Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (11) – Prima noapte de iubire (2)

de Florin Bădican | Martie 10, 2009

INFERNUL ROŞU – VOL. I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

PRIMA NOAPTE DE IUBIRE 2

În loc de răspuns, privirile ţăranilor din sală se abătură ca nişte săgeţi mai mult sau mai puţin otrăvite, asupra celor patru tineri; Doar Ioana, cu părul ondulat de mama natură, cu ochii mai albaştri decât cerul dimineţilor de primăvară, cu un chip pe care gura-i frumos desenată de acelaşi talentat artist, te fermeca la orice zâmbet abia schiţat, doar ea încerca să-i unească pe oamenii care ani de-a-rândul au fost despărţiţi de convenienţe sociale, dar şi de meschine interese politice.

-Domnilor, astăzi este sărbătoare şi liniştea din sală pare să ne copleşească; Lăutarii noştri chiar nu mai ştiu să cânte, ordonă zâmbind locotenentul care la ordinul inimii, o prinse pe Ioana de mână?

-Chiar aşa bă fraţilor, raportă violonistul care deacum încerca să execute ordinul locotenentului Marghiloman! Urmează Periniţa.

Formată din doar câţiva tineri, hora se mări din ce în ce, pentru ca-n cele din urmă, să ocupe toată sala; Un băiat cu nasu coroiat, scoase din buzunar o batistă şi fluturând-o ca pe un steag de luptă, începu să alerge prin faţa tinerilor prinşi în horă; Oprindu-se în faţa domnişoarei Ioana, înflăcăratul flăcău îi aruncă batista de gât, pentru ca mai apoi s-o invite la dansul din mijlocul cercului; La un momentdat, aclamaţi de tinerii prinşi în horă, excepţie făcând vlăsceanul care continua să rămână trist şi încruntat, flăcăul aşeză batista pe podea; Îngenunchiaţi ca într-un veritabil ritual religios, cei doi tineri stârniniră admiraţie şi oarece invidie din partea unor fete trecute bine de vârsta măritişului, printr-un sărut aparent nevinovat; Rămasă cu batista în mână, domnişoara care deamu părea să fie cuprinsă de o firească emoţie, începu să alerge prin faţa tinerilor prinşi în horă; Fie ce-o fi, îşi spuse domnişoara în gând, după care stăpânindu-şi tot mai greu teama care-o copleşise în acele clipe hotărâtoare pentru viitorul său, se opri în faţa locotenentului Mihai Marghiloman; Dansul celor doi tineri avea să stârnească şi mai multă invidie, mai cu seamă din partea ţaţelor care după obicei şi educaţie primitivă, nu întârziară prea mult şi etalară c-o deosebit măiestrie, celebra bârfă românească:

-Fă Leană, tu o vezi pă orfana care se dă mare şi rotundă?

-Păi ce fă Stanco, tu crezi că eu sunt chioară? Fă, continuă cu bârfa colega ei bondoacă, mama-mi spuse cum că sărăntoaca satului Domneasca, i-ar coace o plăcintă lu boieru ăla tânăru şi frumosu.

-Fă Leană, să fie chiar adevărat? Nu-ţ mai spusăi, dar mai dăunăzi şi maică-mea zâcea cum că boieru ăl bătrân, n-o ţânea dăgeaba la conac, ca p-o prinţăsă daia adăvărată şi încă atâţa ani dă zile.

-Păi dacă şi măta zâce tot aşa, să procopsăşte orfana dracului.

În timp ce bârfa continua să zboare din gură în gură, c-o uşurinţă de-a dreptu condamnabilă, Ioana şi Mihai se lăsau purtaţi de valurile unui dans nu prea bine cântat de lăutarii satului; Când muzica încetă, cei doi îndrăgostiţi din Domneasca, rămâneau ţinându-se de mână.

-Vă mulţumesc frumos pentru joc domnule locotenent, îndrăzni nepoata care abia trăgându-şi răsuflarea, privea ruşinoasă în podeaua murdară, dar îndemnată de atâtea treburi, aş vrea să merg acasă.

-Am înţeles domnişoară Ioana, raportă locotenentul Marghiloman; Cu permisiunea dumneavoastră, vreau să vă conduc acasă.

-Bine, dar ce facem cu lumea care vorbeşte vrute şi nevrute?

