Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (15) – Nunta însângerată (1)

de Florin Bădican | Aprilie 24, 2009

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

NUNTA ÎNSÂNGERATĂ 1

După sărbătoarea sfântului Ion, liniştea apăsătoare se aşternu peste întregul sat; Doar la conacul boierului Marghiloman, nunta programată în ultima Duminică din luna Ianuarie, reuşea să ţină trează atenţia domnişoarelor care în răstimpul rămas până la fericitul eveniment, încercau să dea anotimpului pe care-l trăiau, o culoare de o nuanţă aparte, în totală discordanţă cu cenuşiul vântului comunisto-nazist; Boierul Marghiloman, cuprins de îngrijorarea pe care orice român adevărat o simţea în adâncul sufletului său, încerca şi uneori chiar reuşea să se detaşeze doar cât trebuia, de starea deprimantă care deacum face din viaţă, un adevărat calvar; Cu doar câteva zile înaintea fericitului eveniment, puteau fi văzuţi sosind la conac, primii oaspeţi; Mai vechile noastre cunoştiţe începură să coboare din săniile frumos împodobite; Cea mai frumoasă era sania domnului Teodoru Sabin; Cunoscutul afacerist, venise însoţit de avocat Gheorghe, dar şi de domnişoara Sonia Albulescu, încredinţată acelei onorabile familii chiar de tatăl său, din motive pe care le vom afla puţin mai târziu.

-Bine v-am regăsit fraţilor şi daţi-mi voie să mă bucur anticipat, salută distinsul invitat, în timp ce întindea mâna onorabilei gazde.

-Da drăguţă, dar contează şi motivul pentru care ne revedem.

Lăsând deoparte uzanţele trecutelor vremuri, boierul Marghiloman Alexandru îmbrăţişă c-o vădită bucurie, mai vechile cunoştinţe.

-Domnule Marghiloman, permiteţi-mi vă rog o mică prezentare: El este fiul meu Gheorghe, avocat cu reputaţie, la tribunalul din Piteşti.

-Încântat de cunoştinţă domnule Teodoru şi mă bucur că în sfârşit are cine să ne spună şi nouă, cum se mai împarte dreptatea formal apărată de legea creştină, într-o ţară măcelărită de vampirii timpului.

-Sunt lucruri poate mai interesante domnule Marghiloman, răspunse avocatul care deacum era mândru de atenţia care i se acorda într-o societate aleasă, dar mai întâi de toate, îngăduiţi-mi să v-o prezint cu modesta mea posibilitate, pe domnişoara Sonia Albulescu de Argeş.

-Încântat micuţă zână! Acum ia spune-mi, întrebă zâmbind boierul, părinţii tăi au dat bir cu fugiţii şi încă pe o vreme atât de potrivnică?

-Sărut mâna domnule Marghiloman şi vă rog să-i iertaţi pe părinţii care au fost nevoiţi să plece din ţară pentru nu ştiu ce treburi importante, motivă domnişoara care abia dacă-şi mai putea stăpâni emoţia, altfel mai mult decât firească într-o asemenea situaţie.

-S-a întâmplat ceva de rău domnule avocat, sau dreptatea ne scapă printre degete? Prost plătite, ele nu pot forma nici măcar un căuş.

-Nu ştiu prea bine ce s-a întâmplat domnule Marghiloman, însă din informaţiile pe care le deţin, părinţii frumoasei domnişoare, au fost obligaţi să plece dintr-o pricină care deacum ţine de afacerile familiei.

-Cum deocamdată n-avem motive pentru a ne face gânduri negre, eu vă ordon să intrăm în casă; Măcar vom fi feriţi de vremea potrivnică, dar şi de spectrul războiului care din nefericire bate la uşa istoriei.

După ce dezbrăcară hainele groase, oaspeţi şi gazde intrară în salonu cel mare; Feriţi de fulgerul războiului ce avea să vină, nu peste multă vreme, nuntaşii începură a vorbi banalităţi care altfel colorate, reuşesc să dea oarece farmec, vieţii care se scurge pe vadul timpului.

-Domnule Marghiloman, reuşi să întrebe domnişoara ce părea să fie stăpânită de o firească emoţie, doamna Ioana nu este la conac?

-Cu atâţia paznici în jur, unde-ar putea să mai fugă frumoasă domnişoară, răspunse zâmbind c-un oarece farmec, distinsul boier?

-Bine domnule Marghiloman, dar cine sunt paznicii arestului?

-Aş zice că Ioana mai mult s-a autoarestat într-un micuţ atelier de croitorie; După câte ştiu, este amenajat într-o cameră de la etaj.

-Mulţumesc domnule Marghiloman! Cred că nu aveţi nimic împotrivă dac-o să mă las şi eu arestată-n atelirul doamnei Ioana, răspunse domnişoara Sonia, după care asemenea prichindeilor de-o şchioapă, o zbughi fără să mai aştepte aprobarea marelui boier muntean.

-Domnule Marghiloman, domnişoara a întrecut măsura; Îngădiţi să cer eu scuze în numele domnişoarei care mai ceva decât comuniştii notorii, încă mai crede într-o utopică şi periculoasă egalitate.

-Domnule dragă, ordonă boier Marghiloman, cu nişte rezerve poate mai puţin utopice, eu cred că orice român are dreptul la opinie personală, chiar dacă şi-o exprimă în afara comunităţii în care trăieşte.

-Şi totuşi domnule Marghiloman, insistă avocatul Gheorghe, oamenii cu frică de Dumnezeu, au nevoie de iertarea celor numiţi doar pentru a le fi conducători şi mentori, mai mult sau mai puţin vremelnici.

-Să nu exagerăm domnule avocat; Cred c-o să vă mire, dar această micuţă şi frumoasă domnişoară, nu are nevoie de iertarea noastră.

-Poate m-am înşelat eu domnule Marghiloman, pledă avocatul care deacum încerca să dea o replică pe măsură, numai că slujitorii bisericii ne spun că adevărata iertare poate fi dată doar de Dumnezeu.

-Ştiu fiule, dar când te scalzi în singurătate, şansa de-a nu fi mâncat de sfinţi în drumul spre împlinire, este minimă; Cum nu vreau să fii mâncat de asemenea creaturi, eu aş fi bucuros dacă la nuntă ţi-ar cădea cu tronc o domnişoară în care să-ţi pui oarece speranţe.

