Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (16) – Nunta însângerată (2)

de Florin Bădican | Aprilie 29, 2009

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

NUNTA ÎNSÂNGERATĂ 2

În salon, invitaţii păreau a nu-şi mai găsi loc şi stare; Printre ei, bucurându-se de atenţia cuvenită, cei doi miri nu mai pridideau cu politeţurile pe care deopotrivă, le adresau cunoscuţilor şi necunoscuţilor; Îmbrăcată în rochia de un alb care contrasta plăcut cu păru-i ce cădea în valuri peste umerii sculptaţi cu multă măiestrie de mama natură şi înconjurată de domnişoarele de onoare, domniţa Ioana părea zâna care coborâse cu întregul său alai, din palatul zăpezilor veşnice; Boierul Alexandru Marghiloman, cu ochii umeziţi de o justificată bucurie, sta ceva mai retras şi încântat privea la tinerii care deacum se bucurau şi se întreceau în amabilităţi; Tocmai încerca să se apropie de mireasă când, cineva-l bătu uşor pe umăr; Animat de chestiuni întristătoare, demnitarul ordonă abia şoptit:

-Alexandre dragule, să-i lăsăm pe miri cu bucuria unicelor clipe, şi noi să ne retragem pentru puţină vreme într-un loc ceva mai ferit de urechile care deacum pot fi duşmănoase bunelor noastre intenţii.

-Unde-i ordin cu plăcere, raportă îngrijorat ofiţerul majestăţi sale, după care îl conduse pe înaltul demnitar, în bibliotecă.

-Alexandre, reluă demnitarul în timp ce mâhnit se aşeza într-un fotoliu din cele mai confortabile, trebuie să fim îngăduitori cu tinerii adunaţi în salon, chiar dacă la numai câţiva paşi, din motive care lesne pot fi înţelese de norod, suntem nevoiţi să arborăm mina omului care deacum este îngrijorat de vremea ce va să vină peste cap de român.

-Ai dreptate coane Mihalache, dar când şi ce s-a hotărât?

-Alexandre, s-a votat pentru război; Cel mai probabil, în vară.

-Nu crezi că era mai bine să luăm taurul de coarne ceva mai devreme? Păi dacă tot trebuie să murim, de ce dracu s-o mai lălăim?

-De acord dragule, dar singuri nu putem face mare brânză.

-Da coane Mihalache, dar depindem de cei care ne-au vândut.

-Ai dreptate, dar tu când crezi că n-am depins de cei puternici?

După întrebarea c-un pronunţat iz retoric, conul Mihalache se ridică nu tocmai uşor din confortabilul fotoliu; Într-o tăcere nepotrivită, cei doi vechi şi buni prieteni, reveniră-n salonul unde mai mult ca sigur, domniţa Ioana Marghiloman îi dăduse dezertori.

Îmbarcaţi în sănii trase de cai înnobilaţi cu ştergare la hamuri şi zurgălăi al căror clinchet se auzea până departe, nuntaşii care se lăsau îndemnaţi de timpul ce continua să curgă, plecară spre biserica satului; Petrecându-i cu privirea, caporalul care tocmai venise de la grajdurile conacului, înjură mai abitir decât un birjar calificat la locul de muncă:

-A dracu ţărăncuţă! Păi nu vezi cum se dădu la oase boiereşti?

-Mă băiete, taci dracu din gură şi potoleşte-te odată; Doar venirăm la nuntă! Apăi ce soarili măti eşti atâta dă bolând şi dă prost?

-Şi dacă-mi ordoni să tac ca prostu, eu când vrei să vorbesc?

-Ştefane, dacă nu taci dracu dân gură şi nu-ţi vezi dă treabă…,

-Şi ce-o să faci tată? Mai bine las-o moartă, tot nu mă înţelegi.

-Bine mă nătărăule, dar ce mama dracu vrei să înţeleg? Până şi un chior îşi dă seama cât dă mult o iubeşti pă ţărăncuţa dă la conac.

-Şi ce mă tată, n-am voie s-o iubesc? Cine crezi că mă opreşte?

-Mă băiatule, răspunse fără să aibă curaju de-a spune întregul adevăr argatul Badea Vasile, dacă eşti prost şi nu pricepi, te opreşte mandea.

-Mă tată, raportă caporalul care deamu fremăta de furie, dacă tot ai ceva să-mi spui dăspre Ioana şi dăspre tot neamul ei tâmpit şi atât dă idiot, de ce mama dracu nu-mi povesteşti acuma şi o lălăi până cine ştie când?

Din păcate, argatului Badea Vasile îi lipseau mintea şi curajul de-a recunoaşte în faţa unui fiu îndrăgostit de cine nu trebuie, că el era tatăl fetei; Neputincioşi ca mai toţi oamenii mărunţi şi împinşi de interese diferite, tată şi fiu plecară grăbiţi de la conac; Animaţi de veselia specifică unui asemenea eveniment, nuntaşii coborâră în faţa bisericii şi după ce făcură câteva mişcări de înviorare, intrară cu toţii în lăcaşul sfânt; În liniştea care se instalase în semn de respect pentru locul în care se aflau, cuvântul bunului Dumnezeu cobora din ceruri prin vocea părintelui care puţin emoţionat, începuse slujba cununiei divine; În spatele mirilor care smeriţi, ascultau în tăcere poruncile Domnului, gândindu-se la iubitul pentru care nu dormise nopţi la rând, micuţa Sonia se şi vedea în rochie de mireasă; Asemenea ei gândeau în acele clipe hotărâtoare şi alte câteva domnişoare de onoare; Dintr-o pornire specifică tinereţii, cele câteva domnişoare o invidiau pe domniţa Ioana; Să fie oare natura umană, atât de puţin cunoscută de oamenii ce o poartă de la naştere până la moartea cu care oricum sunt datori, singura vinovată de atâta invidie, de atâta răutate şi nu-n ultimul rând, de atâtea crime săvârşite c-un înfricoşător sânge rece? Cum în acele clipe de adâncă evlavie, nici-unul dintre nuntaşi nu avea în minte un asemenea semn de întrebare, să coborâm tiptil la percepţia caporalului Badea Ştefan; De cum intră în lăcaşul sfânt, fiul argatului se despărţi de tatăl său; În speranţa că poate-n ultima clipă va fi mai aproape de inima iubitei, nefericitul caporal chibzui în mare grabă planul de atac.