-Domnişoară Ioana, gura lumii slobodă! Vrând să-şi arate indiferenţa faţă de bârfa satului românesc, aşa obişnuieşte tata să spună.

Câteva clipe mai târziu, domnişoara Ioana Predoiu şi locotenentul Mihai Marghiloman, lăsară lumea satului să clevetească ce vrea şi cât o vrea; Păşind alături pe zăpada îngheţată, cei doi amorezi se angajară pe drumul iubirii adevărate; Simţind prietenia stăpânei care-l hrănea şi-i purta de grijă, Grivei începu să se gudure, ca orice câine credincios; Marş daci potaia naibi, ordonă domnişoara care încercând să scape de câine ca de un martor incomod, îl prinse de zgardă; Intraţi domnule Mihai şi nu vă fie teamă: Grivei mai mult latră decât muşcă; Prin faţa porţii trecură câţiva săteni; Ca mai toţi curioşii din acel ţinut de munte, ei încercară zadarnic să desluşească, cu ce băiat venise nepoata învăţătorului Predoiu, dar tinerilor nu le mai păsa de imaginaţia ţăranilor care din totdeauna, stăteau cu capul peste gard; În acele clipe, altfel hotărâtoare pentru viitorul său, domnişoara Ioana îmbrăcase haina impasibilităţii la care mai adăuga o voinţă de fier în hotărârea de a trece Rubiconul; Doar aşa putea să se elibereze de îndoieli, de teamă, de gura lumii care uneori era atât de răutăcioasă; Era întuneric în camera de toate zilele, dar cu dragostea lor de viaţă şi de adevăr, tinerii luminară începutul de drum; Chiar dacă nu grozav de bine, un timp nu vor cădea în capcana gropilor pe care demonii cu chip de om, le întindeau la tot pasu; Fiind atraşi de magnetul care-şi elibera energia explozivă, independent de voinţa lor, cei doi tineri se apropiară unul de altul; Acum mă întreb ce Dumnezeu s-ar fi întâmplat, doar dacă nemilosul timp, s-ar fi oprit, fie şi pentru o clipă?

Dar timpul nu s-a oprit din curgerea lui matematică şi rece; Sfidându-i capcanele, locotenentul Mihai Marghiloman o prinse-n braţele sale puternice, în timp ce frumoasa domnişoară încerca zadarnic să scape din strânsoarea care deacum părea să fie atât de plăcută.

-Ce naiba faceţi domnule Mihai? Încă puţin şi mă omorâţi.

-Mă iertaţi domnişoară Ioana, raportă locotenentul care deacum îi reda o libertate provizorie, dar nu vreau să mă crezi un criminal.

-Domnule, răspunse domnişoara care abia dacă-şi mai putea stăpâni emoţia, nu cred că sunteţi în stare de aşa porniri demonice?

-Atunci nu-mi rămâne decât să mă bucur, raportă locotenentul care îndrăznind mai mult, continuă: Ioană, cum mie nu-mi place să rămân dator, dă-mi voie să închei jocul care după câte-mi amintesc, a rămas neterminat, doar din motive străine de voinţa noastră; Ai înţeles?

-Da, dar despre care joc vorbiţi domnule Mihai? De Periniţă?

-După câte-mi amintesc, la horă alt joc nu cred c-am mai jucat.

-Bine domnule dragă raportă mirată frumoasa domnişoară, dar fără muzica lăutarilor, cum Dumnezeu să jucăm un asemenea joc?

-Da Ioană, ordonă hotărât locotenentul Mihai Marghiloman, numai că în jocul nostru, n-avem nevoie de muzică şi nici de lăutari.

Apropiind buzele sale fierbinţi, de gura frumoasei domnişoare, o sărută c-un patos de care niciodată nu s-a crezut în stare; O sărută pe gură, pe ochi, pe obrajii îmbujoraţi, o sărută până când dintr-un firesc instinct de apărare, nepoata învăţătorului, încercă să protesteze:

 -Potoliţi-vă domnule Mihai; Vă…, vă rog frumos, dar ajun…, ajunge; Pentru un joc atât de nevinovat, eu cred că este mult prea mult.

-Ai dreptate Ioană, numai că de această dată, eu nu mă joc.

