Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (12) – Datini şi preziceri (1)

de Florin Bădican | Martie 20, 2009

INFERNUL ROŞU VOL. I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

DATINI ŞI PREZICERI 1

Oaspeţii boierului Marghiloman Alexandru coborâseră în salonul cel mare şi tocmai se pregăteau pentru cină când, domniţa Ioana şi locotenentul Mihai, îşi făcură apariţia pe terenul unde presupuneri de tot felul şi discuţii fel de fel, se vor fi consumat într-un răstimp atât de scurt; Intuind inevitabilul produs în sfânta noapte de Crăciun, distinsul boier muntean, întrebă cu voce reţinută, dar suficient de fermă în asemenea situaţii:

-Dar voi unde-aţi fost mă fugarilor? Aici toată lumea v-a căutat.

-Am fost la horă, răspunseră împricinaţii care stăpâniţi de emoţie şi ruşine, deacum încercau să ocolească privirea boierului Marghiloman.

-Bine mă dragilor, dar hora voastră chiar acum s-a terminat?

-Nu tată, dar dincolo de hora care încă-i mai adună pe tinerii satului nostru, dă-mi voie să ţi-o prezint pe doamna Ioana Marghiloman.

-O ce veste minunată, exclamă mirat ofiţerul Majestăţii Sale, pentru ca mai apoi să se aşeze la masa dincolo de care stăteau vlăscenii!

Auzind o asemenea veste, mulţi dintre cei prezenţi păreau cel puţin miraţi de obrăznicia locotenentului Mihai, dar încă nu îndrăzneau să-şi arate făţiş dezaprobarea; Doar domnişoara Paulina Vlăsceanu, într-o totală discordanţă cu asemenea oaspeţi, aplaudă cu frenezie timp de câteva clipe, după care venind în faţa îndrăgostiţilor, le ură din toată inima:

-Să fiţi fericiţi dragilor şi să nu uitaţi niciodată prima voastră noapte de iubire adevărată; Mă iertaţi, dar aşa să vă ajute bunul Dumnezeu!

Eliberată de arsenalul convenienţelor care-i încorsetau pe oameni şi-i obligau să pară altceva decât ce erau, frumoasa blondină de Vlaşca îi îmbrăţişă pe cei doi îndrăgostiţi c-o patimă greu de descris în câteva cuvinte; Explozia prin care domnişoara Paulina îşi etalase sentimentele faţă de tânăra pereche mai destinse puţin atmosfera încărcată de străvechi mentalităţi; După cină, împricinaţii Mihai şi Ioana rămaseră în compania domnişoarei Paulina Vlăsceanu; Încercând să se retragă mai înainte de-a deveni stânjenitoare, făcu stânga împrejur; Cătând oarece motivaţie, domnişoara Paulina strigă, de parcă s-ar fi aflat în zăvoiul din Vlaşca:

-Mă Ştefane, unde dracu fugi? Nu vrei să mai rămâi puţin?

-Eu aş mai rămâne domnişoară Paulina, dar acu mă cam doare capu, raportă caporal Badea Ştefan, după care plecă-n mare grabă.

-Ce Dumnezeu mai are şi băiatul ăsta, se întrebă încreţindu-şi fruntea frumoasa blondină de Vlaşca? Nu dalceva, dar după ce-l bătură legionarii, parcă nu mai este zdravăn la cap.

-Lăsaţi-l în pace domnişoară Paulina; Numai Dumnezeu ştie din ce pricină pozează într-un bosumflat incurabil, raportă domniţa Ioana, după care-şi prinse logodnicul de braţ; Acum iartă-ne te rog, se scuză viitoarea mireasă, dar trebuie să mergem în biblioteca unde ne aşteaptă fie şi pentru a ne trage o săpuneală zdravănă, boier Marghiloman Alexandru.

Încurajaţi de frumoasa blondină, cei doi îndrăgostiţi intrară în bibliotecă; Încercând să cucerească viitorul, erau hotărâţi să înfrunte vitregia prezentului; Văzându-i, boierul Marghiloman Alexandru se ridică în picioare, pentru ca mai apoi să întrebe, dezarmant de simplu:

-Ce mai faceţi mă copii? Sănătoşi, voinici?

-Mulţumim de întrebare tată, răspunse privind în podea fiul boierului, dar astăzi suntem pe cât de sănătoşi pe atât de fericiţi.

-Atunci daţi-mi voie să vă felicit dragilor, dar eu cred că era frumos să mă faceţi şi pe mine părtaş la fericirea despre care-mi vorbiţi cu atâta convingere; Ce spui fiule, nu meritam nici măcar o banală întrebare?

-Ai dreptate tată; Cred că aşa era bine şi frumos, raportă locotenentul care deacum încerca să găsească justificarea necesară, dar luându-ne la întrecere cu timpul, n-am mai avut când să te întrebăm.

-Dragilor, răspunse boierul de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet, adevărata fericire n-are nevoie de permisiunea cuiva, dar nu-i mai puţin adevărat, că pentru a trece peste vitregiile odiosului timp, partenerii au nevoie de bani, dar şi de multă înţelegere părintească.

-Eu vă rog să mă iertaţi domnule Marghiloman, raportă cu glasu-i vibrând de emoţie domniţa Ioana, dar neavând cui să cer un sfat…,

-Da Ioană, dar tata n-are nevoie de văicăreala bieţilor milogi.

-Mihai, interveni hotărât marele boier, lasă fata să vorbească.