-Bine tată, se arătă sceptic avocatul Gheorghe, dar să nu-i supărăm pe oameni, cu ceeace doar destinul şi viitorul îndepărtat, îmi pot oferi.

-Domnilor, insinuă boierul care deacum zâmbea într-un anume fel, după câte cunosc domnişoara Paulina Vlăsceanu este o fată cu nişte calităţi deosebite şi în plus pare să fie neasemuit de frumoasă.

-Vă mulţumesc domnule Marghiloman, răspunse fără falsă modestie avocatul Gheorghe, dar eu n-am pretenţii chiar aşa de mari.

-Păi de ce domnule avocat, atacă frontal ofiţerul majestăţii sale, nu puteţi urca mai sus decât vă permite profesia care practicată într-un tribunal adevărat, vă obligă să faceţi din ţâţar armăsar, doar după cum o cer interesele clientului care uneori vă plăteşte cu vârf şi îndesat?

-Nu domnule Marghiloman, dar indiferent de profesia practicată, oamenii cu ceva educaţiune, trebuie să-şi vadă lungul nasului.

-Aveţi dreptate domnule avocat, dar nu totdeauna oamenii care-şi văd lungul nasului, au parte de un răgaz suficient de mare.

-Mă iertaţi domnule Marghiloman, dar la cine faceţi referire?

-Domnilor, mă gândeam la prietenul care până mai ieri a fost senatorul Teodosiu Vladimir; Apropos domnule avocat, aveţi ştiinţă despre crima comisă cu atâta sânge rece în pădurea Dolhani?

-Domnule Marghiloman, este prematur să se vorbească despre un anume proces; Cât priveşte Siguranţa, din motive pe care niciodată n-o să le facă publice, încă n-a dezvăluit numele presupusului asasin.

-Domnule avocat, contră ştiind bine ce spune boierul Marghiloman, din păcate la noi multe sunt premature şi uneori mult prea nechibzute!

-Aveţi dreptate domnule Marghiloman, dar cine poartă vina?

-Cum cine dragilor? Pentru istoria care prematur le scurtează viaţa şi le zdrenţueşte ţara, eu cred că românii sunt primii vinovaţi.

-Şi lăsând deoparte toată filozofia, interveni în timp ce grăbit încerca să iasă din anonimatul momentului mister Teodoru, dumneavoastră domnule Marghiloman, nu credeţi că individul care la asasinat pe distinsul senator, era îmbrăcat în deacum celebra cămaşă verde?

-Aşa se pare dragule, dar până una alta hoţul neprins negustor cinstit; Cel puţin aşa ne spune o mai veche vorbă românească.

-Tată, raportă locotenentul care sosind puţin mai târziu nu avea ştiinţă despre nodul pe care Alexandru cel Mare la tăiat cu sabia, numai că de această dată, negustorul la care faci trimitere are şi un nume.

-Păi ce faceţi domnule locotenent, ne spionaţi fără ordin scris?

-Numai veleităţi de spion nu am domnule avocat, raportă locotenentul care după un mai vechi obicei cazon, salută milităreşte.

-Domnule locotenent, dacă nu mă înşeală memoria, aţi spus că prezumtivul criminal are şi un nume, dar nu ne-aţi spus cum îl chiamă.

-Domnilor, chiar dacă lucrează sub acoperire, criminalii tot trebuie să aibă un nume; Din păcate însă, astăzi ne scapă adevăratul nume.

-Am înţeles domnule locotenent, întrebă şi nu fără motiv bătrânul Teodoru, dar în acest caz să fie vorba de mâna legionarilor?

-Domnilor, chiar dacă la vremea pe care-o trăim orice este posibil, nu putem acuza gratuit; Deocamdată nu există probe temeinice.

-Întradevăr domnule locotenent, iar cele câteva speculaţii nu ajută la mare lucru; Cum această treabă murdară intră în competenţa poliţiei şi a siguranţei statului, atâta cât mai există, nu cred c-ar trebui să ne autoânvinuim prea tare, doar pentru că nu-l putem dovedi pe asasin.

-Şi noi ce dracu să facem domnule avocat? Să stăm cu mâinile în sân şi să aşteptăm minuni de la nişte oameni care abia dacă ştiu să scrie şi să socotească? Unde ne-ar putea duce o asemenea comoditate?

-Domnule, ştiu doar că nu trebuie vă pierdeţi cumpătul şi mai ales încrederea; Cum bine ştiţi, în afara curcanilor pe care-i vedem împăunându-se cu vorbe de doi bani, poliţia dar mai cu seamă siguranţa, au oameni special pregătiţi, dar şi destul de bine antrenaţi pentru depistarea asasinilor care în ultima vreme au cam început să-şi facă de cap.

-Ar fi bine ca cei pe care-i lăudaţi atâta, s-o facă mai repede domnule Teodoru, interveni boierul de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet; Nu dalceva dragule, dar destul de curând, românii noştri vor fi obligaţi să chibzuiască şi să ia atitudine faţă de nişte crime abominabile.

-Păi cum domnule Marghiloman, o ducem din rău în mai rău?

-Da domnule dragă, dar cum eu mă gândeam la crima ruşilor prin care ne-a fost răpită întreaga Basarabie şi la crima ungurilor prin care ne-a fost luată cu japca o bună parte din Ardealul românesc, răul este tot mai rău, iar pentru găsirea şi mai cu seamă pentru judecarea unor asemenea criminali, va trebui mobilizată întreaga naţie română, motiv pentru care vă propun câteva clipe de linişte; Nu dalceva, dar înaintea bătăliei care se va da pe viaţă şi pe moarte, va trebui să fim odihniţi.

Punând capăt într-un mod nu prea elegant conversaţiei care nu se putea sfârşi decât lamentabil, boierul Marghiloman s-a retras în bibliotecă; După plecarera oaspeţilor, locotenentul Mihai îşi urmă tatăl.

-Iartă-mă tată, dar trebuie să-mi duc gândul până la capăt.

-Da fiule, atenţionă boierul într-o manieră care nu-i sta în caracter, dar într-o vreme ca asta nu este bine să gândeşti cu voce tare.

-Am înţeles tată, dar astăzi m-a luat gura pe dinainte; Iartă-mă, dar pe mine chichiţele astea avocăţeşti, mă cam scot din sărite.