-Da domnule Mihai, dar nici eu nu vreau să mă las amăgită.

-Domnişoară, dă-mi voie să resping nişte acuzaţii nefondate.

-Cum nefondate domnule Mihai? Atunci poate nu m-am exprimat eu prea corect, dar ştiţi destul de bine, cum şi la ce m-am gândit.

-Ioană, raportă ofiţerul care deacum încerca să dreagă busuiocul, am înţeles ce trebuie; În ceeace priveşte Periniţa, eu cred că m-am achitat mult mai bine decât băiatul care te-a invitat în hora mare.

-Da domnule Mihai, dar nu trebuie să fiţi gelos pe Toderaş.

-Domnişoară, dacă aş spune că nu sunt, ar însemna să te mint.

-Mulţumesc domnule Mihai, dar nu este cazul să fiţi prea gelos.

-Nu ştiu de ce dracu, dar eu cred c-o să fiu gelos, toată viaţa.

-Nu vreau să fac pe grozava, dar cred că veţi avea de suferit.

-Şi dac-o să ajung la suferinţa despre care vorbeşti, am să cred că n-am trăit degeaba printre oameni; Ştiu, aceasta nu-i o justificare.

-Da domnule Mihai, dar acum vă gândiţi mult prea departe.

-Păi de ce să nu ne gândim domnişoară Ioana? Tocmai când ne-am achitat cum nu se poate mai bine, de jocul care ne-a apropiat atât de mult, nu vrei să încercăm un salt peste hotarul timpului prezent?

-Domnule Mihai, eu cred că v-aţi achitat chiar foarte bine de obligaţia la care foarte multe domnişoare de condiţia dumneavoastră, vor să ajungă cu orice preţ; În ceeace priveşte, hotarul prezentului…,

-Domnişoară Ioana, răspunse fiul boierului, vrând să pară mai indignat decât era în realitate, indiferent de condiţia cu care se fălesc, mie nu-mi pasă de dorinţa domnişoarelor; Tu nu ştii, dar eu de fapt…,

-Aţi uitat cuvintele domnu locotenent? Fiţi vă rog mai explicit, altfel nu văd rostul pentru care aţi început, fie şi o firavă explicaţie.

-N-am uitat nimic fată frumoasă, dar uite că nici nu ştiu cum să-ţi spun un lucru pe care tu ai putea să-l socoteşti o mare trăznaie.

-Mihai, ordonă fata în timp ce-i punea mâna pe gură, înainte de-a spune cine ştie ce minciună gogonată, dă-mi voie să te întrerup.

-Şi chiar mă crezi un mincinos incurabil, întrebă locotenentul care mărinimos, sărută cu multă plăcere, palma care-i acoperise gura?

-Oricine poate greşi, dar când ireparabilul s-a produs deja, este mult prea târziu; În situaţia asta nu pot să nu mă gândesc la mama care neştiind să taie răul de la rădăcină, s-a amăgit cu fericirea pe care fostul dumneavoastră argat, i-a oferit-o doar o clipă; Avid de bani, de avere şi stăpânit de meschine interese, acel om de nimic, a părăsit-o pentru totdeauna; Acum iartă-mă domnule locotenent, dar nu cred că pot…,

-Ştiu domnişoară Ioana, dar cum poţi să mă compari cu argat Badea Vasile? De ce, întrebă locotenentul ce părea tot mai indignat de îndrăzneala unei fete de o frumuseţe aparte, dar care în gura lumii nu era decât nepoata învăţătorului Predoiu din satul Domneasca de Argeş?

-Nu vă supăraţi domnule Mihai, dar eu nu v-am comparat cu nimeni; Vreau doar să vă mai spun că eu n-am furat nimănui dreptul de-a fi el însuşi, răspunse frumoasa domnişoară, mângâindu-l pe obraji.

-Şi atunci de ce Dumnezeu pomeneşti de acel argat nenorocit?

-Pentru că este tata; Mihai, câtă  vreme ştii foarte bine cine este individul care după ce-a furat libertatea mamei, a părăsit-o pentru fiica nelegitimă a boierului Vlăsceanu, de ce naiba mă mai întrebi?