-Iertaţi-mă vă rog, se scuză domniţa în timp ce rătăcea printre florile covorului, dar încurajată de puritatea sentimentelor sale, m-am dăruit bărbatului care m-a întrebat cum şi dacă vreau să-i fiu soţie.

-Şi tu ce ia-i răspuns fată frumoasă, întrebă distinsul boier muntean, în timp ce privea cu multă-nţelegere părintească, la cei doi îndrăgostiţi?

-Am răspuns afirmativ domnule Marghiloman, dar dumneavoastră în locul meu, cum onoraţi propunerea celui mai nobil cavaler?

-Da Ioană, interveni locotenentul în timp ce încerca să-şi stăpânească indignarea, dar boier Marghiloman, nu va fi niciodată în locul tău.

-Fiule dragă, interveni pe un ton mai mult decât împăciuitor, marele boier muntean, răspunsul domniţei mi s-a părut pe cât de inteligent, pe atât de potrivit cu actuala stare de lucruri; Ai înţeles Mihai dragule?

-Am înţeles tată, dar este prea târziu pentru a mă mai ascunde după deget; Apoi, pentru tot ce s-a întâmplat, eu port întreaga vină.

-Bine Mihai drăguţule, dar eu nu sunt la fel de vinovată?

-Mulţumesc Ioană, dar dă-mi voie să pozez în primul vinovat.

-Bine fiule, dar cui crezi că serveşte perdeaua scuzelor? Eu, întrebă boierul după câteva clipe de adâncă chibzuinţă, fiind pus în faţa unui fapt împlinit, deacum sunt obligat să vă dau binecuvântarea părintească?

-Da tată, dar ce trebuie să înţeleg din retorica ta întrebare? Că noi nu mai putem spera, fie şi la o firavă înţelegere părintească?

-Fiule, într-o atare situaţie, poate n-ar trebui să mă condiţionezi.

-Înţeleg, dar cartacterul nu-mi permite să pun asemenea condiţii.

-Fiţi bun domnule Marghiloman, dar eu aş vrea să plec acasă.

-Şi pe scumpul tău logodnic, cui vrei să-l laşi? Ioană, doar n-ai de gând să-l faci cadou tovarăşilor, pe frontul din Moldova Sovietică?

-Da tată, dar astăzi nu-i nici-un război; Cum mâine poate să înceapă măcelul, nu vreau ca-n urma mea, să rămână nimeni şi nimic.

-Recunosc, într-un anume fel îmi place cum judeci; Dragule, ceeace nu ştii, este că războiul are nişte legi dure şi nu iartă pe nimeni.

-Tată, cred că tocmai de aceea, vreau să am un moştenitor.

-Frumos fiule dragă, dar Ioana ştie la ce riscuri te expui pe frontul despre care astăzi lumea doar vorbeşte pe la colţurile societăţii?

-Ştiu conaşule, dar nu era nevoie să-mi spună Mihai, nişte chestiuni pe care le cunosc toţi românii conştienţi, sau ar trebui să le cunoască.

-Ai dreptate Ioană, dar nu era obligaţia lui să te informeze?

-Iartă-mă, dar nu mereu pot răspunde la pretenţiile timpului.

-Te-am înţeles fiule drag, dar nu mie trebuie să-mi ceri iertare.

-Ioană, tata mă trimite la tine; Ce spui doamnă, mă primeşti?

-Te primesc Mihai, răspunse frumoasa domniţă, luându-şi logodnicul de mână; Doar împreună vom ajunge la capăt de drum şi viaţă.

-Mă copii, hotărî boierul care deacum se ridicase în picioare, întru fericirea voastră şi-a copiilor ce cu siguranţă vor duce steagul mai departe, vă dau binecuvântarea şi vă urez sănătate că-i mai bună decât toate.

Încântat de binecuvântarea rostită solemn de marele boier, locotenent Mihai Marghiloman îşi îmbrăţişă viitoarea soţie, după care spăşiţi, îngenuncheară în faţa distinsului părinte; Cei doi îndrăgostiţi cerură iertare şi cu glas scăzut, mulţumiră pentru înţeleapta-i hotărâre.

-Bine mă copii frumoşi, dar ridicaţi-vă în picioare; Nu sunt eu duhovnicul în faţa căruia să vă închinaţi c-o exagerată şi cucernică smerenie, ordonă fericitul tată, c-o voce care deacum vibra de atâta emoţie.

Îndrăgostiţii se ridicară în picioare şi împreună încercară să cinstească momentul de adevărată răscruce; Inundaţi pentru prima oară cu lacrimi de o bucurie nedisimulată, ochii domniţei Ioana, străluciră prin perdeaua de ceaţă; Erau două luminiţe călăuzitoare pentu cei care vor şti să-i iubească cu inima şi sufletul.

Chiar dacă pentru puţin timp, iubirea îndrăgostiţilor făcu să pălească tragedia regizată şi jucată în mai toată Europa, de actorii răului; Românii, atâţia câţi mai supravieţuiseră într-o ţară zdrenţuită prin hotărârea celor mai nesăbuiţi tirani, chiar dacă se vedeau prinşi între două focuri, se pregăteau să păşească în noul an, cu speranţa în izbăvirea naţiei şi în refacerea României Mari; Cu asemenea gânduri patriotice, cei câţiva oameni politici din ţinutul Argeşului, se adunară la conacul unde după obicei şi o mai veche credinţă, boierul Marghiloman Alexandru pregătise aşa cum se cuvine, trecerea în viitorul an; Încă din zorii zilei, conacul distinsului boier, cunoscu animaţia sărbătorilor creştin-ortodoxe; În salonul care urma să găzduiască oaspeţii şi gazde, adunate pentru petrecerea revelionului, Ioana Predoiu, Paulina Vlăsceanu şi locotenentul Mihai Marghiloman, se aflau în preajma unui brad împodobit cu patos şi cu multă dragoste.