-Ştiu, dar nu te pierde cu firea; Avocaţii sunt un rău necesar.

-Nu ştiu dacă ţi-am spus, raportă furios locotenent Mihai, dar căpitanul Voinea Octavian, mai mult s-a invitat în seara de revelion.

-Am ştiut dragule, raportă surprizânduşi fiul marele boier, dar despre acţiunea misteriosului căpitan, au ştiut şi agenţii de la siguranţă.

-Da tată, întrebă locotenentul Mihai, dar despre minciuna fostului argat, agenţii de care-mi vorbeşti, n-au nici-un fel de informaţie?

-Au dragule, dar siguranţa n-o să bată toba pe uliţele satului.

-Atunci de ce dracu nu-l arestează? De fapt ce urmăresc tată?

-Nu ştiu ce urmăresc, dar cred că au ceva motive dacă până acuma n-au făcut-o; Mihai, până una alta eşti obligat printr-un ordin ceva mai aparte, să ţii companie celor patru domnişoare; Ai înţeles dragule?

-Iartă-mă tată, dar de ce vrei s-o lăsăm în coadă de peşte?

-Indiferent de coada în care rămâne, trebuie să execuţi ordinul.

-Să trăiţi, am înţeles, raportă locotenentul Mihai Marghiloman, după care grăbit execută ordinul cel mai plăcut dintr-o carieră aflată doar la început de drum şi de necazuri urgisite în taină şi fără neam de lege.

Din fericire locotenent Mihai nu ştia că ordinul tatălui său avea să fie unic într-o vreme plină de incertitudini; Pe cele patru domnişoare le găsi discutând aprins în micuţul atelier de croitorie; Văzându-l zâmbind în dreptunghiul de lumină, domnişoarele se ridicară în picioare, ca un semn al respectului şi preţuirii; După câteva clipe de linişte, fetele provocară avalanşa bucuriei; Cum ordinul pentru retragere nu fusese dat, locotenentul Mihai Marghiloman căzu pradă atacului feminin; Era un supliciu de care foarte puţini bărbaţi, au parte cu adevărat şi nu se pot bucura.

-Bine v-am găsit frumoasele mele domnişoare, exclamă locotenentul care deacum încerca să se ridice din tranşeul celor mai ademenitoare zâmbete! Dar voi ce faceţi în această celulă de taină?

-Noi facem ce trebuie domnule Mihai Marghiloman, ordonă frumoasa blondină de Vlaşca, dar dumneavoastră de ce naiba sunteţi atât de lacom?

-Dar cine vă îndeamnă să puneţi o asemenea întrebare domnişoară Paulina? În ceeace mă priveşte, m-am mulţumit cu ce-mi aparţine.

-Da domnule Mihai, dar de unde atâta siguranţă masculină?

-Nu mă laud domnişoară Paulina, dar hoţ n-am fost niciodată.

-Domnule Mihai, dar nici măcar un hoţ sentimental n-aţi fost?

-Paulină, întrebă domniţa care încerca să îmbrace vorba cu dezarmantu-i zâmbet, acum de ce ţii morţiş să-mi intimidezi logodnicul?

-Doamnă Marghiloman, eu mă întreb cine şi când să ruşească?

-Ia să vedem domnişoară Sonia, ce-ţi mai trece prin capul tău frumos? Ne spui şi nouă, sau nu vrei să divulgi un asemenea secret?

-Doamnă Ioana, răspunse domnişoara care încerca să ia aerul omului predestinat marilor profeţii, eu cred că nimeni nu va putea vreodată să îl intimideze pe domnul Mihai; Nu va reuşi doar pentru că dumnealui ştie ce hram poartă şi cine este cu adevărat.

-Cum adică, întrebă indignată domnişoara Paulina Vlăsceanu, vrei să spui că eu nu ştiu ce hram port şi nici cine sunt cu adevărat?

*****

De fapt frumoasa blondină de Vlaşca se numea Eftimiu Paulina şi era fiica doamnei Elisabeta născută Vlăsceanu şi a maiorului Eftimiu Paul; Relaţia debutase cu puţin înainte ca România să intre în primul mare război; Aflându-se într-un hotel din Sinaia, domnişoara Elisabeta Vlăsceanu petrecea câteva zile de vacanţă; Într-o superbă dimineaţă de August, frumoasa domnişoară îl cunoaşte la doi paşi de hotelul în care era cazată, pe maiorul Paul Eftimiu; Nu prea tânăr, dar chipeş şi plin de viaţă, ofiţerul care deacum părea obişnuit cu fulgerătoare cuceriri sentimentale, se găsea în faţa redutei care la primele asalturi, dădea vagi speranţe craiului care mai mereu era amorezat; Pe măsură ce timpul se scurgea împlacabil şi monoton pe o albie mai veche de când lumea, domnişoara Elisabeta Alis Vlăsceanu se lăsă convinsă de promisiunile prietenului său şi în cele din urmă, acceptă să se căsătorească în mare grabă; Era o vreme mohorâtă dintr-un Octombrie nesuferit când, domnişoara Elisabeta AlisVlăsceanu devine prin voinţa destinului, doamna Eftimiu; Din păcate însă, fericirea nu dură prea multă vreme; În vara anului următor, casa regală hotărăşte după o lungă şi temeinică chibzuinţă, intrarea României în război; Fiind obligat să plece pe noul front, maiorul Paul Eftimiu îşi lasă soţia însărcinată şi c-o mulţime de alte griji; Urmare actului conjugal şi a iubirii pătimaşe, într-o zi din vara anului următor, doamna Elisabeta Eftimiu naşte nu fără oarece emoţii, o fetiţă blondă şi tare frumoasă; Botezată Paulina Eftimiu, micuţa domnişoară urma să ducă peste decenii, povara destinului ne împlinit.

Printr-o scrisoare expediată de pe front, maiorul Eftimiu îşi exprima bucuria fără margini şi cum vroia să-şi vadă păpuşica blondă care cu siguranţă vroia să-şi cunoască tatăl, bietul ofiţer ardea de nerăbdare; După încă un an de război, bolnav de plămâni şi cu multe răni nevindecate, maiorul Paul Eftimiu vine în casa unde fetiţa abia dacă învăţase să spună mama şi tata; Cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în toamna care deacum bătea la uşă, moare tatăl doamnei Elisabeta; Din motive care deocamdată ne scapă, la doar câteva luni de la înmormântarea soţului său, mama doamnei Elisabeta vinde întreaga proprietate şi cu banii obţinuţi din vânzare pleacă în Franţa; Nefiind prea bogată, familia Eftimiu se stabileşte într-un cartier de la periferia Parisului.