-Ioană, răspunse cu bună cuviinţă fiul boierului muntean, să ştii că tata mi-a povestit nefericita istorie; Vreau doar să mai ştii că eu niciodată n-o să fiu hoţ în ochii domnişoarei care nu peste multă vreme ar putea să-mi fie nevastă devotată; Domnişoară Ioana, nici acun n-ai înţeles?

Surprinsă cum poate n-a fost niciodată, Ioana întrebă cu glasu-i care deacum vibra într-un ritm de o profundă şi justificată emoţie:

-Şi tu ce Dumnezeu vrei să înţeleg, din doar câteva cuvinte?

-Domnişoară Ioana Predoiu, nu vrei să fii soţia mea, întrebă locotenent Mihai Marghiloman, în timp ce cuprins de o nestăvilită dorinţă tinerească, o strângea cu multă patimă, la pieptul său fierbinte?

-Da Mihai, raportă nepoata învăţătorului, după câteva clipe de adâncă chibzuinţă; Dacă asta-ţi este dorinţa, vreau să-ţi fiu nevastă.

Cum vorbele deveniseră de prisos, ofiţerul îşi luă iubita în braţe şi o vreme, o strânse ca pe un bibelou de mare preţ; Apoi, tot încercând să nu piardă floarea de-o rară frumuseţe, o aşeză uşor pe pat; Împins de aceeaşi universală dorinţă, bărbatul se aruncă în pat, fără să ia în seamă scârţâitul  care de atâta istorie, trăda oboseala timpului trecut.

-Te rog să înţelegi domnule Mihai, acum chiar că nu se poate.

-Ioană, ce naiba nu se poate? Ia spune, unde-ţi umblă gândul?

-Da Mihai, dar nu acum; Pentru dragoste avem timp berechet.

-Avem şi nu prea, raportă locotenentul care gândindu-se la nesiguranţa viitorului apropiat, începu să-şi sărute mireasa, cu un patos de care-n urmă cu doar câteva ceasuri, nu se credea în stare.

Ioana şi Mihai căzură pradă iubirii pătimaşe; Epuizaţi, dar fericiţi, adormiră unul în braţele celuilalt; Se treziră în patul desfătării, puţin după orele prânzului; O vreme, îndrăgostiţii se lăsară mângâiaţi de razele soarelui care pătrundeau cu atâta îndrăzneală pe fereastra rămasă deschisă spre lume şi viitor; Lătratul credinciosului câine şi mugetul Joianei care deacum îşi cerea porţia de apă şi fân, o făcură pe Ioana să tresară sub pătura care-i acoperea trupul frumos modelat, de natura divină.

-Mihai, trebuie să mă scol; Uite, s-a făcut al naibi de târziu.

-Şi de ce naiba vrei să te scoli? Ioană, aici este atât de bine!

-Ai dreptate Mihai; Aici ne-am simţit atât de bine, dar şi animalele care ne apără şi ne hrănesc, au dreptul la o supravieţuire decentă.

-Da Ioană, dar din respect pentru iubire, animalele pot aştepta.

-Mihai, cred c-au învăţat chiar mai mult decât respectul cerut.

-Păcat că animalele nu pot transmite stăpânilor, ce-au învăţat.

-Şi dac-am şti ce gândeşte un câine, l-am mai lega cu lanţu?

-Sunt mult prea fericit şi nu pot trece peste vrerea Domnului.

-Mihai, tu crezi că lanţul poate fi o pedeapsă dumnezeiască?

-Exagerezi Ioană, dar ca să te vindec, dă-mi voie să te sărut.

-Eu îţi mulţumesc frumos, dar cred că ne-am sărutat destul.

-Da Ioană, dar cu tine niciodată nu-i destul; Acum ai înţeles?

-Bine calicule, se declară de acord viitoarea nevastă, dar până una alta, fii bun şi închide ochii; Iartă-mă, dar vreau să cobor din pat.

-Doamnă Ioana Marghiloman, întrebă locotenentul care deacum se juca cu părul ei cârlionţat, ne-am iubit o noapte-ntreagă şi tu te ruşinezi de mine? Iartă-mă te rog, poate c-am exagerat puţin.

-Mihai, ia taci din gură; Tu ce crezi că sunt? Este pentru prima dată când fac dragoste c-un bărbat şi nu pot fi chiar atât de nesimţită.

-Iartă-mă Ioană, se scuză ofoţerul de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet, dar ca să te îmbraci, eu îmi pun pătura în cap.

