Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Duminica a V-a după Paşti a Samarinencii

de Ion Cârciuleanu | Mai 17, 2009

Ne aflăm în acea perioadă a anului bisericesc, când la strane se cântă din Penticostar iar de pe amvoane se tâlcuiesc Evanghelii în care se cuprind întâlniri cu Domnul şi mărturisiri despre Hristos cel înviat, atât în lume, cât şi în sufletul fiecăruia.

Învierea Domnului n-a rămas în istorie un act oarecare, de unică şi zguduitoare misiune, ci a devenit un bun comun, temelia creştinismului.

Este foarte semnificativ rolul femeii în cimentarea religiei creştine. De la cea dintâi arătare a lui Iisus după Înviere până la biruirea învăţăturii creştineşti, femeia apare într-o lumină ce-şi revarsă razele sale departe în istoria creştină.

În această lumină ne apare pericopa evanghelică de astăzi, care aşază înaintea sufletelor noastre icoana unei femei samarinence care, cunoscând pe Domnul Iisus, s-a făcut cea dintâi misionară a Lui.

Domnul Iisus Hristos, într-o zi de vară, sub arşiţa soarelui, venind din Iudeea şi mergând spre Galileea, trecea prin Samaria, cetate numită Sihar, unde se găsea fântâna lui Iacob. Ucenicii Domnului intraseră în oraş ca să găsească cele ce sunt necesare pentru hrana trupului, iar Mântuitorul a rămas singur lângă izvorul istoric al lui Iacob. După o scurtă aşteptare, iată o femeie samarineană vine să ia apă de la fântână. Desigur, această femeie a tresărit văzând fântâna străjuită de un iudeu, de un om străin de neamul locuitorilor din Samaria, căci între evrei şi samarineni erau neînţelegeri şi ură mare pe motive religioase şi politice.

După ce a scos apă, femeia a vrut să plece. Împotriva tuturor preceptelor Legii şi spre surprinderea femeii, Mântuitorul i se adresează: “Dă-mi să beau”. Femeia a fost foarte mirată. Nu se mai întâmplase aşa ceva. Omul încălca rânduielile tradiţionale. Îl înfruntă: “Cum, tu care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt samarineancă?” Femeia nu i-a dat apă şi parcă aştepta o explicaţie. Şi atunci, Mântuitorul i-a spus: “De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi cine este cel care ţi-a zis “Dă-mi să beau”, ai fi cerut de la Dânsul şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10). Cuvintele i se părură femeii fără înţeles. Şi mirându-se, zise: “Doamne, fântâna este adâncă şi nici ciutură nu ai; de unde ai apa cea vie?” Dar Iisus i-a răspuns din nou cu cuvinte de taină:”Tot cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăşi, iar cel ce va bea apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, căci se va face în el izvor de apă vie care curge spre viaţa veşnică”. Nu e greu de presupus că femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apă, care i-ar fi ajuns pentru o viaţă, o ispitea totuşi, şi zise: “Doamne, dă-mi apa aceasta ca să nu mai însetez, nici ca să mai vin aici să scot apă”.

Mântuitorul, aparent, nu i-a mai răspuns la această cerere.

Pentru a gusta din apa cea vie, sufletul ei întinat de păcat trebuia spălat prin pocăinţă şi mărturisire. Căci fără asemenea pregătire este cu neputinţă să înţelegi ce anume este această “apă vie” şi să o primeşti. Deci, cel dintâi lucru care se cere fiecărui om este să fie pregătit, să fi părăsit întunericul păcatului şi să fi intrat în contact spiritual cu Hristos, şi numai după aceea va înţelege ce anume este darul lui Dumnezeu, “apa cea vie”. Iisus îndreaptă cuvântul său către femeie şi zice: “Mergi de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”. Femeia i-a răspuns: “Nu am bărbat”.