Câţiva ani la rând maiorul Eftimiu zăcu prin spitale şi sanatorii, dar până la urmă toată cheltuiala se dovedi zadarnică; Răpus de suferinţă şi boală, într-o zi de iarnă, bietul maior îşi dădu obştescul sfârşit, lăsând într-o lume străină, trei femei îndurerate şi fără ajutor.

Pentru a supravieţui, doamna Elisabeta luă calea prostituţiei care de bine de rău asigura un venit modest, dar suficient pentru traiul de pe o zi pe alta; Totul a mers doar până când bătrâna doamnă află cu ce meserie bănoasă se ocupă fiica ei; Încercând să se convingă de adevărul pe care în ciuda evidenţei nici măcar nu vroia să-l accepte, câteva zile mai târziu, bătrâna doamnă plecă pe urmele fiicei sale; În timp ce soţia maiorului decedat, negocia c-un client ceva mai zgârcit preţul plăcerii trupeşti, înarmată cu un pistol care la prima vedere părea doar o jucărie, bătrâna doamnă se apropie pe nesimţite; Cum bărbatul care vroia doar să se distreze începuse să rânjească, mama prostituatei îşi pierde stăpânirea de sine şi furioasă descărcă jucăria morţii în pieptul lacomului client; Recunoscându-şi vina, doamna Vlăsceanu este arestată şi în doar câteva săptămâni întem-niţată; Cum alt venit nu mai avea, doamna Eftimiu începu să se prostitueze în chiar camera în care dormea cu fetiţa; Dumnezeule, niciodată domnişoara care la vremea respectivă avea doar câţiva ani, n-o să poată uita zilele când mama găsea câte-un client ceva mai ramolit, dar cu parale; Atunci o lua de mânuţă şi ca să-şi facă meseria, o dădea afară; Au urmat nişte luni de boală şi chin; Dându-şi seama că prea mult nu mai avea de trăit, doamna Eftimiu îşi înfrânge durerea şi o trimite pe micuţă la conacul boierului Vlăsceanu; Împlinind voinţa unui destin ceva mai milos, la vârsta de zece ani, domnişoara Paulina Eftimiu poposea la conacul din satul Vlaşca şi cu mâini tremurânde înmâna boierului un plic din partea verişoarei sale; Prin testamentul încredinţat avocatului cu doar câteva zile înaintea obştescului sfârşit, boierul Vlăsceanu senior lăsa mărinimos din moştenirea fiului care între timp se căsătorise cu frumoasa doamnă Adelle, o parte destul de însemnată domnişoarei Paulina Eftimiu.

*****

Deşi timpul vindecase într-o bună măsură rănile trecutului, răutatea din vorbele inocentei domnişoare, răscoli amintiri din cele mai neplăcute; Pentru a nu începe să plângă în faţa bunilor săi prieteni, domnişoara Paulina Vlăsceanu va încerca să evadeze din locul unde lacrimile erau interzise printr-o lege votată în parlamentul conjugal.

-Acum de ce naiba v-aţi înfuriat domnişoară Paulina, întrebă locotenentul care ne ştiind adevărul, se mulţumi s-o prindă de braţ?

-Domnule, ştiu doar că vreau să fiu liberă, raportă fata care deacum îşi amintea de zilele când doar pentru a putea satisface în voie poftele clienţilor care plăteau, mama o lua de mână şi-o dădea afară.

Se înserase deabinelea când, cu înfrigurarea omului grăbit, locotenentul Mihai Maghiloman începu să-şi caute logodnica.

Abia trăgându-şi răsuflarea, el o găseşte la măsuţa strategic aşezată în dreptul unei ferestre care da spre parc; Se afla-n compania domnişoarei care de la o vreme aproape că n-avea unde să se mai ascundă de privirea prin care insistent ca orice burlac trecut bine de prima tinereţe, domnul avocat Gheorghe Teodoru, încerca s-o ademenească.

-Ce s-a întâmplat Mihai, întrebă doamna care deacum zâmbea pe cât de frumos pe atât de provocator? Ai primit ordin de luptă?

-Mă iertaţi domnişoară Paulina, se scuză locotenentul într-o manieră cam improprie, dar bine motivat aş vrea să v-o răpesc pe Ioana.

-Nu te îngrijora Paulină, raportă logodnica în timp ce-şi lua iubitul de braţ, domnul locotenent Mihai, nu mă poate răpi încă odată.

Ajunşi în dormitorul unde nimeni şi nimic nu părea să strice armonia şi decenţa căminului care deamu se afla la început de drum, frumoasa logodnică îşi prinse iubitul de umeri şi după ce-l zgâlţâi de câteva ori, întrebă c-o voce care nu fără motiv, vibra de atâta emoţie şi teamă:

-Mihai, mă mai fierbi mult? Ce Dumnezeu s-a întâmplat?

-Iartă-mă Ioană, dar s-a întâmplat că te doresc foarte mult.

-Bine Mihai, dar şi eu te doresc poate la fel de mult; Acu fii bun şi spune-mi de ce mai cu seamă-n ultima vreme, eşti aşa de îngrijorat? Iartă-mă Mihai dragă, dar cred că de la o vreme, ceva nu-ţi dă pace.

-Întradevăr Ioană, săptămâna viitoare trebuie să mă prezint la unitate şi cred că din această cauză las impresia omului îngrijorat.

-Dar de ce trebuie să pleci şi încă chiar atât de repede?

-Pentru că ordinul se execută nu se discută, raportă grăbit ofiţeraşul care luându-şi iubita în braţe, căzură pradă pornirilor tinereşti.