-Bine că ţi-a venit mintea la cap, răspunse Ioana, în timp ce cobora din patul strămoşesc, dar nu care cumva să tragi cu ochiul.

-Ioană, întrebă locotenentul care de dincolo de pătura care-l ţinea arestat începuse să chicotească, până când mă mai ţii mult la întuneric?

-Mihai, ordonă domniţa în timp ce îngrijorată, privea pe fereastra care da spre lume şi viaţă, acum doar capul poate ieşi la lumină.

-Mulţumesc pentru eliberarea condiţionată, numai că vezi…,

-Mihai drăguţule, acum ce Dumnezeu ar mai fi de văzut?

-Tu ce crezi Ioană? Sunt omul care se mulţumeşte cu puţin?

-Nu te supăra domnule locotenent, dar eu ţi-am dat tot ce-am avut de preţ; Dacă din pură lăcomie vrei mai mult, caută în altă parte.

-Ioană, raportă spăşit locotenent Mihai, tu eşti singura parte de la care îndrăznesc să cer un gram de fericire, pentru gramul de viaţă.

-Da Mihai, dar pentru a fi cu adevărat fericită, tu nu trebuie să uiiţi jurământul pe care astăzi l-ai făcut din inimă şi din iubire adevărată.

Două ore mai târziu, tinerii Ioana şi Mihai Marghiloman plecau din casa învăţătorului Predoiu; Drumul nu lipsit de primejdii, va putea fi zărit doar citind istoria care-i va găzdui la un preţ mai mult decât piperat; Ne putem întreba până unde, dar mai ales până când, cei doi îndrăgostiţi vor merge împreună pe drumul care cu greu poate fi deslusit pe harta viitorului? Întrebarea ar părea lipsită de sens în condiţiile în care viaţa românilor cu frică de Dumnezeu, ar îmbrăca haina normalităţii sociale, dar cum prietenii noştri vor fi obligaţi să stăbată deşertul Infernului Roşu, nimic din circumspecţia sărmanilor cititori, nu pare lipsită de sens; Deşi colţii demonilor roii, se înfipseseră destul de adânc în trupul patriei, românii care nu prea gustaseră din otrava ocupanţilor din Est şi Vest, aveau încă puterea de-a petrece sărbătorile creştineşti, aşa cum le moşteniseră din moşi strămoşi; Cu ţuică şi cu ceva bârfă, viaţa românilor lăsaţi să trăiască într-o Românie sfâşiată nu cu multă vreme în urmă, de colţii lupilor flămânzi, se colora în acele zile de sfârşit de an, de sfârşit de pace, de sfârşit de bine.

****

Spre seară, când lumina astrului dătător de speranţe, încă mai scălda feeric albul imaculat al zăpezii, la puţul din cotul drumului, două muntence cu broboade mari pe cap, o întâmpinară cu oarece curiozitate femeiască, pe Rădina lu Marin.

-Ţaţă Rădină, întrebă una dintre femei, în timp ce zâmbea complice vecinei sale, ce făcuşi aseară? Eu numa peţitoare nu te ştiam.

-Şi voi ce păţârăţ? Ia tăceţ dân gură şi nu mai căşunaţ pe mine.

-Hai mă ţaţă Rădină, spune-ne şi nouă cum fuse treaba; Păi matale crezi că are vrun rost să fii aşa dă secretoasă şi taman cu noi?

-Ce dracu vă mai trece prin cap, întrebă Rădina lu Marin, preocupată mai mult de verticalitatea prăjinii care cobora în fântână?

-Păi cum fă ţaţă Rădină? Taman matale să nu ştii cum că boieru ăla micu şi frumosu, dormi aznoapte la nepoata învăţătorului Predoiu?

-Bine fă muerilor, se repezi cu vorba peţitoarea care deacum răsturna apa din ciutură, în vadra aşezată pe măsuţa de lângă puţ, dar dă ce trebuie să le ştiu pă toate câte se întâmplă? Şi apăi dă ce dracu vă doare pă voi în cur, unde şi cu cine să culcă fiul boierului, se oţărî bătrâna care deacum aşeza vadra, pe glabnica pusă în creştetul capului?

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (11) – Prima noapte de iubire (2)

Comentarii închise.