu multă vreme în urmă; De cealaltă parte dar ceva mai jos, Rădina lu Marin se ridică cu mare greutate de la căpătâiul unui mormânt; Bătrâna luă din coş o boboroadă rotundă şi grăbită o înmână domnişoarei Ioana Predoiu.

-Bodaproste tanti Rădina, mulţumi fata care într-un moment de adâncă evlavie, abia dacă mai reuşea să-şi stăpânească lacrimile.

Cu aceeaşi mână tremurândă, ea luă din coşul de nuiele, o bucată mare de cozonac şi o dădu vecinei sale; Se mulţumi doar să spună:

-Să fie pentru sufletul mamei! Ce mult îi plăceau cozonacii!

-Bodaproste Ioană, bodaproste mă fată, mulţumi femeia prinzând-o de mână; Acuşica nu-ţ fie cu supărare, dar nu ţă frig? Te văd îmbrăcată cam subţâre şi acilea în cimitir, te cam taie vânticelu.

-Să bată cât o vrea tanti Rădina; Nu mi-este frig, doar am destule hanţe pe mine, răspunse domnişoara, în timp ce din priviri, căta o altă femeie cărea pentru sufletul bietei Anica, să-i dea de pomană.

După ce împărţiră tot ce aveau în coşuri, femeile ieşiră din cimitir, lăsându-i în frig pe morţii care, luminaţi fie şi vremelnic de lumânările aprinse, le erau încă dragi; Se luminase bine de ziuă când, Ioana Predoiu ajungea acasă; Ca de obicei, o întâmpină prietenul din totdeauna; Văzând-o intrând în curte, Grivei începu să facă tumbe şi mai ceva decât un copilaş, se bucura de pâinea pe care urma s-o primească.

-Stai mă răule şi nu mai ţopăi întruna; Aşteaptă doar puţin ş-am să-ţi dau şi ţie ceva bun, îl certă cu oarece blândeţe, domnişoara Ioana.

Intuind promisiunea stăpânei, câinele se ridică pe labele din spate şi c-un respect canin, rămase cu privirea-i rugătoare, suspendată-n spaţiul înţelegerii umane; Ioana urcă treptele pragului de lemn şi fiind îngândurată, nesocoti scârţâitul jalnic al scândurii care începuse să putrezească sub povara anilor, mulţi la număr şi mult prea nemiloşi; Cum Grivei insista c-o privire de animal docil şi prieten de nădejde, domnişoara Ioana Predoiu scoase din coş o bucată mare de pâine şi îl îndemnă pe câinele care tremura din toată fiinţa lui: Mănâncă mă Grivei, doar odată pe an este Crăciunu; Aşa mă câine, bucură-te şi tu de sărbătoarea Domnului; Văzându-şi câinele mulţumit, Ioana deschise uşa de la tindă, după care ridicând coşul plin cu toate pomenile căpătate în cimitir, intră în casă; În camera de toate zilele, focul încă mai ardea în soba de cărămidă roşie, dând o căldură care mai degrabă îndemna la somn şi meditaţie; Se dezbrăcă de cojocelul făcut de un meşteşugar pripăşit cu ceva vreme în urmă la conacul boierului Marghiloman, după care mai îngândurată ca-n multe alte dăţi, domnişoara se aşeză pe scăunelul aflat lângă fereastră; După o vreme, auzind ca prin vis mugetul Joianei, se ridică asemenea soldatului prezent mereu la datorie; Cum biată Joiana insista într-o cerere, altfel destul de justificată, nepoata învăţătorului Predoiu ieşi în curte; Îndreptându-se spre grajd, ea începu să-şi certe cu multă blândeţe, văcuţa care de ceva vreme, îi asigura laptele dătător de vlagă şi speranţe:

-Ia nu mai mugi atâta? Ai răbdare; Ţi-oi da şi ţie ceva bun.

Abia dacă-o mulţumise pe Joiana când, cineva începu să strige c-o insistenţă supărătoare; Odată stârnit, câinele se repezi spre nepoftit.

-Coniţă Ioanaaa; Coniţăăă, hai şi veniţi oleacă pân la poartă.

-Ce-i mă Culae? De ce naiba strigi ca un apucat, întrebă domnişoara care deacum se apropia curioasă, de poarta asaltată de Grivei?

-Coniţă Ioana, ieşâţi oleacă până în drum; Am să vă dau ceva.

-Bine mă Culae, întrebă Ioana, curioasă ca orice tânără domnişoară, dar ce vrei să-mi dai într-o sfântă zi de Crăciun? Un cadou?