Îndemnat de încornoratul care deacum se cuibărise-n sufletul său meschin, caporalul Badea Ştefan scoase pistolu de la centură şi fără să ezite, îl îndreptă spre sora care îl privea îngfricoşată; Cum moartea se cam lăsa rugată şi-ntr-un fel chiar plătită-n avans, odiosul caporal unde nu începu să ţipe mai abitir decât nebunul scăpat de la balamuc:

-Fă ţărăncuţă proastă, n-ai vrut să te măriţi cu mine doar pentru că nu sunt bogat, dar nici cu fiul dă boier n-o să te mai culci vrodată.

-Tată, strigă speriată de moartea care plutea-n aer nepoata învăţătorului Predoiu, fii bun şi spune-i că suntem fraţi; Spune-i odată.

-Ştefane, aruncă pistolu; Mă nătărău dracului, tu nu înţelegi?

-Fă-ţi cruce Ioană, urlă nevrednicul asasin, în timp ce hotărât continua să-şi ameninţe sora, cu pistolul aducător de moarte.

-Tată, cât o să mai trăieşti în minciună? Spune adevărul şi salvează-ne pe amândoi de la moartea pe care nici-un creştin n-o doreşte.

-Fă ţărăncuţă idioată, acuşa-i prea târziu; Cum vrei să te mai salveze un tată care cine ştie pă unde măsa în cur, taie frunză la câini?

-Dar suntem fraţi Ştefane! Tu nu înţelegi că noi suntem fraţi de tată, strigă mireasa, cu disperarea omului aflat la doi paşi de moarte?

Dându-şi seama de pericolul care plana asupra soţiei, locotenentul Mihai Marghiloman execută culcat şi-n cădere antrenă mireasa care tremura de emoţie şi teamă; Din nefericire, glonţul care deacum plecase din ţeava ucigaşului pistol, pătrunse în pieptul domnişoarei care se afla în spatele mirilor; Surprinsă de moartea care venise atât de repede, fata căzu ca lovită de trăznet, pe podeaua bisericii; Încercând să se trezească fie şi pentru câteva clipe din beţia care-l îndemnase la nesăbuitul gest, caporalul Badea Ştefan ieşi din biserică; Înspăimântaţi de pistolul pe care asasinul continua să-l agite prin aer, cei câţiva ţărani se dădură la o parte şi-l lăsară să-şi cate de drum; Profitând de panica ce-i cuprinsese pe ţărani, asasinul domnişoarei Sonia încălecă la întâmplare unul dintre caii nuntaşilor, pentru ca mai apoi să se facă nevăzut pe drumul care deacum ducea nicăeri şi aiurea; Fiind obişnuit cu focurile de armă, locotenentul Mihai Marghiloman se dezmetici destul de repede; Furios, dar şi îngrijorat de starea soţiei care deacum tremura ca varga, viitorul comandant începu s-o zgâlţâe; În ciuda şocului care-i zdruncinase nervii, frumoasa doamnă Marghiloman, se ridică la verticala existenţei umane.

-Ioană, strigă abia stăpânindu-şi furia care deacum era pe cât de inutilă pe atât de neputincioasă locotenentul Mihai Marghiloman, tu auzi ce spun eu?

-Da Mihai, raportă femeia care tocmai încerca să-şi dea seama ce se întâmplase cu adevărat, dar tu de ce Dumnezeu urli la mine?

-Trăieşti Ioană, întrebă cu lacrimi în ochi locotenentul Mihai?

-Încă mai trăiesc drăguţule, dar ce Dumnezeu s-a întâmplat?

-Ioană, fiul fostului argat a împuşcat-o pe domnişoara Sonia.

-De ce Doamne, de ceee, strigă speriată Ioana Marghiloman?

-Domnule Marghiloman, puneţi fata pe masă; Doar nu vedeţi sânge pentru prima oară, ordonă domnişoara Paulina Vlăsceanu, în timp ce c-o firească diperare, începu să adune la repezeală cele câteva obiecte de cult.

-Părinte, de ce-ai permis demonului să intre în casa Domnului? De ce părinte, de ce? De ce-a trebuit să moară un copil nevinovat?

Cum nimeni nu-i va oferi răspunsul care s-o mulţumească, un timp doamna Marghiloman Ioana va trăi clipe de coşmar; După o vreme, când alte umbre plutitoare vor dansa nestingherite pe frontul sovietic, imaginea micuţei care pân-atunci râdea fericită, avea să dispară în universul nesfârşit al morţii care-i înconjoară pe oameni de la naştere până spre apusul vieţii; Încercând să mai repare ce se mai putea repara, argatul Badea Vasile ieşi din biserică cu gânduri pseudo creştineşti, dar cu mintea ţăranului parvenit; În timp ce încerca să încalece unul dintre caii cu care venise ceva mai devreme, doi bărbaţi îl prinseră de braţe şi c-o îndemânare demnă de invidiat, îl imobilizară spre mirarea ţăranilor care priveau miraţi.

-Stai liniştit argat Badea Vasile, ameninţă unul dintre agenţii care nu fără motiv încerca să nu atragă prea mult atenţia nuntaşilor care speriaţi, ieşeau din biserica unde numai demoni îşi făcuseră de cap.

-Domnilor, raportă nesocotitul argat, fi-miu făcu o mare prostie şi ca să nu mai facă altă dandana, trebuie să-l prind cât mai repede.

-După câte ştiu fi-tu a dezertat din armată, dar cum asta nu-i treaba noastră, va trebui să ne urmezi dă bună voie; Ai înţeles argatule?

-Şi ce prostie spui că mai făcu neisprăvitul caporal, întrebă mirat al doilea agent? Răspunde-mi argat Badea, doar nu ţi-a pierit graiu.

-Pălmui o domnişoară, raportă argatul care prin laşitatea specifică oamenilor mărunţi, pecetluia pentru totdeauna soarta familiei sale.

-Bine argat, dar lasă vrăjeala; Crezi că ne păcăleşti chiar atât de uşor, întrebă agentul, fără să ia în seamă justificarea de doi bani?