-Mihai, ordonă cu zâmbetul său ademenitor domniţa Ioana, fii bun te rog şi pune beteală şi pe crenguţa de deasupra capului tău.

-La ordin Ioană, raportă şi nu fără motiv locotenentul Marghiloman, dar nu-i prea încărcat brăduţul care încă-i atât de verde şi frumos?

-Cum dracu să fie prea încărcat, intrebă c-un oarece reproş domnişoara Paulina Vlăsceanu? Domnule dragă, dar acolo nu este nimic.

-Cum vreţi drăguţelor, raportă supus locotenentul care-n acele clipe de o profundă mulţumire sufletească, încerca bucuria cavalerului ce părea să fie învins de două domnişoare frumoase şi vădit interesate.

În timp ce prietenii noştri, alintaţi de mângâerea razelor care nestingherite pătrundeau pe ferestrele larg deschise spre lume şi viitor, încercau nostalgia sfârşitului de an, noi să poposim fie şi pentru puţină vreme, la poarta unde Vizigotu cobora din foişorul său de pază; Astăzi numai lume bună vine la conaşu nostru, gândea paznicul, în timp ce trăgea zăvorul care după mintea lui, însemna siguranţa conacului din Domneasca; Având cale liberă, săniile trase de cai roibi, intrară pe aleea principală şi cu clinchetul clopoţeilor, avertizară stăpânii şi slujitorii de moment; Pe zăpada care strălucea-n razele de soare, din prima sanie coborî un bărbat pe cât de înalt, pe atât de distins; Cunoscut şi sub numele de conul Mihalache, bărbatul acela modest, era îmbrăcat c-un cojoc brodat cu frumoase motive naţionale, iar pe cap purta o căciulă fumurie; Deşi era bine îndesată, căciula strămoşească lăsa să se vadă obrajii tot mai crispaţi de gerul care fără nici-un fel de ordin, se abătuse peste ţară şi peste cap de român.

-Dar pe cine văd, exclamă poate mai încântat ca niciodată, boierul pe al cărui chip, bucuria se putea citi, cu foarte multă uşurinţă!

-Alexandre, fii bun şi nu te mai mira; Astăzi încă mă mai vezi.

-Fii bine venit coane Mihalache, salută distinsul boier muntean, în timp ce cobora cele câteva trepte, dar să nu exagerăm!

Câteva clipe mai târziu, cei doi vechi şi buni prieteni, se dezbrăcară de convenienţele socio-politicc şi se îmbrăţişară într-o respectabilă tăcere; Văzându-se scăpat din strânsoarea ofiţerului de altădată, conul Mihalache se adresă celor care nu întâmplător, erau pregătiţi să-l întâmpine:

-Bine v-am găsit, fraţilor întru credinţă!

-Fiţi bine venit coane Mihalache şi la mulţi ani cu sănătate, raportă locotenentul care-n ciuda emoţiei ce-l cuprindea, încerca să arate pe lângă respectul cuvenit distinsului demnitar, şi oarece virtute militară!

-Alexandre, cum ţandăra nu sare prea departe de trunchiul strămoşesc, dă-mi voie să cred că flăcăul înalt şi chipeş, este fiul tău adevărat.

-Ai dreptate coane Mihalache, dar cum de l-ai recunoscut?

-Alexandre, răspunse încruntându-se puţin înaltul demnitar, cum nu m-am ramolit prea mult, nici pe prieteni nu cred că i-am uitat.

-Ferească Dumnezeu, dar la vremea ce pare a se tulbura mai abitir ca niciodată, românii noştri n-au voie să se ramolească prea mult.

-Şi tu cine eşti fată frumoasă? Alexandre dragule, nu care cumva l-ai  însurat pe chipeşul flăcău şi pe mine ai uitat să mă chemi la nuntă?

-Coane Mihalache, răspunse cu destul de multă cumpătare boierul Marghiloman, cum binea-i observat, frumoasa domniţă este logodnica fiului meu; Când după datină vom face nunta, te vom chema negreşit.

-Dragilor, înainte ca Dumnezeu să bage zilele în sacul timpului, eu cred c-ar fi bine să vă grăbiţi cu nunta şi mai cu seamă, cu urmaşii.

-Bine grăita-ţi coane Mihalache, dar eu cred că Dumnezeu va lăsa câteva zile şi pentru nunta la care noi vă invităm încă de pe acum.

-Voi veni negreşit frumoasă domniţă, răspunse înaltul demnitar, după care păşind în faţa noilor sosiţi, recurse la o prezentare ce nu avea nimic din protocolul la care de regulă, era obligat să apeleze.

Sfidând convenienţele sociale, conul Mihalache făcu câteva prezentări: Familia Predescu, compusă din Iuliu Darie, proprietarul unei fabrici din Piteşti, nevastă-sa Florica, un băiat care era elev în ultima clasă de liceu şi domnişoara Margareta, studentă în Bucureşti; Apoi urmă domnul Teodoru Sabin cu fiii Gheorghe şi Ioniţă, pentru ca în final, să fie prezentat afaceristul Albulescu Ghe Radu; Mândru nevoie mare, tatăl venise însoţit de micuţa Sonia, fiică şi elevă la liceul din Piteşti.