Mântuitorul care, ca Dumnezeu atotştiutor, vedea şi cunoştea faptele, inimile oamenilor, ştiuse acest lucru, dar îi pusese la încercare sinceritatea, pentru a o face să merite continuarea convorbirii. I-a plăcut răspunsul ei; spusese adevărul. “Bine ai spus că nu ai bărbat, a spus Domnul, şi a început să-i amintească amănunte din viaţa ei păcătoasă ca dintr-o carte deschisă, fapte care urmau nu numai să-i stârnească interesul, dar să o facă să se angajeze fără rezervă în discuţie, cât dintr-o teamă sfântă, ca în faţa unui prooroc, cât mai ales din dorinţa de a-şi lămuri unele lucruri pe care nu le înţelesese până atunci prea bine.

Mântuitorul a continuat: “Că cinci bărbaţi ai avut şi acela pe care îl ai acum, nu-ţi este bărbat, aceasta adevărat ai grăit”.

Aşadar, trăia în fărădelege cu al şaselea bărbat. De data aceasta, femeia a rămas uimită, i-a zguduit conştiinţa şi a pus-o pe gânduri, pentru că i-a spus toate câte le-a făcut în viaţă. Nu i se mai întâmplase aşa ceva. Atunci a izbucnit: “Doamne, văd că eşti prooroc”. Impresionată la culme, sufletul ei năzuieşte să urce pe scara cea veşnic nestricată a rugăciunii spre Dumnezeu şi îl întreabă pe Iisus: “Doamne, părinţii noştri (cei din Samaria) s-au închinat în muntele acesta (muntele Garizimului); voi însă (cei din Iudeea) ziceţi că în Ierusalim este locul unde se cuvine a se închina. Spune-mi, va fi continuat ea, cum e mai bine? Care este adevărul?”.

Abia acum Mântuitorul i-a dat, de fapt, apa cea vie, când i-a răspuns femeii cu aceste cuvinte: “Crede-mă, femeie, că va veni vremea când nu în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui, va veni vremea şi acum este, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui cu Duhul şi cu Adevărul; că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui”.

Duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină Lui, cu Duhul şi cu Adevărul se cade a se închina. Zis-a Lui femeia: “Ştim că va veni Mesia, care se cheamă Hristos; când va veni acela, ne va spune nouă toate. Zis-a ei Iisus: “Eu sunt, Cela ce grăiesc cu tine”. Mântuitorul i-a oferit, în schimbul şi în locul apei din fântână, “apa cea vie”, din care, dacă bea cineva “nu va mai înseta în veac” (V. 14). Pătrunzând în sufletul ei pe nebăgare de seamă, în acea amiază caldă de vară, apa aceasta a transformat-o pe femeie în cea dintâi misionară a Evangheliei lui Hristos şi, convinsă de acest adevăr, ea lasă vasul de apă la fântână, aleargă în grabă în cetatea Sihar, străbate uliţele şi strigă cu însufleţire: “Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus câte am făcut; nu cumva Acesta este Hristos?” Spusele ei i-au impresionat pe locuitorii cetăţii, pentru că şi-au părăsit casele şi au venit la fântână să-L vadă pe Iisus. Sfântul Evanghelist Ioan povesteşte că, după ce au stat de vorbă cu El, L-au invitat să rămână cu dânşii în Sihar şi că Mântuitorul a rămas cu ei două zile.

Popasul Domnului lângă fântâna lui Iacob şi cuvântul Său către femeia samarineană aduc în faţa noastră şi pentru noi, două mari probleme: Darul lui Dumnezeu şi închinarea “în Duh şi Adevăr”.

Darul lui Dumnezeu este apă vie, pornită din izvorul cel nesecat al dragostei părinteşti şi cel ce bea din această apă vie gustă şi se adapă din izvorul nemuririi. Darul lui Dumnezeu ne împărtăşeşte bucurii spirituale care nu se mai iau în veac de la noi.

Harul este puterea supranaturală care vine în ajutorul sufletului slab, bolnav şi neputincios, ca să-l ajute, să-l întărească şi să-l mântuiască. Harul este iubirea concretă a lui Dumnezeu faţă de om, manifestată neîntrerupt în viaţa omenirii, este apa cea vie care hrăneşte, întăreşte şi face să sporească neîncetat toată viaţa cea duhovnicească a noastră. Harul lucrează în Biserică şi se împărtăşeşte mai ales prin Sfintele Taine.

