Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Prietenii mei: SĂRACII…

de Cezarina Adamescu | Martie 23, 2009

Despre prietenii mei, săracii, am mai scris. Îi ştiu pe toţi după chip şi uneori după nume. Mă înconjoară pretutindeni. Pe stradă, în magazine, în pieţele publice, în tramvai, autobuz, la aziluri, în spitale şi mulţi, la porţile bisericilor şi ale cimitirelor. Şi, chiar dacă nu i-am văzut cu ochii trupului pe toţi, ochii mei cei lăuntrici îi află la fel de umili, la fel de simplu îmbrăcaţi, cu aceleaşi sacoşe ponosite în mâini, unde poartă desigur resturi de merinde, de la o zi la alta, uneori alterate, că mâine, cine ştie dacă se va găsi cineva milostiv. Milostivi se găsesc, îndeobşte. Duminicile mănâncă şi ei bine. Mai e câte un praznic la cimitir sau biserică, ba în ultimul timp, persoane caritabile fac pomeni la aziluri, cu preot, după toate datinile… cel mai bun act de caritate posibil. Virtutea carităţii ne încearcă din când în când, dar cu adevărat o faptă bună faci celui care are nevoie. Şi se pare că bătrânii de la aziluri au cu osebire nevoie de ajutor, dar, mai curând de un umăr , de o tâmplă de care să-şi sprijine obrazul, de o mână caldă care să li se-ntindă, de vorbă afectuoasă. Aici nimic nu prisoseşte. Fiecare are nevoie de câte ceva. Dacă unuia nu i se potriveşte un lucru, de bună seamă, i se oferă celuilalt.

GravurăO confrerie. O fraternitate măreaţă şi umilă. Umilinţă şi măreţie în acelaşi timp. Oameni bătuţi de nevoi au ajuns dintr-o pricină oarecare, fără acoperiş şi au luat drumul căminului de bătrâni. Cei mai mulţi sunt alungaţi de proprii lor copii. Mame, bunici, sunt călcate în picioare de fete măritate cu zestre; taţi, ajunşi neputincioşi, sunt alungaţi din căminele lor; fiecare om are tragedia sa, mica lui poveste pe care e dornic să ţi-o împărtăşească. Numai să ai urechi să-i asculţi.

„Viaţa mea e un roman” – auzi adesea. Câte romane nescrise s-au îngrămădit aici unul peste celălalt, ca într-un vechi depozit năpădit de şoareci cărturari, de iz de mucegai şi mirosuri de rânced.

Căminul, de altfel, cu mai multe pavilioane e destul de primitor, condiţiile sunt relativ bune, dar câţi au şansa aceasta ?
A le dărui – dacă nu altceva – măcar câte o secundă, cât o sclipire de blitz, fiecăruia, ceva din timpul tău, şi aşa drămuit, a le dărui fie şi un zâmbet, un gest, fie şi o semnificativă tăcere… iată ce poţi face, într-adevăr, pentru dânşii.

A dărui, iată fapta care impune, ce rămâne înscrisă în Cartea Vieţii tale… „dăruind, vei dobândi” – afirmă răspicat şi tendenţios marele gânditor mistic Nicolae Steinhardt, într-un volum cu alese texte de spiritualitate, învăţându-ne cu graţie şi cu aleasă căldură duhovnicească, să înveşnicim clipa. Numai faptele de caritate constituie averea ta, arvuna sigură pentru mântuire, alături de o credinţă dreaptă. Cu ele te prezinţi în faţa Înaltei Instanţe Cereşti la timpul potrivit. Şi vai de cel ce se va prezenta la Înaltul Cin cu mâinile goale!

Prietenii mei – săracii! Privesc la ei, îi iscodesc, îi ascult cu răbdare. Le ştiu of-urile, păsurile. În felurite versiuni, în mare şi cu de-amănuntul. Şi ei nu se mai feresc, s-au învăţat cu mine. Îmi destăinuie micile dispute, nevoi, dureri, secrete. Sunt omul lor. Prietenul lor de nădejde. Duminica petrecem ceasuri bune împreună, ascultăm Sfânta Liturghie, ne rugăm sau tăcem împreună.

Cândva, mă voi prezenta şi eu de mână cu ei, în faţa Tatălui. Ei mă vor arăta cu degetul. Vor spune: iată şi iată , atunci şi atunci… asta şi asta… ai fost la fel ca şi noi, una cu noi, săracii.

Ei mi-au umplut braţele cu plinătatea de roade a iubirii. Nu mai am mâinile goale. În mâinile mele strălucesc bobiţe de chihlimbar, faptele de dăruire. Ele îmi vor dobândi, când va veni vremea, nestematele Iubirii Divine…

Topice: Editoriale | Comments Off on Prietenii mei: SĂRACII…

Comentarii închise.