Conul Mihalache abia dacă terminase prezentările pe care le-am relatat ceva mai devreme când, pe acelaşi peron opri o altă sanie; Îngheţaţi, coborâră domnii: Bancherul Rădulescu Miron, profesorul Mircea Adameşteanu, proprietarul de ateliere Dăniloiu Florentin şi în cele din urmă, coborî domnul Mircea Marghiloman; Văzând aşa mulţime de prieteni adunaţi la un loc, conul Mihalache urcă câteva trepte şi de la înălţimea la care se găsea, cuvântă prin doar câteva cuvinte:

-Nu ştiu de ce dragilor, dar privindu-vă cum staţi în acest amfiteatru alb, am impresia că aici se întruneşte camera, ceeace n-ar fi chiar atât de rău, dacă avem în vedere atentatele care ni se pregătesc în capitală; Acum gata cu vorbăria fără rost şi mai bine hai să vedem unde ne va găzdui pe toţi, bunul nostru prieten, ordonă zâmbind înaltul demnitar.

În timp ce ţopăia doar pentru a se dezmorţi, domnul Marghiloman Mircea, discuta oarece dulcegării cu domnişoarele Margareta Paulina şi Sonia; Să-i lăsăm să cocheteze frumos şi noi să-l urmărim pe căpitanul Voinea Octavian; Călărind un superb bidiviu, ofiţerul intră pe poarta rămasă deschisă; Dînd pinteni calului, cavalerul care urma să se recomande puţin mai târziu, parcurse destul de repede drumul dintre poartă şi pavilion, pentru ca-n cele din urmă se oprească-n faţa tinerilor care încă mai ţopăiau pe zăpada îngheţată; Descălecă mai ceva decât un muşchetar şi în timp ce ţinea srâns frâul calului care fiind nărăvaş, da semne c-ar vrea să înveţe mersul biped, misteriosul ofiţer salută milităreşte; Amuzându-se puţin, domnişoara Paulina încerca zadarnic să-l imite; Stăpân pe situaţie, dar şi animat de prezenţa frumoasei domnişoare, căpitanul care tocmai coborâse din şa, se prezentă singur şi cu oarece îngâmfare bărbătească:

-Cu permisiunea dumneavoastră sunt căpitanul Voinea Octavian şi am venit doar la invitaţia domnului locotenent Mihai Marghiloman.

-Încântat de cunoştinţă domnule, dar nu l-am auzit pe Mihai vorbindu-ne despre un căptian care de sărbători, să ne onoreze cu prezenţa.

-Posibil domnişoară, dar pe dumneavoastră vă poate convinge doar confirmarea locotenentului care după câte ştiu, se află la conac.

-Şi de unde ştiţi domnule căpitan? Sunteţi de la Siguranţa statului, întrebă zâmbind domnişoara care înşelată de aparenţe, părea să-l placă pe ofiţerul care nu fără motiv, venise la conacul din Domneasca?

-Nicidecum frumoasă domnişoară, dar spuneţi-mi vă rog frumos: Acest conac are şi-un grajd în care caii să poată sta în condiţii bune?

-Are chiar mai multe domnule căpitan, dar cum nu sunteţi sultanul care intra-n palat călare pe cal, vă rog să mă urmaţi, ordonă domnişoara Paulina Vlăsceanu, după care porni pe aleea care ducea spre grajduri.

După plecarea individului, domnul Mircea Marghiloman se bucură de compania domnişoarelor Margareta şi Sonia; Din plăcere şi ceva interes, tinerii se plimbară prin parcul care încă mai oferea linişte şi pace.

*****

Mai îngrijoraţi ca în multe alte dăţi, bieţii ţărani deveniseră prizonierii zvonurilor care-n momente de grea cumpănă, făcea să pălească până şi bruma de speranţă; Obişnuiţi cu otrava timpului, românaşii se pregăteau după datină şi obiceiuri strămoşeşti, să întâmpine noul an.

Pâinea caldă şi cozonacii rumeni împrăştiau un miros îmbietor, specific sărbătorilor pe care chiar dacă a fost pace sau război, românii le-au respectat întotdeauna; La puţul din cotul drumului, se scotea apă pentru oameni, dar şi pentru animalele care-şi luau porţia zilnică dintr-un jghiab aflat în afara ţarcului care împrejmuia fântâna; În timp ce cavalerii se pregăteau de pluguşor, de capră ori de alte obiceiuri şi colinde, părinţii potoliră foamea animalelor înfometate, cu fân din belşug, pentru ca mai apoi să intre în pivniţele de unde traseră în oale mari de lut, ţuică şi vin îndestulător pentru zilele care urmau; Cei ce aveau arme de vânătoare şi nu erau deloc puţini în acel sat de munte, le pregăteau pentru miezul nopţii; Atunci toată lumea va ieşi în drum şi în speranţa, credeau de veacuri bunii gospodari, că noul an va fi cu ajutorul Domnului, poate mai îndestulător decât frăţiorul său mai mare, începeau să tragă o mulţime de cartuşe; Spre seară pregătirile erau terminate şi peste satul Domneasca se aşternuse liniştea ce urma să fie spulberată la căderea nopţii; Cei mai în vârstă se odihneau câteva ceasuri, îndemnându-i şi pe copii să facă la fel; Ameninţaţi de părinţii care-i obligau să doarmă puţin, copiii se aşezau în pătuţurile în care cu ochii închişi, repetau în gând strofele ce aveau a le spune prin ogrăzile ţăranilor care-i vor aştepta cu daruri şi oarece pomeni; Se înserase de-o bună bucată de vreme; Noaptea care se lăsase peste întregul ţinut, încerca zadarnic să învăluie cu neagra ei mantie, albul imaculat al zăpezii; Vrând parcă să ia parte la marea sărbătoare, luna se furişă printre norii vlăguiţi şi c-o lumină de împrumut, inundă casele sătenilor, drumul şerpuitor, râul care abia dacă mai putea să răzbată printre zloiurile de gheaţă şi muntele care din miazănoapte se împotrivise răului de atâtea ori; Brazii din parcul conacului aruncau pe covorul îngheţat, umbre lungi şi negre; În jurul casei slujitori de tot felul se foiau într-un du-te vino specific marilor petreceri;Într-un salon ascuns privirilor indiscrete, câţiva politicieni care se adunaseră în jurul unei mese rotunde, savurau aroma de ţuică fiartă; De nestăvilit, mirosul se răspândise ca un balsam ademenitor în toată încăperea; Un servitor spilcuit nevoie mare, turna de zor ţuica în ceşcuţe pe care mai apoi le aşeza cu mare grijă, în nişte farfurioare prevăzute c-o scobitură pentru scrumul de ţigară; După plecarea slujitorului care mândru de misia îndeplinită, se retrase discret fără a se îndepărta prea mult, distinsa gazdă se ridică cu oarece greutate de pe scaunul care în condiţiuni de viaţă normală te cam trage la somn şi c-o voce din care răzbătea bucuria momentului, adresă câteva cuvinte distinşilor oaspeţi:

-Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, îmi revine misia de-a vă spune fără nici-o discriminare şi cu aceeaşi nemăsurată plăcere, bine aţi venit la conacul din Domneasca, un călduros la mulţi ani şi vă doresc multă sănatate, că-i mai bună decât toate.

-Şi acum ce facem tată? Ţinem discursuri ca în parlament?

-Dragilor, continuă boierul care nu părea să ia-n seamă observaţia fiului său, cu aşa motive întemeiate, daţi-mi voie să ridic paharu şi cu dezlegarea bunului Dumnezeu, vă invit să procedaţi aşijderea.

La mulţi ani cu sănătate, urară cu toţii, după care respectând obiceiul pământului românesc, dădură ţuica pe gât, dintr-o singură înghiţitură; Deşi nu era un mare băutor, conul Mihalache aprecie prin doar câteva cuvinte de laudă, ţuica bătrână de Piteşti:

-Dragilor, este al naibi de tare ţuiculiţa asta bătrână! Alexandre, fără a te făli prea mult, câţi ani crezi că împlineşte licoarea fermecată?

-Păi coane Mihalache, răspunse mândru boierul Marghiloman, licoarea de foc a împlinit treizeci de ani, dacă nu chiar mai mult datât.

-Bine Alexandre, dar unde-ai ţinut atâta vreme o asemenea comoară? Acum dacă tot te-am dibuit, ameninţă distinsul demnitar,  promit să te vizitez ceva mai des, ceeace nu cred că te va supăra prea mult.

-Nici vorbă coane Mihalache! Ba dimpotrivă, licită cu oarece mândrie mare boier, chiar mă voi bucura de prezenţa dumneavoastră.

Boierul Marghiloman mai avea oarece gânduri pentru bunul său prieten, dar se opri de parcă în salon ar fi intrat cine ştie ce mare hoţ.

-Bună seara domnilor, salută hoţul cu ochii de un albastru hipnotic, în timp ce se zâmbitor se oprea în spatele locotenentului Marghiloman.

-Fiţi bine venită doamnă, răspunseră câţiva dintre invitaţii care plăcut surprinşi, rămăseseră cu ceşcuţele suspendate în aerul contaminat!

-Dragilor, interveni conul Mihalache în stilu-i caracteristic, domnişoara ce pare să fi evadat dintr-un tablou pe care tânărul locotenent la furat din cine ştie care muzeu, ne avertizează într-un mod plăcut, cum că nu este bine să fugim de frumoasele noastre doamne şi printr-un nedorit vicleşug bărbătesc, să ne refugiem ad-hoc, în cine ştie ce cotlon.

-Domnilor, raportă domniţa care încerca zadarnic să-şi înfrângă fireasca emoţie, eu vă rog frumos să mă iertaţi pentru deranj, dar căutându-mi logotnicul hărăzit numai de bunul Dumnezeu, am intrat fără să ştiu că sunteţi adunaţi, pentru cine ştie ce chestiuni importante.

-Domniţă frumoasă, răspunse cu toată sinceritatea înaltul demnitar, eu sunt primul care mă bucur de o prezenţă atât de agreabilă.

-Mulţumesc coane Mihalache, dar pentru mine este prea mult.

-Distinsă domnişoară, vreau doar să mai zic că în aste clipe de aparentă linişte, o asemenea prezenţă mă face să uit întrucâtva de politichia care până la urmă îi va pierde pe mulţi dintre marii demagogi.

-Păi ce facem coane Mihalache, interveni cu tenacitatea-i din totdeauna boierul Marghiloman, aţi promis pritenilor noştrii o scurtă dizertaţie şi acum vă retrageţi strategic în spatele frontului?