Ne-am putea pune întrebarea: ce înseamnă închinare în “duh şi adevăr?” Unii zic: trebuie să te închini lui Dumnezeu în duh, adică fără nici o formă, fără sărbători, fără post, fără ritual, fără preoţi, fără veşminte de slujbă, fără să-ţi faci cruce, fără să îngenunchezi, fără să te duci la biserică. Alţii zic: închinarea în duh înseamnă închinare din inimă bună, închinare din gând curat, închinare din credinţă dreaptă, cu rugăciunea, cu hotărârea de a face bine, cu iubire faţă de toată lumea. De fapt, cei ce gândesc astfel, rătăcesc, pentru că iau textele Sfintei Scripturi izolat şi scapă din vedere unele aspecte care se lămuresc prin altele din Sf.

Scriptură şi din învăţătura Mântuitorului.

Mântuitorul şi apostolii au mers la templu (Marcu 11, 15-17; Ioan 7, 14; Matei 21, 13; Luca 9, 41; Fapt. Ap. 5, 42), Mântuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor sinagogii, a învăţat în templu şi în sinagogi, a recomandat celor pe care îi vindeca să se arate preoţilor (Marcu 5, 38; Luca 17, 14), a recomandat postul (Marcu 9, 29; Luca 5, 35; Matei 17, 21), a participat la sărbători (Ioan 7, 10; Luca 22), când vindeca bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mâinilor (Luca 4, 40), se ruga în templu, în sinagogi şi în locuri speciale (Marcu 1, 35; Luca 4, 42; Matei 14, 23), a folosit pâinea şi vinul ca elemente rituale (Luca 22, 19), a îngenuncheat la rugăciune (Luca 22, 41), iar Apocalipsa vorbeşte de tămâie şi de rugăciunea sfinţilor (Apoc. 5, 8). Iar pe cei ce refuză semnul sfintei cruci, Sf. Apostol Pavel îi osândeşte ca pe “vrăjmaşii crucii lui Hristos” (Fil. 3, 18). Aceşti tâlcuitori răstălmăcesc toate aceste lucruri ca să lovească Biserica cea “una, sfântă şi sobornicească”, sub pretextul că oferă una mai bună.

Se constată că cele mai multe din lucrările pe care le neagă Bisericii Ortodoxe, le introduc şi la ei sub alte forme. Ei ocolesc spusele Sf. Apostol Pavel care îndeamnă: “De acestea să le aduci aminte oamenilor şi să-i îndemni înaintea Domnului să nu intre în dispute, căci nu-s de nici un folos şi numai smintesc pe ascultători” (Tim. 2, 14-22). Unii ca aceştia “au numai chipul cucerniciei, iar puterea ei o tăgăduiesc. De aceştia, fereşte-te!” (Tim. 3, 5). Nu recunosc preoţii, dar îşi fac pastori; nu recunosc bisericile, dar îşi fac “case de rugăciuni”; nu recunosc veşmintele, dar au inventat altele; nu recunosc slujbele tradiţionale, dar au compus altele cu un ritual similar. Cu acestea pot înşela numai pe cei slabi de minte şi credinţă şi dovedesc doar că sunt stăpâniţi de duhul mândriei, al slavei deşarte şi al dorinţei de stăpânire. Unora ca aceştia li se potriveşte cuvântul: “Se apropie de Mine cu buzele lor, şi mă cinstesc cu limba, iar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). Cei mai mulţi sunt cuprinşi doar de viclenie, iar cei ce au râvnit cu adevărat, “nu au pricepere” (Romani 10, 2).

Tâlcul adevărat al cuvintelor “închinare în duh şi adevăr” constă în aceea că toate formele exterioare capătă valoare numai când sunt dublate de inimă bună, iubire, generozitate, jertfă pentru altul, schimbare interioară, dorinţă de transformare în bine, smerenie, rămânere în Biserica lui Hristos cea zidită pe temelia apostolilor şi continuată până azi prin succesiune apostolică.