-Ei coniţă, păi ce cadău poa să dea un grăjdar ca mine? Eu numa ce venii pân la matale, doar pentru că fusăi tremis dă conaşu cel mic.

-Bine mă Culae, întrebă interesată domnişoara care deacum devenise şi mai curioasă, dar pentru ce te-a trimis fiul boierului?

-Coniţă Ioana, raportă slujitorul cu acelaşi glas scăzut, pă mine mă trimisă conaşu să vă dau o scrisoare, da-mi porunci să nu mă întorc la conac fără neam dă răspuns, că bine nu-mi va fi; Acuşa înţelesărăţ?

-Am înţeles Culae, răspunse zâmbind domnişoara Ioana, iar dacă treaba este atât de serioasă, fii bun te rog şi intră în curte.

-Coniţă, eu mai bine stau pă prispă; Nu dalceva, dar ştiţ cum este gura lumii care mai ceva decât o meliţă, clănţăneşte toată ziua.

-Ascultă Culae, între meliţa din gura lumii şi dulăul care n-o să vrea de fel să te recunoască de stăpân şi nici de prieten, tu ce alegi?

-Păi coniţă Ioana, răspunse slujitorul care încerca să se bucure de compania frumoasei domnişoare, decât să m-aleg muşcat de un dulău ca ăsta, mai bine mă cert furcă, cu lumea care vorbeşte numa prostii.

Câteva clipe mai târziu, Culae şi Ioana intrară în casă; Dotat cu simţirea pe care la acea vreme, ţăranul român încă-o mai avea, slujitorul boierului Marghiloman, rămase în picioare; Curios, el căta cu privirea la nişte fotografii agăţate pe peretele din faţă; Mă frăţioare, se tot întreba în gând grăjdarul boierului, să fie coniţa în pozele dă colo?

 -Culae, fii bun te rog şi dezbracă-ţi cojocul; Aşa cum orice înfrigurat îşi poate da seama, în casa învăţătorului, este cald şi bine.

-Asta cam aşa-i coniţă Ioana! Dac-ar fi ştiut conaşu cam ce căldurică este la matale-n casă, nu m-ar mai fi tremis pă mine cu plicu ăsta, raportă grăjdarul, în timp ce se dezbrăca de cojoc şi de metehne.

Domnişoara Ioana luă plicul şi-l deschise cu emoţia pe care orice tânără o-ncearcă la prima iubire; O vreme se mulţumi să privească frumoasa felicitare de Crăciun; Emoţionată, abia dacă reuşi să citească cele câteva cuvinte, scrise în grabă de locotenentul Marghiloman:

            Cu toată dragostea,

            La Mullţi Ani !

            Mihai.

Neavând o felicitare aşijderea, domnişoara Ioana scoase din sertarul mesei, un caiet din care rupse la întîmplare o foaie de hârtie; După câteva încercări nereuşite, în cele din urmă, domnişoara izbuti să aştearnă câteva rânduri, pe răbojul ce avea să poarte rezonanţa viitorului:

Domnule Mihai,
Eu vă mulţumesc mult pentru urarea de Crăciun,
iar la rându-mi vă spun multă sănătate şi mult noroc.
Cu toată dragostea de care sunt în stare,

Ioana.

Cum în mintea-i răvăşită nu mai găsea gram de inspiraţie, domnişoara era cât pe ce să rupă hârtia şi să-l expedieze pe grăjdar, fără nici-un fel de răspuns; Mă întreb cum ar fi arătat viitorul ei şi al prietenilor noştri, dacă nepoata învăţătorului Predoiu, făcea un asemenea gest? Risipind asemenea gânduri, frumoasa domnişoară împături foaia de hârtie, după care nemulţumită de modul cum îşi exprimase sentimentele care-o animau de-o bună bucată de vreme, introduse bileţelul într-un plic şi cu aceeaşi mână tremurândă, îl înmână slujitorului.

-Uite mă Culae, când ajungi la conac, te rog să dai personal domnului Mihai, plicul acesta; Mă omule, ai înţeles ce trebuie să faci?

-Cum să nu înţeleg coniţă Ioana? Apăi dac-aţ mai avea ceva de zis conaşului care vă ţâne de dragă, în mine puteţ avea multă încredere.

-Mergi sănătos mă Culae şi nu-ţi mai fă atâtea griji; Pentru a-nţelege mesajul meu, domnul Mihai n-are nevoie de prea multe cuvinte.