-Domnilor, dacă nu vreţi să mai facă şi alte crime, trebuie să-l prind cât mai repede pă dobitocu dă fi-miu; Nici acuşa nu pricepurăţ?

-Să mergem argat; Până mâine vei spune şi laptili pă care-l supsăşi dă la mumă-ta, ordonă primul agent, după care ajutat de camaradul care deacum căsca gura la o domnişoară, l-au dus la postul de jandari.

Asasinarea micuţei Sonia punea capăt slujbei din care sfinţii părinţi citiseră doar buchia prin care mirii erau chemaţi în faţa Domnului; Nu se ştie dacă pentru restul vieţii, Dumnezeu ia unit pe tineri la bine, dar mai ales la greu; Ştim doar că cei doi preoţii şi-au primit şpaga oferită de boier Alexandru Marghiloman; Devenit cortegiu funerar, alaiul nuntaşilor s-a încolonat pe drumul care ducea spre conacul marelui boier.

Văzând tristeţea de pe faţa nuntaşilor, oamenii îşi scoteau căciulile; Încă nu ştiau ce se întâmplase-n biserică, dar intuind prezenţa răului demonic, îşi făceau semnul crucii şi se rugau la Dumnezeu pentru linişte şi pace; Era trecut de prânz când, cortegiul funerar ajungea la conac; Într-una din săniile care se opriseră în faţa intrării principale se afla trupul micuţei Sonia; Cu doar câteva ceasuri în urmă, trupul era cald şi plin de viaţă; Din păcate, acum este rece ca ghiaţa siberiană şi complet impasibil.

-Domnilor, glăsui boierul doar pentru cei din jurul saniei mortuare, deşi este rece şi neclintită, domnişoara Sonia ne priveşte cu multă înţelegere; Aflată dincolo de lumea pământeană, ea plăteşte păcatele nemernicilor şi-mpreună cu alţii, restabileşte echilibrul de care astăzi depindem cu toţii; Oameni buni, chiar dacă mult prea devreme, acest suflet complet nevinovat, va fi primit aşa cum se cuvine, în împărăţia în care nimeni şi nimic nu-i va tulbura liniştea şi pacea veşnică; Doamne iartă şi înţelege!

-Mihai, strigă mireasa cu multă tristeţe-n glasu-i care vibra atât de straniu în liniştea care cuprinse-se întregul conac, locul domnişoararei este în casă; Domnule locotenent, de ce dracu nu vrei să înţelegi?

-Da Ioană, dar pentru domnişoara Sonia nu este bine în casă.

-Şi unde crezi că este mai bine? Tu nu vezi ce frig s-a lăsat?

-În capelă, ordonă boierul în timp ce făcea semn celor câţiva slujitori, să ia trupul domnişoarei Sonia şi să-l ducă în lăcaşul îngheţat.

-Da domnule Marghiloman, dar acolo va îngheţa de frig.

-Vino-ţi în fire Ioană, ordonă locotenentul prinzând-o de braţ.

-N-am înnebunit, dar în capela îngheţată sunt numai gândaci.

-Da Ioană, dar nu cred c-au fost înştiinţaţi; Să mergem în casă, ordonă locotenentul Mihai Marghiloman, după care prinzându-şi soţia pe după umeri, porniră pe drumul plin de gropi, de morţi şi de atâţia muribunzi.

În timp ce trupul defunctei domnişoare era depus în capela în care după obicei, câţiva slujitori aprinseseră lumânări şi-o candelă ce sta agăţată într-un cui, nuntaşii intrară în salonul pregătit pentru cinstirea căsătoriei; Mult timp lumea pestriţ costumată în veşminte şi gândire, n-a reuşit să găsească echilibrul care să împace nunta domniţei Ioana, cu înmormântarea domnişoarei Sonia; Că vor oamenii sau că nu vor, cele două rândueli aparent opuse, fac parte din ceeace Dumnezeu numeşte viaţă; Şi atunci de ce actul care pune capăt vieţii pământene, procură atâta durere? Păi nu prin moarte se întrerupe conversaţia cu oamenii, pe o perioadă mai mare sau mai scurtă de timp? Din păcate vremea timpului viitor va tipări moartea pe prima pagină de ziar; Odată cu trecerea timpului care va continua să curgă pe albia lui veche de când lumea, moartea va intra în cotidian şi nepăsătoare va încărca doar statistica celor care bine plătiţi, vor încerca să ţină o evidenţă cât mai exactă.

Cu bune şi-o mulţime de rele, toate vin şi toate trec peste ţara care după două decenii, era la fel de zdrenţuită; Din fericire, la vremea căsătoriei, mai erau câteva luni de pace, de zbucium, de pregătiri tot mai febrile şi de dureri adunate într-o primăvară pe care nu fără temei, conu Mihalache o numea toamna neamului românesc; Aşa cum bine ştim, idilica toamnă a fost urmată în plină vară, de iarna războiului aducător de moarte şi durere; Despre toate câte s-au întâmplat la vremea de tristă amintire, vom putea vorbi cu prietenii noştri, atâţia câţi în viaţă vor mai fi.

*****

Curierul trimis la Piteşti de boierul Marghiloman se întorcea la conacul din satul Domneasca, abia în dimineaţa zilei următoare.

-Cum mă omule, întrebă nervos boierul, nu era nimeni acasă?

-Aşa cum vă zâsăi conaşule; Acuma este cu toţii la Paris şi cum alte neamuri n-am mai găsit, mă întorsăi cât mai dăgrabă la conac.

-Bine mă Ţugui, ordonă boierul Marghiloman, cu mina omului îngândurat; Acum mergi şi lucrează ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat; Atenţie drăguţă, nu sufla o vorbuliţă nimănui; Mă omule, ai înţeles?

-Am înţăles conaşule, numa că vedeţ dumneavoastră dandana.

-Ce s-a întâmplat? Ai vreo trebuinţă cu mine şi nu îndrăzneşti?

-De conaşule, ca omul sărac; Mi-ar trebui nişte lemne dă lucru.

-Bine mă Ţuguiule; Mergi la argat şi spune-i păsul care te arde.