-Ai dreptate Alexandre; Am promis şi ca întotdeauna mă voi ţine de cuvânt; Dragilor, începu conul Mihalache scurta-i dizertaţie, cum bine ştiţi la ora când ne lamentăm, regatul constituit prin actul istoric din Întâiu Decembrie 1918, este sfârtecat de tâlharii Europei; Bandiţii, aflaţi într-o mârşavă cârdăşie cu afaceriştii care din păcate au racolat şi foarte mulţi români, prin odiosul Dictat de la Viena, au făcut cadou ungurilor aproape o treime din Ardeal, iar prin pactul semnat de Molotov şi Ribentrop în 23 August 1939, dar pus în practică la 28 Iunie 1940, Basarabia străbună, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, reintră în stăpânire rusească; Dragilor, inutil să vă mai spun că toate aceste teritorii au fost luate cu japca, în cea mai grotescă bătaie de joc; Cred că tocmai de aceea, continuă demnitarul care deacum încerca să-şi păstreze stăpânirea de sine, câtă vreme nemţii sunt stăpâni vremelnici într-o Europă divizată şi pregătiţi să-i atace pe sovietici, este deosebit de important pentru diplomaţia prinsă între două focuri, să ştie când, dar mai ales cu cine Dumnezeu să se alieze; Ei dragilor, mi-am asumat riscul de-a vă plictisi cu chestiuni arhicunoscute, doar pentru că tot ce se întâmplă astăzi, întrece în dimensiunile tragismului său, epopeia cu care acest popor atât de răbdător, a fost blagoslovit încă de la începuturi; În această situaţie disperată dar nu fără ieşire, trebuie să mizăm cu încredere pe românii de pretutindeni şi cu multă abilitate, să profităm de angajarea nemţilor pe frontul rusesc; Domnilor, departe de-a vă spune o noutate, în demenţa-i fără margini, Hitler plănueşte cucerirea întregului pământ; Dragilor, iată-ne în situaţia de-a accepta deliberat ocupaţia nazistă în cazul în care ne vom declara neutralitatea, sau o alianţă cu Axa condusă de Hitler, angajând în acest mod, toată armata română pe frontul de peste Prut, doar petru eliberarea Basarabiei străbune; Într-o atare situaţie, este oare de condamnat insistenţa generalului Ion Antonescu privind intrarea României în război alături de nemţi? Altfel spus, declarăm război ruşilor, sau acceptăm neutralitatea ţării în schimbul ocupaţiei germane? Iată numai câteva semne de întrebare iar de modul în care vom şti să răspundem, va depinde viitorul naţiei române; A fi sau a nu fi, această hamletiană întrebare trebuie să fie pentru toţi patrioţii români, grijă şi nesomn în zilele care indiferent de vrerea oamenilor, vor veni cu bune, dar din păcate şi c-o mulţime de rele; Dragilor, asta-i cruda şi nedorita realitate.

-Păi coane Mihalache, conchise boier Marghiloman, după câte înţeleg eu, Hamlet ne îndeamnă din negura trecutelor vremuri, să fim sau să nu fim pentru războiul care deacum bate la uşa neamului românesc.

-Mă fraţilor, interveni senator Teodosiu Vladimir, încercând să scurteze şedinţa mini parlamentului care la ceas de mare sărbătoare, se întrunise ad-hoc, dacă nu vrem să ne apuce dimineaţa noului an, tot punându-ne întrebări hamletiene, va trebui să facem ceva.

 -Domnilor, glăsui domniţa care abia dacă-şi mai putea stăpâni emoţia, pentru a ieşi din impas, va trebui să votăm; De aceea propun ca toţi cei care vor neutralitatea ţării, să fie neutri şi cu ţuica, iar cei care vor să lupte contra duşmanilor de orice fel, să închine o ceşcuţă pentru victoria care până la urmă va veni cu siguranţă şi pentru neamul românesc; Aceasta este propunerea mea şi nu cred că va supăra pe nimeni.

 Propunerea domniţei Ioana se dovedi pe cât de originală pe atât de eficientă; În doar câteva clipe, ceşcuţele care până atunci plângeau pe masă şi duceau lipsă de clienţi, se goliră într-un amuzament general; Doar Ioana, afişând aerul cel mai serios din lume, numără voturile, pentru ca în final să constate un nesperat procentaj de sută la sută; Bucurându-se de rezultatul votului prin care o chestiune atât de importantă pentru ţară şi popor fusese aprobată, frumoasa domnişoară se opri în faţa profesorului Mircea Adameşteanu; Zâmbind cum doar nepoata învăţătorului Predoiu ştia s-o facă, întrebă şi nu fără oarece motiv:

-Domnule profesor, cum de nu mai luaţi hapuri medicinale?

-Doamnă Marghiloman, răspunse profesorul Adameşteanu, după numai câteva clipe de adâncă chibzuinţă, riscul pe care mi l-am asumat, atunci când am băut drogul naţional, este doar un fleac faţă de cel pe care combatanţii noştri, vor fi ogligaţi să-l accepte pe frontul rusesc.

-Vă înţeleg domnule profesor, dar ce vă spuneţi când pe foştii dumneavoastră elevi, îi vedeţi plecând în armată doar pentru ca instruindu-se, să moară întru salvarea ţării şi a neamului românesc?

-Grea şi incomodă o asemenea întrebare; Doamnă Marghiloman, răspunse profesorul Adameşteanu Mircea şi nu fără o firească dificultate, într-un moment ca acesta nu ştiu cum aş putea să mă împart între bucuria unei victorii care ni se cuvine de drept şi tristeţea fără margini pe care-o încerc atunci când mă gândesc la militarii care vor plăti cu viaţa, bruma de libertate şi viitorul neamului românesc.

-Da domnule profesor, îndăzni domniţa Ioana, dar în cazul acesta, cred că cel mai înţelept ar fi să acceptaţi compromisul prin care să vă justificaţi faţă de propria dumneavoastră conştiinţă.