Epuizaţi şi fericiţi de atâta dorinţă împlinită, îndrăgostiţii formau asemenea statuilor renascentiste, un ansamblu de o factură aparte; Se vedeau pe o plajă pustie şi într-un amurg ascultau muzica sirenelor acompaniate în surdină de fâlfâitul pescăruşilor care geloşi, le dădeau târcoale; După o vreme pe care nimeni nu va putea s-o măsoare, muzica purtată de valurile mării, părea să se stingă pe nisipul plin de scoici şi meduze lipicioase; Ridicându-se în capul oaselor, viitoarea mireasă întrebă:

-Mihai, dar acu ce naiba facem? Aşa cum bine vezi, s-a făcut destul de târziu, iar noi stăm ascunşi de răul care ne poate contamina.

-Ioană, ordonă locotenentul care deacum cobora din pat, noi trebuie să ne îmbrăcăm cât mai repede şi să ieşim afară; Nu dalceva, dar vădit indignată, domnişoara Paulina Vlăsceanu ne va da dezertori.

-Am înţeles Mihai, dar nu crezi c-ar mai fi ceva de raportat?

-Bine, dar de ce Dumnezeu nu raportezi? Te opreşte cineva?

-Mihai, după nuntă, domnişoara Paulina n-ar putea să mai rămână două săptămâni la conac? Fireşte, doar dacă eşti de acord.

-De acord, dar ea nu se mai duce la facultate? Doar n-a fost exmatriculată, mai întrebă locotenentul care deacum o privea mirat?

-Mihai dragule, ştiu doar că ea mi-a făcut această propunere.

-Ioană, tu crezi că Paulina vrea să rămână doar de dragul tău?

-Ia nu mai despica firu în patru şi mai bine spune-mi ce ştii despre căpitanul Voinea; După câteva cochetării, a dispărut fără urmă.

-Eu nu-l cunosc prea bine, dar camarazii care-l pizmuesc motivat, spun c-ar fi un fustangiu fără pereche şi un amant de ocazie.

-Păi dacă nici tu nu-l cunoşti, de revelion cine dracu la invitat?

-Iartă-mă fată frumoasă, dar povestea este mult prea încâlcită.

-Dacă eu nu trebuie să ştiu, atunci să mergem domnule dragă.

-Hai şi nu mai sta înbufnată; Eu tocmai vroiam să plec din unitate când, fără să ştiu din ce pricină, mă chiamă domnul comandant.

-Bine Mihai dragule, dar ce legătură are domnul comandant?

Păi de ce să nu aibă, doar daia este comandant? Am ajuns şi încă foarte repede, dar cum eram grăbit, am dat buzna în biroul unde mai aştepta un civil; Neştiind de ce dracu mă chemase şi încă atât de urgent, am raportat în mare pripă:

-Să trăiţi domnule colonel! Sunt locotenent Mihai Marghiloman şi m-am prezentat la ordinul dumneavoastră, cât de repede am putut.

-Repaus locotenent Marghiloman; Ia spune domnule, întrebă colonelul care deacum mă privea cu oarece interes, ce mai face Alexandru?

-Multumesc de întrebare domnule colonel, dar tata este bine.

-Mă bucur sincer domnule locotenent, numai că pe numele căpitanului Voinea Octavian, scrie te rog o invitaţie pentru acest revelion.

-Permiteţi să raportez domnule colonel; Eu scriu invitaţia care fără doar şi poate are un anume scop, dar pe căpitanul Voinea nu-l cunosc prea bine; În acest caz n-ar fi mai potrivit să mă sfătuiesc cu tata şi abia după aceea să scriu respectiva invitaţie?

-Ai dreptate domnule locotenent, dar nu avem timp; Şi apăi nu vă îngrijoraţ prea tare, raportă civilul ce nu părea genul de om care să glumească cu asemenea lucruri, îl cunoaştem noi şi încă foarte bine.

-Ce mai tevatură! Mihai, dar civilii nu dau ordine în armată.

-Nu Ioană, dar civilul era de la Siguranţă; Pân la urmă am scris fără prea mare tragere de inimă, invitaţia cerută de domnul comandant, după care fără să dau prea multă atenţie căpitanului, am plecat, fireşte cu aprobarea domnului colonel.

-Am înţeles domnule locotenent, dar acesta-i întregul secret?

-S-ar putea să mă înşel, dar cred că umblă cu lucruri necurate.

-Nu te înşeli deloc domnule locotenent şi ştii foarte bine de ce.

-Nu ştiu ce crezi că ştiu în plus, dar de unde atâta suspiciune?

-Mihai, când mai erau doar câteva ore până la cumpăna dintre ani, boierul mă trage deoparte şi cu oarece îngrijorare, îmi spune să fiu atentă la cum şi ce vorbesc cu căpitanul Voinea Octavian.

-Am înţeles Ioană, dar mie de ce Dumnezeu nu mi-ai raportat?

-Doar pentru că mă doreai, tocmai când vroiam să-ţi raportez, dar nu te îngrijora prea tare; Eu niciodată nu i-am trecut peste cuvânt.

-Ştiu Ioană, dar acum iartă-mă dacă vrei şi poţi; Am fost un egoist şi jumătate, dar nici noi nu mai putem dezerta prea multă vreme.

-Ai dreptate Mihai; Cei câţiva prieteni ne aşteaptă în atelierul unde fără tiparele noastre, nu vor putea să croiască ceva mai de Doamne ajută; Acum ai înţeles locotenent Mihai Marghiloman?

*****

După cina care-i adunase în salonul cel mare, domnişoarele Ioana şi Paulina invocară un oarece motiv şi se refugiară în biblioteca în care li se mai oferea oarece protecţie celor care vroiau şi ştiau să preţuiască comoara ascunsă în cărţi; Se aşezară pe scaune cu spătar înalt, neştiind cum şi cu ce să înceapă; După o vreme în care cele două tinere fete s-au privit într-o linişte suspectă, domnişoara Paulina Vlăsceanu n-a mai putut suporta teroarea tăcerii şi ridicându-se în picioare, întrebă cu teama care deacum părea s-o strivească, amintindu-i de vremea copilăriei:

-Iar suntem singure, dar ce Dumnezeu vroiai să-mi spui?

-Paulină, să ştii că de Joia viitoare voi rămâne singură cuc.

-Cum aşa? Locotenentul te părăseşte chiar atât de repede?

-N-are încotro; Joi dimineaţă trebuie să se prezinte la unitate.

-Păi de ce atâta grabă? Doar n-a început războiul izbăvirii.

-Cam repede întradevăr, dar nici cu armata nu te poţi juca.