-Nu vă supăraţ conaşule, dar fusăi săptămâna trecută; Dom Pârvu nici n-a vrut s-auză, chiar dacă nu i-am cerut nimica de pomană.

-Să-l trimiţi la mine pă neamu ăla prost şi acum pleacă, ordonă boierul care din pricina unor necazuri mult mai mari, lăsa deliberat să se vadă tot mai multă îngrijorare şi uneori tot mai multă teamă.

Cum nici morţii nu pot aştepta, boierul Marghiloman hotărî s-o înmormânteze pe nefericita domnişoară, în cavoul familiei; Cum timpul continua să alunece grăbit peste oameni şi munţi, distinsul boier ordonă pregătirea locului ce avea s-o găzduiască în nişte condiţii din cele mai precare şi pentru cine ştie câtă vreme, pe defuncta Albulescu Sonia.

*****

Pentru înţelegerea evenimentelor la care am fost martori, dar mai ales a celor viitoare, trebuie să facem cunoştinţă cu familia Albulescu; Cu îngăduinţa dumneavoastră, să ne întoarcem cu bune intenţii, în Bucureştii anului 1916 şi pentru puţină vreme să poposim în casa familiei Haralambie din strada Florilor nr 10; La vremea respectivului an, familia era compusă din tata Marius, mama Florica şi două domnişoare: Eliza de nouăsprezece şi Roxana de doar şaptesprezece ani.

Deşi era un profesor c-o simbrie mică pentru acele vremuri, domnul Haralambie reuşeşte să dea celor două frumoase domnişoare, o educaţie aleasă; Într-o superbă seară de Iunie, cu acceptul tatălui şi însoţită de-o colegă, domnişoara Roxana ieşea la o plimbare în grădina Cişmigiu; Cele două fete tocmai ocoleau rondul fotografului la minut când, poate nu întâmplător, întâlniră o cunoştinţă care deacum era însoţită de doi tineri ofiţeri; În acea superbă seară, graţie întâlnirii pe care numai destinul a făcut-o posibilă, domnişoara Roxana Haralambie, la cunoscut pe ofiţerul despre care în zilele următoare, avea să afle numai lucruri frumoase; Aşa mai trecu o vreme; Cum din cauza războiului care bătea la uşă, timp nu prea era, ofiţerul care venise-n zdrenţuita Românie sub comanda generalului Bertlot, închirie pe bulevardu Carol, o cămăruţă destul de modestă; Câteva zile la rând, în colivia aflată la mansarda unei case vechi, Jean şi Roxana se iubiră cu patima tinereţii şi a sângelui latin; Aşa mai trecu o bună bucată de vreme; Iubindu-se, oare pentru a cine ştie câta oară, amanta care deacum era într-un moment de o sublimă epuizare fizică, dădu vădite semne de oboseală şi îngrijorată, încercă să coboare cu picioarele pe pământul despre care nu ştia mai nimic, dar despre care nici nu vroia să ştie.

-Jean dragă, întrebă amanta simţindu-se ruşinată, tu ştii ceva?

-Ce dracu vrei să ştiu? Sper că eşti mulţumită, raportă ofiţerul francez, în timp ce continua să plutească pe nouraşul său de vis.

-Nu te supăra domnule ofiţer, dar din păcate sunt gravidă.

-Nu cumva te înşeli, întrebă ofiţerul privind-o încruntat?

-Nu domnule şi mă mir cum de pui întrebări stupide; La voi femeile care fac dragoste toată ziua bună ziua, nu rămân niciodată gravide?

-Aşa este Roxana, numai că din păcate tu nu eşti franţuzoaică.

Cum şi pentru regatul României războiul bătea la uşă, dar mai mult forţat de domnişoara care nu vroia cu nici-un chip să scape de copil, tânărul ofiţer francez încercă să evite un mare scandal în divizia comandată de generalul Bertlot şi în cele din urmă hotărâ să se căsătorească cu iubita ultimelor patruzeci de zile; După plecarea tânărului soţ, pe frontul angajat de armata română, din ordinul casei regale, doamna Roxana Francoise se văzu nevoită să locuiască împreună cu părinţii; Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în primăvara anului următor, doamna care deacum se numea Roxana Francoise, primeşte scrisoare de pe front; Dezamăgită, tânăra mămică află despre decesul soţului care într-un atac, căzuse eroic la datorie; Văzându-se fără nici-un sprijin, într-una din zilele anotimpului care pe lângă atâţia ghiocei, aducea şi foarte multă suferinţă, ea îşi călcă pe inimă şi cu lacrimi în ochi, se adresă bătrânului profesor:

-Tată, nu ştiu dacă ţi-a spus Eliza, dar eu am rămas văduvă.

-Regretele mele Roxana, dar nu eu sunt adevăratul vinovat.

-Bine tată, dar ce vrei să fac? Să-mi iau lumea-n cap şi să plec de acasă? Tu nu vezi că sunt gravidă şi nici nu am unde să mă duc?

-Poate nu ar trebui să-mi pese Roxana, dar indiferent de prostiile pe care le faci, tot fata mea rămâi; Oricum, asta-i şi casa ta.

-Mersi frumos, mulţumi îmbufnată viitoarea mămică, dar să ştii că prea multă vreme, n-o să mai fiu oaia voastră neagră şi nedorită.

-Bine Roxana tată, dar tu ai vrut să fii oaia de care acuma te ruşinezi; Cum prea multe nu pot să-ţi ofer, va trebui să te mulţumeşti doar cu puţinul obţinut din simbria pe care de bine de rău, încă o mai primesc.