-Aveţi dreptate doamnă Marghiloman, o altă cale nici eu nu întrevăd; Din păcate însă, dictă profesorul de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet, în această stare de compromis, va trebui să-şi ducă zilele mai toţi românii care într-un fel sau altul, vor participa la războiul care nu va întârzia să-şi arate colţii; Dumneavoastră frumoasă domnişoară, raportă discret acelaşi mare şi eminent profesor, căsătorindu-vă aşa cum bine cred c-am înţeles cu locotenent Mihai Marghiloman, daţi dovadă de un mare curaj, chiar dacă veţi purta în suflet, compromisul de care cu atâta convingere, vorbeaţi ceva mai devreme.

-Aşa este domnu profesor, aprobă abia şoptit domniţa care deacum părea să apere cine ştie ce mare secret; Nu se ştie niciodată ce este hărăzit fiecăruia şi nici nu ne putem bate cu destinul care de regulă nu prea ţine seamă de bunele noastre intenţii; Apoi domnule profesor Adameşteanu, doar ştiţi şi dumneavoastră cât de relativ este adevărul.

-Ştiu doamnă Ioana Marghiloman, întrebă şi nu fără motiv bătrânul profesor, dar cu ce dascăl aţi făcut limba şi literatura română?

-Îmi pare rău domnule profesor, dar spunându-vă că eu n-am avut un dascăl anume, poate vă dezamăgesc; Atâta câtă este, toată învăţătura o datorez cărţilor pe care găsindu-le în biblioteca celui mai cumsecade boier nuntean, le-am citit, doar atâta cât timpul mi-a permis.

-Domnule profesor, raportă locotenentul care motivat sărise în apărarea soţiei, eu nu-mi permit să neg rolul şi importanţa şcolii, dar printr-un talent deosebit şi printr-o voinţă de fier, frumoasa domnişoară a reuşit să înveţe mai mult decât un licean, c-o bună stare socială.

-Recunosc domnule, răspunse puţin încurcat profesorul Mircea Adameşteanu, frumoasa dumneavoastră soţie, este o excepţie fericită.

Cât de fericită va fi doamna Ioana Marghiloman, ne va arăta istoria anilor care vor veni; Pân atunci însă, alături de prieteni, tânăra domniţă se va bucura de ultimele clipe de pace, c-un patos la care nu cu multă vreme în urmă, nici măcar nu se gândea; Se lăsă antrenată de aburii bătrânei de Piteşti, dar uneori încerca să se oprească doar pentru a desluşi mai bine calea pe care va trebui să meargă; Alături de ea, în grupuri preferenţiale, bărbaţii care cu puţină vreme în urmă votaseră cu toate ceşcuţele sus, mărşăluiau cu gândul şi vorba, de la un subiect la altul, de la o ideie la alta; Conul Mihalache, vrând parcă să-şi verifice anumite îndoieli pe care le avea în legătură cu organizarea armatei care deamu era sub comanda unui general, se adresă locotenentului Mihai Marghiloman.

-Dragule, păi în cazul în care soldaţii români n-au arme şi nici muniţie destulă, generalul Ion Antonescu nu-şi face oarece gânduri?

-Face şi comandantul ce poate, raportă locotenentul vădit încurcat de observaţia înaltului demnitar, dar cu ce avem şi cu ce nu avem, până la urmă va trebui să-i batem pe rusnaci; Doar aşa bolşevicii sovietici ne vor retroceda tot ce ne-au luat cu japca în August trecut.

-Ai dreptate dragule, răspunse după câteva clipe de adâncă chibzuinţă înaltul demnitar; Să ştii că-mi place optimismul tău contagios şi tare mult aş vrea să reântregim România, printr-o victorie care pentru totdeauna să-i înveţe minte pe tovarăşii de la Răsărit de Nistru.

 -Coane Mihalache, interveni şi nu fără motiv căpitanul Voinea, cu toţii dorim acest lucru şi eu cred că împreună cu nemţii, îi vom bate pe ruşi, poate mai ceva decât Napoleon.

-Mă bucur de ce-mi spuneţi, dar cum până astăzi, ruşii n-au pierdut nici-un război, generalul nostru poate c-ar trebui să adopte strategia prin care detaşându-ne de nemţi, să ne atingem scopul.

-Ce strategie ar putea să adopte ofiţerul care de când a fost numit în fruntea armatei, taie şi spânzură? Puteţi să-mi spuneţi domnilor, întrebă căpitanul Voinea Octavian, după care c-o grabă cel puţin suspectă, se ridică de la masă şi plecă fără nici-un fel de explicaţie?

-Dragule, răspunse conul Mihalache, încercând să nu ia-n seamă vorbele dar mai ales plecarea ofiţerului necunoscut, vezi de ce n-am luat hotărârea care fiind pripită, ne-ar fi costat atât de mult? Ei dragule, întrebă cam pe acelaşi ton înaltul demnitar, ce sentâmpla dacă în seara zilei de 28 Iunie am fi trecut Prutul cu doar câteva divizii şi ne încăeram cu ruşii care pe atunci erau aliaţi cu nemţii? Nu vreau să fiu sceptic, dar cred că într-o asemenea situaţie, armata germană care deacum era prezentă în Polonia pe care o cucerise nu cu multă vreme în urmă, ar fi intrat în România şi în mai puţin de-o săptămâmă, o făceau praf şi pulbere; Era mai bine să fim lipsiţi de posibilitatea de-a hotărâ-n parlament, tot ce-ar trebui să facem cu mintea şi cu braţul nostru românesc? Nu dragilor, nu era bine.