-Să fie cum zici coniţă Ioana; Acuşa multă sănătate că-i mai bună dăcât toate, ură la rându-i slujitorul, ridicându-se în picioare!

-Ascultă Culae, mă înşel eu sau ai ceva necazuri la conac?

-Acuşa ce să zic coniţă Ioana; Argatu pă care nu să poate să nu-l cunoaşteţ, dă când veni cu boierii dă la vale, îmi pusă gând rău.

-Bine mă Culae, dar Badea Vasile de ce-ţi puse gând rău? Ce dracu are cu tine, întrebă şi nu fără motiv, nepoata fostului învăţător.

-Eu cred că m-a pârât unu care vrea să-mi ia locu la grajduri.

-Şi tu te-ai certat cu Bădiţa, sau ce Dumnezeu s-a întâmplat?

-Nu m-am certat coniţă Ioana; Am spus şi eu, ce ştie tot satu…,

-Bine, dar de ce naiba te-ai oprit? Doar nu-i cine ştie ce secret.

-Păi când toată lumea ştie, cum şi de ce argat Badea Vasâle vă este tată, nu văd unde ar fi secretu, răspunse grăjdarul privind mirat.

-Ascultă Culae, ordonă frumoasa domnişoară, tu trebuie să duci plicul domnlui Mihai Marghiloman şi pentru a nu fi mutat de la grajduri, o să mă grijesc personal; Mergi fără grijă şi dacă poţi, iubeşte caii.

-Mulţumesc din suflet coniţă Ioana şi toată viaţa vă rămâi îndatorat, raportă slujitorul cu recunoştinţa omului simplu şi cinstit, după care plecă în mare grabă, spre conacul boierului Marghiloman Alexandru.

Chinuită de-o mulţime de întrebări, dar şi de îndoieli cam alandala trimise parcă să-i tulbure mintea, domnişoara rămase o bună bucată de vreme, dusă pe gânduri; Sta la masa de lângă fereastră şi privea la covorul care fie şi vremelnic, acoperea mizeria naţiei umane; Abia către orele amiezii, o ceată de fete şi băieţi, curmară cu larma lor tinerească, starea de o firească visare; Că de o bună bucată de vreme, dragostea pusese stăpânire pe inima domnişoarei Ioana Predoiu, era un lucru de netăgăduit; Se bucură tare mult văzându-i pe tineri la poartă; Lăsând de-o parte visele care-i tulburaseră mintea, ea ieşi afară; După ce cu mare greutate îl potoli pe câinele care-n dragostea-i faţă de stăpâna care-l hrănea ca pe un prieten de nădejde, dădea dovadă de prea mult zel, domnişoara Ioana întrebă, zâmbindu-le într-o manieră deosebit de atrăgătoare:

-Unde mergeţi dragilor? După câte ştiu, colindul s-a terminat.

-La mulţi ani Ioană şi tot ce îţi doreşti de Crăciun, ură după obicei, unul dintre băieţii care pentru aşi da oarece importanţă, făcu doar câţiva paşi spre domnişoara care deacum îl privea puţin mirată!

-Mulţumesc pentru frumoasa voastră urare, dar unde aţi plecat aşa veseli şi bine dispuşi, întrebă Ioana, mai mult din curiozitate?

-Păi dacă tot suntem bine dispuşi, mergem să aranjăm sala pentru hora de după masă; Ioană, îndrăzni flăcăul care părea să aibă iniţiativa în grupul tinerilor care deacum erau bine motivaţi, dacă tot este Crăciunul, n-ai vrea să vii şi tu cu noi la hora unde cântă câţiva lăutari?

 -Mă frumoşilor, răspunse nepoata învăţătorului, doar pentru a vedea răceala din ochii fetelor care din motive lezne de înţeles, o tot pizmuiau c-o răutate cultivată numai în mintea oamenilor săraci cu duhui, voi chiar vreţi să mergem împreună, la hora satului Domneasca?

-Vrem Ioană, cum să nu vrem? Chiar ne-am bucura, raportară băieţii care deacum o priveau cu tot mai multă lăcomie masculină.

-Bine mă dragilor, promise zâmbind provocator, domnişoara Ioana Predoiu; Atunci voi veni şi eu la horă, dar puţin mai târziu.

-Te aşteptăm cu drag Ioană, răspunseră băieţii, după care veseli şi mai bine dispuşi, plecară spre şcoala care găzduia hora satului.