Nemaiputând suporta statutul de oaie mereu arătată cu degetul de cei care până mai ieri se considerau prieteni buni, Roxana luă drumul bejeniei, aciuindu-se în casa socrilor din Paris; În acea lume străină, deşi nu fusese primită cu prea multă bucurie, măcar i se oferea un adăpost, hrană şi lunar, o sumă importantă de franci; Când pe la începutul verii, doamna Francoise născu un băieţel care semăna leit cu tatăl său, socrii reveniră la sentimente mai bune şi prin botez, în amintirea fiului care ţinuse cu tot dinadinsul să lupte sub comanda celebrului general, băieţelul primi numele de Jean; Sfârşitul războiului o găsi pe tânăra mamă în compania micuţului care zâmbind, rostise primele cuvinte într-o limbă româno-franceză; Văzând cum băieţelul păşeşte pe covorul frumos desenat, bucuria frumoasei doamne atingea cote nebănuite; Bunicuţa care nu-şi mai încăpea în piele de atâta bucurie, admirându-şi nepoţelul care deacum încerca să cunoască lumea râzând, îl ţinea de mânuţă şi-l ajuta să meargă; Aşa mai trecu o bună bucată de vreme; Graţie întâmplării care în cele mai multe situaţii, leagă şi dezleagă adevărate pasiuni, pe la începutul lunii Septembrie, frumoasa doamnă Francoise, îl cunoaşte pe tânărul Albulescu Radu; Îndrăzneţ şi frumos ornamentat de mama natură, tânărul se prezentă licenţiat în dreptul absolvit în Romania şi avocat începător.

-Sunteţi româncă, întrebă tânărul avocat, bucuros că în sfârşit avea cu cine să schimbe fie şi numai câteva cuvinte în limba natală?

-Sunt româncă domnule dragă şi asta mă bucură foarte mult.

-Cu permisiunea dumneavoastră, şi eu încerc acelaşi sentiment.

-Şi cu ce ocazie la Paris domnule Radu, insistă văduva care deacum privea cu oarece interes la bărbatul care bine motivat, continua să zâmbească într-o nuanţă vădit ademenitoare? Doar n-aţi evadat.

-Nicidecum frumoasă domnişoară, dar am profitat de o bursă.

-Cum naiba domnule Albulescu? Bursă în timpul războiului?

-Cred că sunt o excepţie de la o regulă tabu, raportă mândru avocatul care deacum încerca să fie cât mai convingător în explicaţii.

Acela a fost doar începutul; Au urmat multe alte întâlniri, în locuri cât mai ferite de ochii socrilor care deacum deveniseră bănuitori.

Dragostea care se-nfiripase între cei doi amanţi, se vamplini într-o cameră de hotel; Aşa petrecură întreaga iarnă; În primăvara anului următor, contaminaţi de boala iubiri eterne, tinerii se căsătoresc, urmând a se stabili în ţata în care avocatul avea o situaţie materială destul de bună; După plecarea mamei sale, micuţul şi drăgălaşul Jean Fracoise rămâne în grija bunicilor care din motive doar de ei înţelese şi acceptate fără rezerve care să-i justifice, au crescut nepotul într-un ambient total antiromânesc; După doar câteva ani de la stabilirea soţilor Albulescu în oraşul Piteşti, s-a născut domnişoara Sonia; Doamna care deacum încerca să fie o mamă bună şi iubitoare, va fi obligată să-şi împartă dragostea între copiii care prin voia destinului, se aflau la o distanţă apreciabilă; Cam aşa trecu vremea dintre cele două războaie mondiale şi odată cu timpul care nepăsător aluneca peste lume, se scurse o parte din viaţa soţilor Albulescu.

Cu doar câteva zile înaintea căsătoriei care trebuia să-l unească pe locotenentul Mihai Marghiloman cu domnişoara Ioana Predoiu, doamna Roxana Albulescu primea o scrisoare prin care fiul său îi cerea să vină urgent la Paris, pentru o chestiune care nu suferea nici-nu fel de amânare; Cum niciodată doamna Roxana nu refuzase mai nimic fiului său, însoţită de avocatul Albulescu, ea pleacă-n mare grabă la Paris, fără să ia-n seamă tulburările datorate războiului; După aproape trei săptămâni de încercări soldate cu oarece succes şi-nsoţiţi nu fără motiv de doctor Jean Francoise, soţii Albulescu revin în România; Cum casa din oraşul Piteşti părea pustie, după numai câteva zile în care aşteptarea părea zadarnică, plecară spre satul Domneasca; Despre tragedia din biserica satului, soţii Albulescu nu ştiau nimic, motiv pentru care nu-şi făceau prea multe griji.

*****

Doamne, câtă dezamăgire; Boierul Marghiloman rupse tăcerea şi-n cele din urmă depănă drama care adusese familiei Albulescu atâta nenorocire; Vrând parcă să alunge coşmarul ce părea s-o cuprindă din clipa în care distinsul boier muntean începuse trista povestire, nefericita mamă întrebă surprinzător de calmă şi de surâzătoare:

-Şi cum adică? Sonia mea nu vine să mă vadă şi să mă sărute?

-Iartă-mă mamă, dar domnişora Sonia este-n grădina Domnului.

-Păi ce naiba face într-o asemenea grădină? Jean, tu n-ai de unde să ştii, dar Sonia mea bună şi frumoasă, nu mă va părăsi niciodată.

-Roxana dragă, interveni îngrijorat avocatul Albulescu, toţi cei de aici, nu au decât vina binelui pe care l-au dorit domnişoarei Sonia.

-Nu ştiu ce i-au dorit Radule dragă, dar până la urmă au trimis-o în grădina Domnului; Acum cine ştie, poate că prinţesa mă aşteaptă; Iartă-mă fiule, dar vreau să mă duci la Sonia mea dragă şi scumpă.

-Mamă, cred că frumoasa noastră prinţesă trebuia să plătească un tribut providenţei pe care noi nu vom putea s-o controlăm niciodată.

-Domnule Francoise, interveni boierul care deacum îl luase pe francez deoparte, nefericita dumneavoastră mamă a suferit un şoc şi în calitate de doctor, cred că ştiţi mai bine decât mine, ce trebuie făcut.

Privind la femeia care începuse a cânta aria nebuniei, doamna Ioana încerca zadarnic să lupte cu soarta potrivnică; Reuşind cu mare greutate să se ridice din faţa crudei providenţe, ea izbuti să scufunde-n tăcere ambiţia bărbaţilor care în loc s-o aducă pe tărâmul prezentului real, o afundau şi mai mult în bezna negrelor gânduri; Era labirintul ce părea să fie croit de încornoraţii veniţi în cea mai mare grabă, din poate cel mai întunecat cotlon al Infernului; Aşa mai trecu o noapte de groază şi chin; Era în timpul prânzului când, se întorceau cu toţii de la cimitirul satului Domneasca.