-Ai dreptate Ioană; Armata nu-i lucru de joacă, dar nici comandanţii n-ar trebui să se joace cu mierea bărbaţilor care nu peste multă vreme, vor fi obligaţi să plece pe frontul sovietic; Acum ai înţeles?

-Ştiu Paulină, dar acestea sunt riscurile meseriei; Cu toate că din capu locului am ştiut ce soartă m-aşteaptă, acum încerc o stare de revoltă condamnabil de neputincioasă; N-am ce să fac, asta-i situaţia!

-Ioană, dincolo de ce mi-ai spus, nu mai sunt şi alte motive?

-Nu cred că este unicul motiv, dar tu la ce naiba te gândeşti?

-Ascultă, răspunse indignată frumoasa blondină, dacă te fereşti de mine, eu cred c-ar fi mai potrivit să discutăm banalităţi mondene.

-Nu te îmbufna; Prea multă vreme n-o să mă mai pot ascunde.

-Iartă-mă Ioană, dar nu te-nţeleg; Doar n-ai rămas însărcinată.

-Păi de ce să te iert, doar eu sunt vinovată; Paulină, se vede?

-Încă nu se vede, dar tu ştii cel mai bine starea în care te afli.

-Şi eu de unde să ştiu? Este prima dată când rămân gravidă.

-Eu te înţeleg Ioană, dar locotenentul Mihai ştie că va fi tătic?

-Nu Paulină, raportă doamna în timp ce deliberat se simţea singura vinovată; Iartă-mă, dar încă nu suntem căsătoriţi în faţa Domnului.

-Ştiu Ioană, dar domnul locotenent nu este logodnicu tău? Apoi de ce naiba să nu ştie? Fie şi peste nouă luni şi tot va avea un fiu.

-Şi dacă voi avea o fată, întrebă mai mult retoric doamna Ioana?

-Ioană, dincolo de ce-o da bunul Dumnezeu, tu va trebui să discuţi cât mai grabnic cu locotenentul Mihai Marghiloman; Acum ai înţeles?

-Să ştii că m-am gândit şi eu la toată tevatura; Deşi tăinuirea n-are rost, nu crezi c-ar fi mai potrivit să-i spun după nuntă? Tu ce zici?

-Păi de ce Ioană, întrebă mirată blondina din Vlaşca? Ce-ţi închipui drăguţo, locotenentul Marghiloman ar putea crede că-l şantajezi?

-Nu m-am gândit la aşa ceva; Apoi locotenentul Mihai mă iubeşte cu adevărat şi n-ar fi în stare să-mi aducă acuzaţii atât de grave.

-Eu n-am de unde să ştiu care-i motivul ce-ţi oferă binefăcătoarea convingere, dar întâlnindu-l şi plăcându-l la o vârstă destul de potrivită pe locotenentul Mihai Marghiloman, te poţi socoti o femeie norocoasă.

-Paulină, doar nu mă invidiezi pentru un asemenea noroc.

-Ioană, răspunse frumoasa blondină în timp ce cu gândul călătorea într-o vreme când era obligată să asiste la scene total nepotrivite cu vârsta ei fragetă, eu doar pe Dumnezeu îl invidiez; Din nefericire n-am puterea Lui şi de aceea într-o lume strâmb croită şi însăilată şi mai prost, nu pot să instaurez legea dreptăţii; Drăguţo, acum ai înţeles rostul?

-Da Paulină, dar trebuie să coborâm cu picioarele pe pământ.

-Cum vrei tu Ioană, dar coborând la întâmplare să nu nimerim în mizeria pe care o construiesc ucenicii care în ultima vreme s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie; Iartă-mă, dar este mai uşor să urci.

-Te-am înţeles, întrebă domniţa gândindu-se la cineva anume, dar tu n-ai la îndemână una din ciupercile care vor să ne otrăvească?

-Eu nu ştiu la cine te gândeşti cu atâta rea credinţă, dar scumpu tău logodnic, nu mai ştie nimic despre căpitanul Voinea Octavian?

-Paulină, doar nu căpitanul Voinea este ciuperca otrăvitoare?

-Ioană dragă, ştiu doar că nu este bine să exagerăm prea mult.

-Regret Paulină, dar eu nu exagerez cu nimic; Vreau doar să-ţi mai spun c-am discutat serios cu Mihai, despre misteriosul căpitan.

-După câte-am reuşit să-mi dau seama, acest hai săi zicem căpitan, avea nevoie de acoperirea boierului Vlăsceanu, dar cum această motivaţie nu era suficientă, a încercat să-mi facă curte, chiar dacă ştia că n-are succes; Cum alte informaţii nu am, nici nu ştiu ce dracu să cred.

-Bine Paulină, dar de ce dreacu a renunţat şi încă atât de uşor?

-Nu ştiu dacă a renunţat; Eu cred că şi-a schimbat doar tactica.

-Nu te supăra Paulină, dar căpitanul are nişte legături suspecte.

-Şi tu de unde dracu ştii? Ţi-a spus locotenentul Marghiloman?

-Paulină, prea multe nu ştie nici el; Acum fii bună şi spune-mi dacă senatorul pe care tu l-ai cunoscul la conacul din Vlaşca, avea legături cu verzii lui Horia Sima, încercă doamna Ioana Marghiloman să lămurească un subiect periculos doar pentru cei care vor să ştie multe?

-Ioană, prea multe amănunte nu cunosc; Ştiu doar că senatorul care poza într-un om cumsecade, nu-i putea suferi pe ţiganii despre care spunea că sunt nişte hoţi calificaţi şi nici pe legionarii în care vedea nişte bandiţi şi nişte criminali de prima mână; Mai multe nici eu nu ştiu.

-Da Paulină, dar de ce naiba te fereşti de mine? N-ai încredere?

-Nu pentru că n-aş avea încredere, dar îmi amintesc destul de bine vara anului trecut; Era o căldură sufocantă; Venind pentru câteva zile la conacul din Vlaşca, l-am auzit declarând cu mult năduf: Le-am zis-o pe şleau Vlăscene, mama lor de bandiţi şi de criminali; Mai târziu am înţeles că de fapt era vorba despre un discurs prin care domnul senator Teodosiu Vladimir, îi atacase virulent pe legionarii care deacum încercau să pună mâna pe putere şi armată, prin mijloace neortodoxe.