-Aţi chibzuit cum nu se poate mai bine coane Mihalache, raportă locotenentul care sustrăgându-se momentului de euforie generală, deacum părea să fie tot mai captivat, de viitoarea lui soţie.

-Deranjez domnilor, întrebă zâmbind domniţa Ioana Predoiu?

-Dimpotrivă frumoasă domnişoară, răspunse demnitarul care surâdea mai frumos decât un bunic, stând în faţa ochilor care deacum s-au obişnuit cu pleşuvele ţeste parlamentare, îmi faci o mare plăcere.

-Coane Mihalache, vă mulţumesc pentru acest compliment.

-Mă fată frumoasă, mai degrabă eu ar trebui să-ţi mulţumesc.

-Bine coane Mihalache, dar pentru ce? Până una alta daţi-mi voie să-mi cer scuze; Picând ca musca în lapte, cred c-am întrerupt o conversaţie care prin formă şi conţinut, era cel puţin interesantă.

-Dragilor, reluă conul Mihalache, cu aceeaşi fermitate parlamentară, când am votat cu ceşcuţele pline cu ţuică, ceva tot am uitat.

-Eu nu ştiu ce-am uitat coane Mihalache, răspunse zâmbind frumoasa domniţă; Ştiu doar că ţuica n-a fost uitată de nici-un patriot.

-La ce vă referiţi coane Mihalache, întrebă locotenentul care deacum se gândea la disensiunile care din păcate, mai divizau armata?

-Cum la cine dacă nu la legionari şi la comunişti, raportă demnitarul cu multă siguranţă? Dintr-un asemenea motiv, continuă mai îngrijorat ca niciodată distinsul politician, dar şi pentru a nu transforma mioriticul plai într-un sălaş pentru ciuma comunisto-nazistă, Antonescu va trebui să facă oarece curăţenie şi în ograda militară.

-Pe legionari îi va pune la punct generalul, raportă cu oarece convingere locotenentul Mihai Marghiloman; Comuniştii care astăzi numără doar câţiva sărăntoci certaţi cu munca şi cu bunul Dumnezeu, nu cred că reprezintă un pericol prea mare pentru societatea timpului viitor, mai ales că de soarta lor se ocupă Poliţia şi Siguranţa statului.

-Ai dreptate locotenent Mihai Marghiloman, dar sunt obligat să-ţi atrag atenţia: Iarba rea nu piere niciodată şi ferească Dumnezeu de vântul sovietic, exclamă şi nu fără motiv, distinsul demnitar!

-Şi dacă vântul va izbuti să bată dinspre Apus, aşa cum încearcă să adie, dumneavoastră credeţi că va fi mai bine, sau ca întotdeauna, românaşii vor fi obligaţi să aleagă nenorocirea cea mai mică?

-Iată dragilor, atenţionă sever politicianul, întrebări aşijderea chinuie şi minţile noastre; Obosiţi de atâta prudenţă în luarea deciziilor de importanţă majoră pentru ţară şi neam, uneori bâjbâim ca orbeţii.

Până vor vedea cum şi de unde va bate vântul în viitorul apropiat, bărbaţii care deacum erau grăbiţi de timp şi de doamnele ce păreau îngrijorate, intrară-n salonul pregătit special pentru revelion; Se aşezară cu toţii după preferinţă sau rudenie, la masa încărcată cu tăte bunătăţile pământului; Văzând un asemenea belşug, conul Mihalache luă mina omului bine dispus şi se adresă gazdei, c-un oarece reproş:

-BineAlexandre dragule,  în timp ce distinsele noastre doamne, se cam uită cu jind la minunăţiile culinare, tu ne pui să facem politică?

-Nu vă îngrijoraţ coane Mihalache, interveni pe acelaşi ton glumeţ boierul Marghiloman, românii au neveste frumoase şi răbdătoare.

-Păi coane Mihalache, încercă Aneta Badea să se apere în maniera pe care o învăţase de la slujitorii conacului din Vlaşca, chiar dacă româncilii este nişte mueri răbdătoare, până când să mai îndure povara bărbaţilor? Vă întreb doar pentru că e mult mai dă preferat să-ţi aştepţi fiul să coboare la masă, decât să trăieşti cu speranţa că se va întoarce sănătos şi întreg de pă frontu războiului care numai ce bate la uşă.

-Ce Dumnezeu facem doamnelor? O luăm de la capăt cu politica românească, întrebă boierul care deliberat se prefăcea a nu înţelege mai nimic din vorbele fiicei care fără să vrea, vizau tragedia care destul de curând, va cuprinde ţări şi popoare întregi?

-Domnilor, interveni-n timp ce-şi consulta ceasul de buzunar boierul Marghiloman, eu vă cer doar câteva clipe de ascultare.

-Bine Alexandre, întrebă puţin mirat înaltul demnitar, dar pentru ce atâta ascultare? Doar n-ai de gând să ne reciţi vre-o poezioară.

-Eu nu v-am invitat la conac doar pentru a participa la un cenaclu literar, insistă gazda fără a se da bătută, cu toate că n-ar fi rău să ne amintim de poezia marelui Eminescu, fie şi din când în când.

-Nu cred c-ar fi rău dragule, dar tu ce faci? Vrei să dezertezi?

-Cum bine zicea nenea Iancu Caragiale, insistă şi nu fără motiv boierul Marghiloman, în timp ce se aşeza la măsuţa pe care se sta liniştit un aparat de radio nemţesc, aveţi puţintică răbdare şi veţi auzi.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (12) – Datini şi preziceri (1)

Comentarii închise.