-Doamnă Ioana, crima săvârşită-n biserică a fost premeditată?

-Nici pomeneală domnule Francoise; Din nefericire glonţul ucigaş îmi era destinat mie, dar s-a întâmplat doar ceeace ştim cu toţii.

-Eu nu ştiu care este obiceiu locului, dar va trebui s-o răzbunăm pe Sonia, şi asta cât mai repede; Ce spuneţi domnule Marghiloman?

-Inutil domnule doctor; De vreme ce pe micuţă n-o putem readuce la viaţă, ce rost ar mai avea răzbunarea despre care vorbiţi?

-Mă iartă domnule, dar nu vă înţeleg? Dumneavoastră care sunteţi ofiţer de carieră, ar trebui să aveţi în sânge mai multă mândrie.

-Da domnule doctor, dar mândria românească a fost din totdeauna chibzuită; Supunându-mă legilor, eu criminal n-am să fiu niciodată.

-Eu nu prea ştiu cum este în România, dar în Franţa, în America, şi în multe alte ţări, oamenii îşi fac singuri dreptate, doar pentru că statul cu legile lui greoaie şi încâlcite pe alocuri, tot amână procesele împricinaţilor fără nici-o vină, până dincolo de calendele greceşti.

-Dragule, interveni boierul pe faţa căruia se putea citi cu oarece uşurinţă urmele durerii, ştiu cum este în Franţa, în America, şi în multe alte locuri din lumea asta mică şi atât de rea; Din păcate, nefiind nişte oameni răzbunători, românii aşteptă poate prea mult de la statul care de foarte multe ori, aplică cu mare întârziere, legile constituţionale.

-Da domnule dragă, dar asta crează o situaţie fără ieşire pentru românii care colac peste pupăză, nici măcar răzbunători nu sunt.

-Ce să facem domnule doctor, aşa sunt majoritatea românilor: Imuni la unele boli şi insensibili la foarte multe medicamente de import.

-Fie cum spuneţi domnule Marghiloman, numai că această mentalitate îi poate pierde pe foarte mulţi dintre românii insensibili.

-Prea bine domnule doctor, dar de ce ne condamnaţi cu atâta uşurinţă? Doar nu suntem singurii, cu asemenea apucături.

-Dar nu vă condamnă nimeni domnule Marghiloman, numai că răul acceptat fără rezerve, va continua să existe, şi încă multă vreme.

-Aveţi dreptate domnule doctor, răspunse cu multă convingere distinsul boier muntean, dar din fericire, mentalitatea la care dumneavoastră faceţi oarece trimitere, nu este chiar atât de contagioasă pentru aventurierii care interesaţi, vor continua să ne fure ţara şi fetele.

-Domnule Marghiloman, într-un fel dumneavoastră aţi găsit o justificare; Străinii care nu sunt nişte oameni prea fricoşi, vor continua să exploateze teama românilor şi vor profita de nehotărârea care-i caracterizează, asta numai dacă lumea nu se va schimba fundamental.

-Aşa-i domnule doctor, dar după cum văd, dumneavoastră nu daţi nici-o şansă poporului care-n Europa, este poate cel mai ospitalier.

-Domnule Marghiloman, ferească Dumnezeu de verdictul prin care românii bântuiţi de patima păcatului, sunt prea aspru condamnaţi.

-Aveţi dreptate domnule doctor, fără teama de-a fi înşelaţi la cântarul istoriei, românii se mai pot încrede doar în bunul Dumnezeu.

-Da domnule Marghiloman, numai că o credinţă care deliberat s-a rupt de Roma catolică, nu mai poate reintra în graţiile Celui de Sus.

-Domnule doctor, motivată după cum interesele o cer cu insistenţă, religia catolică se bucură de mai multă trecere la Dumnezeu?

-Poate greşesc, dar catolicii se bucură de mai multă atenţie.

-Fals domnule doctor; Atunci când puneţi semnul inegalităţii între cele două religii creştine, dumnavoastră greşiţi cu bună ştiinţă.

-Eu n-aş folosi asemenea semne, după cum nici dumneavoastră nu sunteţi vinovat de divorţul produs între cele două religii surori.

-Şi ce trebuia să facem domnule doctor? Să-i fi aplaudat la nesfârşit pe inchizitorii care pentru a nu pierde autoritatea absolută, îi făceau scrum pe toţi cei care nu întâmplător decretau: Şi totuşi se pământul se roteşte?

-Da domnule, dar catolicii de astăzi sunt oameni nevinovaţi.

-Păi nu catolicii pe care-i apăraţi cu atâta convingere, sunt cei care astăzi vor să aprindă fitilul celui de al doilea război mondial?

-Aveţi dreptate domnule dragă, dar sunt greşelile timpului.

-Şi într-o atare situaţiune, bunul Dumnezeu îi va credita pe catolicii care din anumite interese, continuă să se închine Romei c-o evlavie pe cât de falsă pe atât de inutilă? Eu cred că nu domnule doctor.

-Să fie acesta motivul pentru care bieţii ortodocşi rămân doar nişte intermediari între credinţa catolică şi alte religii potrivnice?

-Greşiţi domnule doctor; Cum bine spun cronicele timpului trecut, religia clădită pe adevărata cunoaştere, a intermediat doar credinţa în bunul Dumnezeu şi ne-a îndemnat să credem în puterea crucii.

-Aceasta-i o putere de sine, sau o mentalitate ambiguă?

-Câtă vreme alţii sunt purtătorii unui asemenea virus, ne blagosloviţi zadarnic c-o mentalitate pe cât de rea, pe atât de contagioasă.

Cât de contagioasă va fi mentalitatea românilor şi ce costuri sociale va avea pe eşicherul timpului viitor, vom afla doar dacă vom citi cu atenţia cuvenită, paginile rupte din istoria Infernului Roşu.