Domnişoara tocmai intrase-n curtea unde Grivei se bucura ca un vechi şi bun prieten când, la gardul de-a dreapta casei, o vecină care abia dacă mai putea să meargă printre nămeţii de zăpadă, strigă:

-Ionicooo, unde eşti mă fată? Tu chiar nu mai auzi?

-Eu te aud foarte bine, dar matale unde stai ascunsă?

-Sunt aici mă fată, dar nu vrei să vii oleacă pân la gard?

-Cum să nu vreau tanti, dar mai bine vin-o matale pân la poartă; La gard pot veni, doar dacă aş zbura peste nămeţii de zăpadă.

-Bine mă fată, răspunse vecina, după care sprijinindu-se în baston ca mai toţi oamenii bătrâni şi neputincioşi, ieşi-n drumul înzăpezit.

-Este greu cu zăpada ce cade peste cap de om sărac, fără ca măcar să-l întrebe când şi dacă trebuie să îngheţe întreaga natură umană.

-N-avem ce face Ionico; Acuşa-i vremea ei, raportă bătrâna răsuflând uşurată; Mă Ionico, spune bodaproste şi să fie pentru omul meu.

-Bodaproste tanti şi la mulţi ani cu sănătate; Acu fii matale bună şi m-aşteaptă până când mă-ntorc din casă, răspunse rugătoare domnişoara care zadarnic încerca să-şi ascundă stânjeneala de moment.

Revenind destul de repede, nepoata învăţătorului Predoiu se adresă bătrânei care tăcută, privea de-a-lungul drumului înzăpezit:

-Tanti, primeşte pomana şi să fie pentru sufletu lu mămica.

-Bodaproste Ionico, bodaproste şi să fii sănătoasă; Doar cu sănăta-te mai poţi răzbi în lumea care chiar de la zidire, naşte oameni răi.

-Ai dreptate tanti; Să te-audă Dumnezeul care ne poate ajuta.

-Păi cum să nu te ajute Ionico maică? Doar eşti o fată cu multă frică de Dumnezeu şi cu multă iubire de oameni cinstiţi.

-Este tare greu şi mata ştii bine ce-nseamnă viaţa; Păi la cât suntem de săraci, noi nici măcar nu putem muri când vrem, răspunse domnişoara care întristându-se pentru a cine ştie câta oară, privea în gol.

-Mă Ioană maică, atacă bătrâna suspansul care multă vreme ţinuse cap de afiş în satul Domneasca, ieri până în prânz mă întâlnii nas în nas cu Rădina lu Marin; Mă fată, tu ştii ce-mi spusă afurisâta?

-Nu mă tanti, răspunse Ioana privind-o curioasă, dar o să ştiu dacă-mi vei spune ce ţi-a zis afurisâta cu care te-ai întâlnit nas în nas.

-Auzi fă Zamfiro, îmi zise afurisâta care ştii şi tu ce mai gură are, să vie pârdalnicu în satu Domneasca şi să nu treacă pe la fata lui.

-Despre cine vorbeşti tanti Zamfira? Chiar că nu te înţeleg.

-Nu te mai preface Ioană maică; Doar ştii bine că-i vorba dă tacto, bată-l pustia să-l bată; Tu nu ştii mă fată, dar ce băiat frumos şi harnic era pă vremea când taman să termenasă răzbelu cel mare!

-Da tanti, dar câtă vreme nu m-a recunoscut, eu ce era să fac?

-De maică, se întrebă mai mult retoric bătrâna, eu nu ştiu ce suflet hain poa să aibă oamenii care-şi părăsăşte până şi copiii?