-Şi tu crezi că din pricina înflăcăratului discurs, bietul om a fost asasinat şi mai apoi acoperit cu zăpadă? Nu crezi că sunt şi altele poate mai dihai…,

-Ioană, nu crezi că-mi ceri prea mult? Este treaba Siguranţei.

-Ai dreptate Paulină; Treaba-i pentru agenţii de la Siguranţă, numai că din nefericire oalele sparte le plătesc tot oamenii cumsecade.

-Cred că aşa fuse srisă istoria din totdeauna, dar cum m-am săturat de politichia care face numai victime, nu vrei să vorbim şi altceva?

-Nu te supăra Paulină, dar prin ce altă portiţă vrei să evadezi?

-Ioană, nici măcar nu m-am gândit la ceva mai sigur; Acu dacă tot m-ai stârnit, spune-mi dacă ai şi găsit ceva care să merite osteneala.

-Găsit Paulină, doar nu vorbesc în dodii; Nu vrei să mă asculţi?

-Păi cum să nu vreau? Ia spune-mi, ce ţi-a mai trecut prin cap?

-Nu ştiu ce vei spune, dar este vorba despre o treabă serioasă, Un angajament la care nu ştiu dacă vrei să te înhami cu toată hotărârea.

-Şi de ce crezi că n-aş fi în stare de un asemenea angajament, mai întrebă domnişoara care motivat încerca să-şi ascundă amărăciunea?

-Paulină, păi dacă nu te credeam în stare de o participare ceva mai deosebită, tu crezi că încercam să punem împreună ţara la cale?

-Bine Ioană, dar tu crezi că ţara, atâta cât a mai rămas după ce-a fost zdrenţuită de vârcolaci, va putea fi reântregită de două fete care nici măcar nu ştiu cu ce se mănâncă politica şi oamenii care-o fac?

-Ai dreptate Paulină, dar din fericre noi nu suntem singure.

-Mă bucură optimismul tău contagios, dar acuma fii bună şi spune-mi ce Dumnezeu pui la cale, cu atâta hotărâre paşoptistă?

-Da Paulină, dar de unde atâta optimism; Aş vrea doar să ştii că la Piteşti se va organiza un curs pentru pregătirea surorilor de front.

-Mulţam pentru informaţie, dar eu ce naiba vrei să înţeleg?

-Iartă-mă, dar eu niciodată n-am izbutit să mă fac înţeleasă.

-Păi dacă-mi spui doar frânturi din nişte planuri pe care singură le faci şi tot singură încerci să le duci la îndeplinire, eu ce să înţeleg?

-Ai dreptate Paulină; Nu degeaba calc în străchini ca proasta.

-Bine Ioană, dar tu de unde naiba cumperi atâtea străchini?

-Ştiu doar c-o să-mi treacă boala care m-a cam zăpăcit de cap.

-Ioană, dincolo de orice glumă nesărată, tu ce naiba vrei să faci?

-Mă gândesc la multe Paulină, dar tu de ce nu vrei să mă ajuţi?

-Câtă vreme nu ştiu ce vrei să faci, eu cum naiba vrei să te ajut?

-Ştiu că este foarte greu, dar tu n-ai vrea să fim surori de front?

-Ioană, păi la cât eşti de însărcinată, doar asta-ţi mai lipsea.

-Mie-mi lipsesc multe Paulină, dar graţie bunului Dumnezeu, în cel mult nouă luni, cred c-am să fiu cea mai fericită mămică din lume.

-Bine Ioană, întrebă domnişoara care deacum încerca să amâne fie şi numai pentru câteva clipe răspunsul pe care-l datora, dar locotenentul Mihai Marghiloman, ce Dumnezeu spune? Este de acord?

-Ba mai mult; Când va ajunge în unitate, Mihai se va interesa de tot ce trebuie pentru şcoala care în curând va pregăti surori de front.

-Ioană, după câte văd tu chiar vrei să urmezi acele cursuri.

-Este tot ce-mi doresc, dar tu nu vrei să fim colege de bancă?

-Să ştii că-n principiu aş vrea să fac şcoala care poate fi de un real folos oriunde şi oricând, dar fii bună te rog şi dă-mi puţin răgaz; Pentru asta vreau să mă sfătuiesc cu boierul Vlăsceanu; Pentru mine este şi mamă şi tată şi prieten la nevoie; Cum s-a făcut al naibi de târziu, fi bună te rog şi dă-mi voie să mă retrag în colţul meu, raportă zâmbind frumoasa blondină de Vlaşca, pentru ca mai apoi să se ridice în picioare.

-Atunci retrage-te în orice colţ doreşti, dar fă abstracţie de prostănacii care într-o lume atât de colţuroasă, îşi plâng de milă râzând!

-Nu te supăra, dar nici o lume prea rotundă nu-i de preferat.

-Cum vrei tu Paulină, dar până-ţi alegi colţul care ţi se potriveşte în această lume războinică, fii bună te rog şi ascultă-mă doar puţin.

-O altă şcoală? Hai că pentru noi, deacum ar fi mult prea mult.

-Paulină, ce-i prea mult strică! De fapt este vorba despre avocatul Gheorghe Teodoru; Vrea să ştie dacă la nuntă poţi petrece câteva ceasuri în compania domniei sale; Ce spui domnişoară, eşti de acord?

-Ioană, raportă după câteva clipe de o justificată ezitare domnişoara Paulina, transmite vorbăreţului că sunt de acord să-i ţin oarece companie, dar accept doar de dragul tău.

Viitoarea mireasă urma să-şi reamintească de această favoare, într-o frumoasă zi de vară; Oprindu-se din drumul spre adevărata lume liberă, doamna Ioana Marghiloman va poposi pentru numai câteva zile, în casa din satul Periam; Despre toate întâmplările viitorului, dar şi despre multe alte nenorociri, vom putea vorbi la vremea lor, graţie artistului care le-a încrustat cu trudă, dar şi c-o inegalabilă măiestrie, pe implacabilul eşicher al timpului; Ştiind doar să alunece peste ani, dar şi peste oamenii care trăiesc doar vremelnic, nemuritorul timp va ajunge nestingherit în hăul nemăsurat al viitorului, epocă pe care alţii maeştri vor avea obligaţia s-o picteze pe pânza altor vremuri, spre nemurire în veci vecilor.