*****

În timp ce argat Badea era arestat de Siguranţa statului, fiul său călărea nebuneşte pe drumul care ducea spre Curtea de Argeş; Înspăimânt de crima pe care-o comisese cu puţină vreme-n urmă, asasinul domnişoarei Sonia ieşea din sat, urmând drumul care abia dacă mai putea fi desluşit printre arborii care-l flancau de-o parte şi de alta; Din nefericire calul alunecă pe zăpada îngheţată, aruncându-l cât colo, dar până la urmă reuşi să se ridice din nămetul salvator; În timp ce se scutura de giulgiul ce-l împodobea poate mult prea devreme, asasinul constată îngrozit: Căzând pe ghiaţă, calul şi-a rupt un picior şi nu se mai putea ridica din zăpadă; Disperat, asasinul se angajă pe drumul troienit; După mai puţin de-o jumătate de oră, caporalul Badea Ştefan se opri epuizat, dar şi îngrozit la gându că-l va prinde noaptea-n acea imensitate albă; Egzasperat, bietul caporal era cât pe ce să-şi tragă un glonţ în cap; Tocmai îşi pusese pistolu la tâmplă când, prin perdeaua steluţelor argintii, văzu o sanie care parcă plutea pe albul imaculat al zăpezii; Crezând că deacum aiurează, odiosul asasin se aşeză în mijlocul drumului, după care tot mai disperat, începu să facă semne vizitiului; Neştiind ce să mai creadă, bietul om îl privea ca năuc.

-Mă omule, ce dracu te apucă? Doar nu nebunişi dabinilea, începu să strige vizitiul, după care tot mai speriat, trase cu putere de hăţuri.

-Bă dobitocu dracu ce eşti, ordonă caporalul în timp ce ameninţa cu pistolul aducător de moarte, nebună-i doar curva de măta.

-Îţi dau tot ce am mă omule, dar lasă-mă s-o duc pă biata muere în satul Domneasca; Are un copilaş bolnav şi nici nu mai poate adăsta.

-Bă ţăran idiot, dacă mă minţi, să ştii că mama dracu te-a luat.

-Mă omule, insistă vizitiul şi nu fără motiv, măcar lasă-ne să luăm o pătură mai groasă; Nu dalceva, dar moare bietul copilaş dă frig.

-Atunci luaţ o pătură şi coborâţ mai repede, ameninţă temător asasinul micuţei Sonia, după care speriat se apropie încet de sanie.

Îndemnat de cine ştie care demon, odată cu pătura vizitiul luă şi arma de vânătoare; Apoi, riscându-şi viaţa, bietul ţăran coborî lângă femeia care deacum tremura de spaimă, dar şi de frigul pătrunzător.

-Bă dobitocu dracului, ameninţă bănuitor caporalul Badea Ştefan, eu te-am lăsat să ei doar o pătură; Ia spune mă idiotule, tu ce pizda măti pitişi pântre cârpe şi bulendre?

Dându-şi seama că a fost descoperit, vizitiul lăsă pătura să cadă în zăpadă, după care încercă să ridice arma; Fatală intenţia bietului vizitiu; În clipa următoare, un glonţ ucigaş i se înfipse în piept, culcându-l la pământ; Femeia începu să strige disperată, dar în imensitatea de zăpadă şi ghiaţă, ţipătul ei nu putea fi auzit; Crezând că biata femeie ascundea cine ştie ce armă, caporalul asasin luă copilul şi în nebunia de care era cuprins, începu să-l desfeşe; Cum ţipetele sărmanei ţărăncuţe îl scoteau din sărite, odiosul criminal o lovi peste gură cu ţeava pistolului, după care nervos, aruncă în zăpadă copilaşul care deacum era gol puşcă; Mulţumit de isprava pentru care va fi aspru condamnat, criminalul care încă mai spera într-o salvare miraculoasă, se angajă nebuneşte spre cine ştie care cotlon, din întunecata istorie românească; Domnilor, vom trăi şi vom vedea!

*****

Cum timpul ne presează, să-l lăsăm pe criminal să se cazeze la hotelul Târgului din Vale şi noi să poposim doar pentru puţină vreme la postul jandarmilor din satul Domneasca, post în care cu numai câteva zile în urmă, agenţii de la siguranţă îl întemniţaseră pe argatul Badea Vasile; Pus să dea o declaraţiune, cel care în urmă cu mai multă vreme se mândrea cu isprăvile săvârşite pe front, se temea mai mult pentru fiul despre care nu ştia pe ce drum o apucase şi pe cât îi sta în putinţă, tot încerca să tragă de timp; Când gluma începu să se îngroşe prea mult, nefericitul argat încercă să-şi probeze nevinovăţia, repetând la nesfârşit aceleaşi cuvinte:

-Vă mai spusăi odată domnu şăf; Eu n-am văzut, n-am auzit.

-Argat Badea, aprobă strategic unul dintre agenţi, fiind orb şi surd, tu n-ai văzut nimic, n-ai auzit nimic; Totuşi, din pură curiozitate eu te mai întreb odată: Cine să-l fi omorât pe senator Teodosiu Vladimir?

-Păi dom şăf, eu dă unde să ştiu cine-l omorî pă dom senator?

-Mă argat idiot, tu chiar vrei să pierdem vremea dă pomană?

-Păi n-am dă un să ştiu dom săf; Doar vă spusăi, după ce-l dusăi la gara din Câmpulung, am venit cât mai grabnic la conacul boierului.

-Mă argatule, dacă după toate câte ne-ndrugaşi, l-ai dus la gara din Câmpulung, atunci dom senator cum de-a fost găsit mort pe drumul care de atâta amar de vreme, duce numai spre Curtea de Argeş?

-Asta nu mai ştiu domnu săf; Aşa cum vă spusăi ceva mai dăvreme, după ce-l lăsai pă senator la gara din Câmpulung, am plecat în mare grabă spre satu Domneasca; Da cum muri, chiar că n-am că habar.

-Ia spune-mi argat Badea Vasile, întrebă agentul în timp ce urmărea figura celui anchetat, la conacul boierului Alexandru Marghiloman, nu este un grăjdar pe care-l chiamă Culae?

-Parcă era unu pă care îl chema Culae, răspunse evaziv argat Badea Vasile, dar dă când nu mai slugăresc la boierul Marghiloman, nu prea mai ştiu ce grăjdari munceşte cu simbrie; Păi de, omu mai şi uită!

-Argat Badea Vasile, întrebă agentul şi nu fără motiv, tu de când ai început să uiţi de la mână pân la gură? Hai omule, răspunde odată.