Obsedată de întrebarea fără răspuns, bunica intră în curte; Rămânând pradă singurătăţii care de la o vreme o chinuia mai abitir decât un călău plătit de cine ştie care împricinat, Ioana părea descumpănită; Iată, gândea domnişoara Ioana, în timp ce intra-n curte, ştie tot satu cine-i tata! Cum vorbele din gura lumii slobodă, nu puteau fi oprite la poarta conacului din Domneasca, continuă Ioana să gândească c-o îngrijorare tot mai crescândă, domnul Mihai le auzise şi cu siguranţă le dăduse crezare; Şi dacă-i aşa, se mai întrebă nepoata fără ca măcar să găsească un răspuns mulţumitor, de ce Dumnezeu mi-a mai trimis felicitarea prin Culae? Intrând în casă, ea se izolă de lumea care-o vorbea cu răutate şi încercă să scape de gândul care o chinuia de atâta vreme; Dând cu ochii de coşul cu care fusese la cimitir, Ioana trase ştergarul ce-l acoperea, dar cum nimic din bunătăţile pentru care spusese bodaproste n-o mai atrăgeau, duse coşul în tindă; Reveni în camera de toate zilele, cu hotărârea de-a nu înşela aşteptările băieţilor care dacă era să dea credit femeilor care mai toată ziua umblau cu vorba, erau îndrăgostiţi lulea de frumoasa nepoată; După ce se spălă cu săpunul cumpărat nu cu multă vreme în urmă, din prăvălia ovreului Fichman, domnişoara Ioana Predoiu intră în odaie; Un frig pătrunzător o întâmpină încă din pragul călcat atât de rar; Rupse hârtia care acoperea geamul din faţă şi lăsă lumina să pătrundă în camera unde doar oaspeţi mai de seamă, dormiseră odinioară; Cum era hotărâtă s-o rupă cu trecutul care-i asasinase copilăria, domnişoara Ioana Predoiu deschise lada de zestre şi cu mâini tremurânde, scoase de la naftalina trecutelor vremuri, haine de sărbătoare.

După ce îmbrăcă haine din cele mai frumoase, Ioana se uită-n oglinda din perete; Cum nimic nu părea să ştirbească frumuseţea vârstei, nepoata îşi lăsă câinele să păzească avera neamului şi plecă.

La intrarea în sala unde se ţinea hora satului, Ioana-şi plăti biletul şi pentru câteva clipe, rămase descumpănită în faţa ţăranilor care o priveau ca pe o ciudăţenie venită de pe altă planetă; Nelăsându-se intimidată, nepoata învăţătorului Predoiu intră în sala de clasă şi c-o uşurinţă surprin-zătoare, trecu peste privirile femeilor invidioase; În cele din urmă, găsi loc pe un capăt de bancă; Alături, sta o ţaţă care urmărea cu ochii de un negru demonic, o fetişcană ce purta cu mândrie, o bluză pe care erau cusute mii de floricele argintii; Însoţită de un tânăr nu prea înalt, domnişoara veni în faţa mamei; Mândră nevoie mare, biata mamă nu ezită să-şi certe odrasla şi comoara, c-o voce care se vroia blândă şi autoritară:

-Voi de ce nu vă jucaţ mai încet? Mai încet mă fată, ce morţii; Doar no-ţ vrea să vă rupeţ ăle picere şi taman acuşa dă sărbători!

-Mamă, ripostă fata care pentru ai face pe plac băiatului începu să râdă, taman în zâua dă Crăciun, vrei să mă cicăleşti la cap?

-Hai mă fată şi nu mai sări ca arsă; Doar într-o doară zâsăi şi eu o vorbă care nici nu doare şi nici nu ustură prea mult, se scuză doar ca să intre în voie piticoanţei, femeia care deacum părea să regrete.

Câteva clipe mai târziu, Niţă Ionel, violonist care mai pe drept mai pe sprânceană, era socotit şeful formaţiei de lăutari, anunţă asistenţa: Un sfert dă oră pauză; Cum muzica încetase, cavalerii şi fetele se adunară în grupuri mai mari sau mai mici şi râzând din te miri ce, discutau oarece banalităţi; Pe băncile înşirate pe lângă pereţii sălii de clasă, mamele care ţineau în poală cojoacele odraslelor prinse în horă sau în alte jocuri de inspiraţie ţărănească, schimbau între ele, păreri fel de fel.

-Fă Marto, întrebă indignată femeia care deacum teroriza până şi timpul cu ochii săi negri, tu auzâşi ce îi făcură jâdanului dă Fichman?

-De fă Riţo, parc-auzâi ceva; Păi nu ştie tot satu cum îl găsi colindătorii pă jâdan, răspunse Marta care deacum îşi căta din priviri odrasla care fericită, se încălzea în braţele cine ştie cărui flăcău?

-Da fă Marto, dar cine dracu să-l fi împuşcat şi pă jidanu ăsta? Nu dalceva, dar pă când veneam dă la cimitir, auzâi cum că sărgentu care fuse argat la boieru Marghiloman, plecasă mai dăvreme dân prăvălia jâdanului; Era împreună cu fisu care mergea pă nouă cărări.

-De fă Riţo, acuşa dracu mai ştie cine să fi avut năcaz şi pă jâdanul care după mine, nici nu era un negustor chiar aşa de zgripţuros.