Biserica noastră ortodoxă, “noul aşezământ, nu este al literii, ci al duhului, pentru că litera ucide, iar duhul face viu” (Cor. 3, 6).

Samarineanca era victima formalismului iudaic, care ucide fondul pentru formă, pe când Iisus este însuşi spiritul şi adevărul care trebuie să însufleţească şi să condiţioneze acţiunile noastre.

Rugăciunea în duh şi adevăr se aseamănă cu rugăciunea Vameşului: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul”, aceea care, atunci când se adresează lui Dumnezeu, nu judecă pe vecin, nu se compară, nu se îndreptăţeşte; aceea prin care cel ce se roagă îşi vede bârna din ochiul său şi nu paiul din ochiul aproapelui. Este rugăciunea celui care, înainte de a merge la Biserică, aşa cum spune Mântuitorul, merge întâi de se împacă cu cel cu care este în supărare.

Rugăciunea în duh şi adevăr este rugăciunea care spune drept lui Dumnezeu atunci când se roagă, de pildă când zice: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

Iartă în clipa aceea pe toţi cei care i-au greşit şi nu ţine minte răul.

În rugăciunea noastră în duh şi adevăr trebuie să oferim lui Dumnezeu inima noastră “înfrântă şi smerită”. Alcătuit din trup şi suflet, omul trebuie să ia parte cu amândouă părţile la rugăciunea pe care i-o aduce lui Dumnezeu. “Cu duhul şi cu adevărul” nu înseamnă a renunţa la formele cultului, la biserică şi la podoabele ei, ci la minciună, răutate şi făţărnicie. Însă cu condiţia ca toate aceste forme să fie întemeiate pe un imbold lăuntric real şi de a fi mijloace, nu scopuri în sine. Forma să fie expresia fondului. Ea trebuie să înfăţişeze, fără greş şi fără acoperire, lăuntrul nostru sufletesc. Viaţa “în spirit” este viaţa întemeiată pe adevăr. Ea este necesară oriunde şi oricui. Aceasta este rugăciunea “în duh şi adevăr”: rugăciunea celui care nu încearcă să se înşele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Această rugăciune a învăţat-o Mântuitorul pe samarineanca din Evanghelia de astăzi.

Nu se sfârşeşte, însă, istoria acestei femei cu cele relatate în Evanghelie. Spune tradiţia că a devenit, după convertire, una dintre cele mai aprige uceniţe ale Domnului şi că a propovăduit învăţătura sa, murind cu cei şapte copii ai săi moarte de martir, sub împăratul Nero, însemnată în calendar sub numele de Martira Fotinia.

Învăţătura din Evanghelia de astăzi ni se adresează nouă tuturor, şi cel mai important lucru pe care trebuie să-l ţinem minte, este tocmai această chemare a Mântuitorului de a ne închina în duh şi adevăr. Este timpul să ne dăm seama că, dacă suntem în legătură cu Dumnezeu în duh şi adevăr, în sinceritate, smerenie, modestie, în bunătate, în dragoste toate acestea lucrează asupra sufletului nostru, dar se răsfrâng şi asupra aproapelui nostru, în viaţa societăţii, în viaţa lumii în care trăim.

Fiindcă, în fond, Dumnezeu aceasta vrea, ca rugându-ne Lui în duh şi adevăr, să facem o lume care să fie a Duhului şi Adevărului.

De două mii de ani, această îmbunătăţire morală a omului, prin apa cea vie a harului lui Dumnezeu, stă în Sfânta Evanghelie ca o chemare şi se oferă cu aceeaşi putere prezentului şi viitorului, oricui o cere cu rugăciunea Samarinencii: “Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez”.

Amin.

Text preluat de pe situl www.AdMD.info

Topice: Predici | Comments Off on Duminica a V-a după Paşti a Samarinencii

Comentarii închise.