-De dom şăf, se apără împricinatul, am mai îmbătrânit oleacă.

-Atunci poate c-ar fi bine să te întinerim niţăl, propuse ironic primul agent, după care deschise uşa şi strigă după un mai vechi obicei: Intră mai repede grăjdar; Doar n-o să te bată, până şi de faţă cu noi.

-Oleu dom şăf, se văicări martorul şi nu fără motiv, nu mă puneţ faţă cu Bădiţa; Nu dalceva, dar o să bată la mine, ca la fasule uscată.

-Grăjdarule, lasă fasulea şi mai bine spune-mi dacă-l cunoşti?

-Cum să nu-l cunosc dom şăf? Cine nu-l ştie pe Bădiţa Vasile?

-Mă argatule, întrebă nervos agentul, el cum dracu te cunoaşte?

-Domnu şăf, încercă argatul o firavă justificare, în timp ce eu eram doar unu sângur, slujitori era mai mulţi; Poate taman dasta mă ştie.

-Ai dreptate argat, dar tu recunoşti această lopată, mai întrebă agentul, în timp ce scotea din spatele unui dulap, împricinata unealtă?

-N-o cunosc dom şăf, minţi cu neruşinare argatul; Şi apăi dă unde dracu să ştiu, cam cu ce lopeţi mai munceşte grăjdarii puturoşi?

-Grăjdar, întrebă furios acelaşi agent, nici tu n-o recunoşti?

-O ştiu dom şăf, raportă grăjdarul tremurând de teamă, doar sunt însămnat acolo unde să ţâne cu mâna; Uite, doar să vede semnu.

-Păi dacă-i aşa cum spui, atunci lopata cum ajunse lângă senatorul care zăcea mort pe marginea drumului care duce spre Curtea de Argeş? Mă grăjdar, spune-mi mai repede şi nu mai pierde vremea.

-De dom şăf, asta chiar că nu mai ştiu; Acuşa dracu ştie, dar…,

-Dar ce mă grăjdar, întrebă dând vădite semne de nervozitate agentul Aron? De ce să ştie numai dracu şi tu să n-ai pic de habar?

-Dom şăf, raportă grăjdarul, speriat de agresivitatea copoiului, păi chiar eu pusăi lopata în sania pă care argatul Badea numai ce o pregătise pentru conaşu dă la vale; Mai multe chiar că nu ştiu ce să zic.

-Acu ce ne mai îndrugi argat Badea, întrebă hotărât agentul?

-Da dom şăf, dar nu l-am omorât eu; Doar vă mai spusăi odată.

-Atunci cine l-a omorât mă nenorocitule, ameninţă agentul şi nu fără motiv? Doar nu s-a împuşcat cu atâtea gloanţe, de unu singur.

-Nu ştiu dom şăf, dar nu eu l-a omorât pă senatoru dă la vale.

-Argat, ordonă agentul care deacum încerca să fie cât mai convingător, noi ştim că altcineva la împuşcat pe senatorul Teodosiu.

-Păi dom şăf, întrebă argatul cu ceva mai mult curaj, atuncea dă ce mă mai ţâneţ acilea şi mă tot sâcâiţ cu atâtea întrebări aiurite?

-Da argat, ordonă agentul care deacum încerca o altă tactică, dar tot atât de bine noi ştim că din lăcomie românească şi ameninţat de adevăratul asasin, tu ai luat cadavrul senatorului şi l-ai îngropat în zăpadă, uitând la plecare, să ei şi lopata de lângă groapa improvizată.

-Aşa vă închipuiţ dumneavoastră dom şăf, dar acilea greşiţi.

-Argatule, ameninţă agentul, în timp ce încerca să-şi argumenteze previziunea, ce nu ştii tu este că banditul pe care încerci să-l aperi de teamă, în cele din urmă se va răzbuna cumplit; Acum ai înţeles de ce?

-Ştiu doar că mă înfricoşaţi, dar nu sunt eu chiar atât dă fricos.

-Argat, avertiză nu fără motiv agentul, deşi nu meriţi eu îmi fac datoria şi-ţi spun că asasinul senatorului Teodosiu Vladimir, văzându-te liber va crede că tu l-ai turnat la siguranţă şi te va împuşca fără să ezite.

-Poate că furios, asasinul îţi va împuşca întreaga familie, completă agentul care deacum continua raţionamentul camaradului său.

-Nici chiar aşa dom şăf; Dracul nu este chiar atât dă negru.

-Eşti liber argat Badea, dar în curând n-o să mai fii deloc.

*****

Mai cătrănit ca niciodată, argatul ieşea din postul de jandari şi cum nu ştia încotro să se îndrepte, o apucă pe drum greşit; Furios peste măsură, argatul iuţi pasu şi la puţul din cotul drumului, îl prinse din urmă pe grăjdar Culae; De cum îl văzu, bietul om sări în zăpada troienită din belşug; Speriat, va încerca să se apere după puteri şi c-o modestă pricepere:

-Dom Bade, eu nu spusăi nimic ălora dă la post; Aşa să ştii.

-Mă Culae, ia ridică-te; Noi doi avem o treabă dă împărţât.

-Păi dom Bade, să mor eu dacă zâsăi ceva dă matale; Nu ştiu, dar cred că numa bou dă Plăcintă putea să mănânce atâta căcat.

-Bă Culae, ameninţă furios aprigul argat, cum dă putuşi să mă torni la jandari? Bine mă bou dracu ce eşti, păi daia te-am ajutat eu?

-Stai aşa dom Bade! Să mor eu dacă spusăi ceva dă matale.

-Grăjdar împuţât, dacă uiţi dă la mână până la gură atunci mai bine mori, începu să strige argatul Badea Vasile, după care furios peste măsură, se năpusti asupra bietului om şi îl znopi în bătaie.

Cuprins de furia care mai mereu îl lipseşte pe om de raţiune, argatul Badea Vasile l-ar fi omorât în bătaie pe grăjdarul care deacum atârna ca o cârpă murdară şi zdrenţuită, dacă nişte ţaţe care întâmplător veneau cu vedrele pe cap, n-ar fi început să strige după ajutor.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (16) – Nunta însângerată (2)

Comentarii închise.