*****

Încă din zori, fulgii de nea începură să cadă peste oameni şi sat; La început mai rari, apoi din ce în ce mai deşi, milioanele de fulgi care cădeau uşor din ceruri, formară-n scurtă vreme perdeaua care cu albul ei imaculat, acoperea fără părtinire munţi, case, oameni şi nebuni; Într-o tăcere apăsătoare şi atât de rece, tulburată doar de păsările care pentru cine ştie ce grăunte rătăcit, se ciorovăiau asemenea ţaţelor puse mai mereu pe ceartă şi gâlceavă, gospodarii satului Domneasca îşi vedeau de-ale lor, dincolo de garduri şi porţi; Doar la conacul boierului Marghiloman, în ciuda războiului care deacum bătea la uşă, tristeţea şi-ncrâncenarea încă nu reuşeau să pună stăpânire pe viaţa şi pe sufletul tinerilor care deacum erau preocupaţi de nunta domniţei Ioana; Cum pregătirile erau terminate, nuntaşii aşteptau cu multă emoţie, oaspeţi de seamă; Mai emoţionată ca-n multe alte dăţi şi îmbrăcată într-o superbă rochie albă, mireasa făcea tot mai greu faţă admiraţiei care deacum venea din mai toate părţile; Era în jur de prâz când, oaspeţi demni de luat în seamă de istoria ce-avea să consemneze fără discriminare evenimentele în curgerea lor firească, începur-a sosi la conacul din Domneasca; Dintr-o sanie ce părea să vină din ţara auguştilor împăraţi, coborî poate mai îngândurat ca niciodată, conul Mihalache, dar şi alţi câţiva prieteni de nădejde.

-Români întru credinţă şi adevăr, salută înaltul demnitar pe toţi cei care vroiau să-l întâmpine cu plăcere, bine v-am regăsit sănătoşi!

-Bine aţi venit coane Mihalache, răspunse c-un zâmet mai fermecător ca în multe alte dăţi, domniţa Ioana Marghiloman de Domneasca.

-Dar ce zână se ascunde în rochia ţesută din fulgi de zăpadă? Tu ce spui Alexandre? Am eu dreptul să admir o asemenea minunăţie?

-Poate greşesc coane Mihalache, îndrăzni boierul să prevadă fie şi c-o clipă mai devreme, viitorul doamnei care cucerea prin simpla-i prezenţă, dar minunăţia care ne încântă pe toţi, va fi regina munţilor.

-Alexandre, ripostă pe măsură conul Mihalache, nu-i bine să stăm prea departe de coroană, dar văzându-ne mult prea aproape, majestatea sa, regele Mihai de România, uns de Dumnezeu doar pentru a ne fi stăpăn şi prieten de nădejde, ne poate considera uzurpatori.

-Vă înţeleg suspiciunea coane Mihalache, dar într-o ţară zdrenţuită de vulturii momentului, nu s-a născut nebunul care să-l prigonească.

-Dragilor, încercă demnitarul să tragă cuvenitul semnal de alarmă, din păcate sunt mulţi cei care dorind cu orice preţ puterea absolută, au şi pus gând rău majestăţii sale, regele Mihai Întâiu de România.

*****

Din cerul poate mai cenuşiu ca-n multe alte dăţi, continua să cadă în valuri zăpada îngheţată; Ţăranii care rătăceau pe drumul înzăpezit, se opriră pentru câteva clipe din mersul nesigur şi cum erau invidioşi, exclamară: Azi boerii este în nuntă! În foişorul care de mai multă vreme străjuia porţile conacului din Domneasca, se afla bătrânul Vizigot; Cu sarica ciobănească pe umeri, el privea absent la sătenii care se îndepărtau pe drumul tot mai colbuit de albul imaculat al zăpezii ce cădea fără contenire; După o vreme sătenii se făcură nevăzuţi, lăsându-l pe vajnicul Vizigot să privească în golul infinit şi alb deopotrivă; Tot mai înfrigurat de răceala începutului de iarnă proletară, paznicul găsea un vremelnic, dar eficace antidot, în sticla cu ţuică; Abia dac-apucase bietul paznic să pună sticla pe măsa din faţa ferestrei care da spre drumul ce cu multă greutate mai putea fi desluşit când, doi indivizi unde nu începură să bată în poarta conacului, c-o insistenţă supărătoare, dar şi c-un interes ce nu părea de bun augur.

-Voi n-aveţi răbdare, admonestă paznicul care deacum cobora din foişorul de pază? Ce mă, voi vreţi să dărâmaţi poarta conacului?

-Ce dracu faci mă Vizigotule? Dormi în front, ameninţă argat Badea Vasile; Hai şi deschide poarta, ordonă argatul, în timp ce-l strunea pe fiul care din cu totul alte motive, fierbea de şi mai multă nerăbdare.

-Într-o zi ca asta cine crezi că doarme la conac, răspunse paznicul care deacum încerca să pară cât mai indignat de vorba argatului? Hai mă, dă-i bice, ordonă paznicul care mirat dădu undă verde calicilor care urcându-se în sanie, deacum mergeau pe drumul pierzaniei.

-Dăi bice tată! Uite acuşa pleacă la biserică şi eu n-am apu…,

-Tu ce dracu mai vrei mă băiete? Fă bine şi vezi-ţi dă treabă.

-Da tată, dar tu de ce vrei să mă judeci taman într-o zi ca asta?

-Ia taci mă dracu din gură şi nu-ţi mai da în petec! Doar ţi-am spus că nu vreau scandal, admonestă argatul care dând bice cailor, se grăbea spre casa unde nimeni nu-l mai aştepta.

Grăbit, dar din cu totul alte motive, caporalul Badea Ştefan era atras de magnetul a cărui forţă demonică, nu va putea s-o înţeleagă niciodată; Astfel motivat, fiul argatului evadase din cazarmă, cu gând de-a reveni cu misiunea îndeplinită; Ce misiune avea de îndeplinit fiul argatului Badea Vasile şi cine Dumnezeu purta vina celor mai demonice gânduri, vom vedea din paginile următoare; Asta, doar dacă răbdători cum sunt iubitorii de adevăr, le vor citi cu atenţia şi cu respectul cuvenit.

*****

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (15) – Nunta însângerată (1)

Comentarii închise.