-Fă Marto, ce-o mai fi cătând pacilea şi craiu dă Vasile? După câte-mi aduc aminte, odrasla învăţătorului care în tinereţe s-a curvăsărit c-un ofiţer pus pă căpătuială, muri dă multă vreme.

Nemaiputând suporta cleveteala ţaţelor care se hrăneau cu bârfa cotidiană, Ioana Predoiu se ridică de pe bancă şi neluând în seamă ochiadele băieţilor care încercau s-o ademenească doar pentru plăceri sexuale, plecă spre casă; N-apuc-a se depărta prea mult de şcoală când, se pomeni înconjurată de trei tineri ce păreau să nutrească sentimente ceva mai aparte; Neavând încotro, domnişoara Predoiu se opri locului.

-Ce s-a întâmplat domnişoară Ioana? S-a terminat cu hora, întrebă locotenentul Mihai Marghiloman, privind-o cu oarece mirare?

-Aşa se pare domnule locotenent, dar nu vă îngrijoraţ fără nici-un rost; Pentru dumneavoastră, nu-i decât un simplu fapt divers.

-Greşeşti domnişoară şi nu este bine să mergi de una singură.

-Ştiu domnule Mihai, dar însingurată am fost din totdeauna.

-Bine Ioană, dar de ce Dumnezeu eşti atât de însingurată?

-Domnule locotenent, raportă Ioana zâmbind vădit provocator, ştiu doar că şi dumneavoastră sunteţi singur, printre oamenii străini.

-Domnişoară, răspunzi de parcă te-aşi fi prins cu mâţa în sac.

-În satul meu nu aveţi cu ce mâţă să mă prindeţi domnule Mihai, răspunse domnişoara care neştiind prea bine la ce pisicuţă făcea trimitere fiul boierului Marghiloman, deacum părea şi mai suspicioasă.

-Da domnişoară Ioana, dar mie nu-mi este indiferent sacul în care miaună mâţa din poveste; Iartă-mă, dar felinele nu-mi plac.

-Chiar aşa locotenent Mihai? Eu nu ştiu ce părere au prietenii dumneavoastră, dar această conversaţie nu cred că este tocmai potrivită; Mă iertaţi, dar trebuie să plec, se scuză Ioana şi nu fără motiv.

-Domnişoară Ioana, pleci doar pentru că un rău voitor te-a supărat în această sfântă zi de Crăciun, sau poate că mai sunt şi alte motive?

-Domnule locotenent, din păcate, astăzi nu prea sunt în apele mele, iar domnişoara care mă priveşte mirată, poate să creadă cine ştie ce.

-Ioană, mi se pare mie, sau tu eşti puţin geloasă? Atunci dă-mi voie să ţi-o prezint pe fata care nu de multă vreme, a venit din Vlaşca.

-Draga mea, interveni salvator tânăra care-i însoţea pe băieţii aflaţi de ceva vreme într-o inegală concurenţă, află dar că domnul locotenent Mihai Marghiloman, se pricepe mai mult la arme şi mai puţin la eticheta care trebuie păstrată într-o relaţie c-o distinsă domnişoară.

-Nu ştiu cine sunteţi, dar pe mine mă chiamă Ioana Predoiu.

-Încântată de cunoştinţă; Eu mă numesc Paulina Vlăsceanu.

-Mă bucur domnişoară, dar unde şi de ce Dumnezeu vă duceţi?

-La horă Ioană; Păi unde poa să meargă tinerii îndrăgostiţi, raportă caporalul care fremătând de o furie neputincioasă, încerca din răsputeri să zâmbească, celor două frumoase domnişoare?

-Şi domnul locotenent Marghiloman, tot la horă merge?

-Da Ioană, dar de ce te miri? Hora nu-i şi pentru nasul meu?

-La naiba cu atâtea întrebări stânjenitoare, interveni puţin indignată de vorbăria celor doi cavaleri, domnişoara Paulina Vlăsceanu.

-Aveţi dreptate domnişoară; Atunci să mergem cu toţii la hora satului, ordonă locotenentul, în timp ce-o prindea pe Ioana de mână.

Emoţionat din cine ştie ce pricină, un băiat care vindea bilete la intrarea în sala de clasă, abia dacă mai reuşi să spună câteva vorbe:

-Da poftiţi domnule Marghiloman; Intraţi, intraţi în sală.

-La Mulţi Ani, ură locotenentul Mihai, după care urmat de Ioana, de Paulina şi de caporalul Badea Ştefan, intrară în sala de dans!

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (10) – Prima noapte de iubire (1)

Comentarii închise.