Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Fecioria: o privire generală din primele două veacuri creştine (2)

de Lucian Abalintoaiei | Mai 18, 2009

Sfântul Ciprian

Ciprian (210-258)este o persoană de o mare autoritate în Biserică în cel de-al treilea secol creştin şi aşadar viziunea lui în ceea ce priveşte practica fecioriei, caracterizată de o poziţie moderată, este foarte grăitoare.
Lucrarea dedicată temei despre feciorie poartă numele De habitu virginum, numită uneori şi Ad Virgines. A fost scrisă în jurul anului 249[8].
Fecioara este numită “floarea plantaţiei bisericeşti, podoaba şi frumuseţea harului duhovnicesc, neam de aleasă bucurie, lucrare totală şi neîntinată de laudă şi cinste, chipul lui Dumnezeu răspunzând sfinţeniei lui Dumnezeu, partea cea mai slăvită a turmei lui Cristos”[9].
Unirea fecioarelor cu Cristos nu constă doar în consacrarea trupului însă merge mai departe la consacrarea sufletului. Îmbrăcămintea luxoasă poate fi foarte dăunătoare, purtarea bijuteriilor şi folosirea fardurilor pot duce la ruină fecioarele creştine.
Ciprian dă multe învăţături în această operă. Fecioarele căzute trebuiesc îndepărtate pentru a evita ca greşeala lor să contamineze întregul grup. Dimpotrivă cele care sunt curate sunt îndemnate să se încurajeze reciproc şi să asculte de cele care au mai multă experienţă. În ceea ce priveşte distracţiile şi nunţile trebuie evitate.
Aşa cum Tertulian nu vorbeşte despre o instituire a depunerii în mod solemn a votului perpetuu de castitate nici Ciprian nu face să reiasă din scrierile sale acest lucru. Fecioria este o alegere personală, ea nu are nici o valoare juridică oficială. De aceea în momentul în care ele consideră că ele nu mai pot persevera în alegerea făcută pot să se căsătorească.
Aceşti doi autori au adus un important aport la cunoaşterea vieţii fecioarelor din timpul lor dăruindu-ne o viziune importantă în ceea ce priveşte concepţia şi comportamentul în acest stil de viaţă.

Metodiu din Olimp

Uneori se întâlneşte o mentalitate ce dă valoare într-un mod foarte accentuat fecioriei. La botez fecioarele aveau întâietate faţă de ceilalţi şi stăteau în primele rânduri ale comunităţii. Ele erau considerate ca o categorie particulară de credincioşi, cu o carismă recunoscută de a profetiza. În răspândirea Cuvântului ele aveau obligaţia de a da exemplu bun celor ce doreau să se convertească. Fecioara devenea un mod special şi reprezentativ al sfinţeniei Bisericii. Fecioara prin alegerea sa şi prin viaţa feciorelnică învinge răul care a corupt firea umană prin păcatul originar şi depăşeşte pericolele sexului, a afecţiunii faţă de familie şi astfel îl poate urma pe Cristos în trup şi suflet.
Metodiu din Olimp (+311) în opera sa Banchetul vorbeşte despre cei care nu se căsătoresc că trăiesc ca nişte îngeri. În palatul virtuţii un cor de copile cântă laude virginităţii. Tecla primeşte frunza de palmier în această celebrare a naturii, ale caracteristicilor şi a efectelor vieţii virginale.
Fecioarele „au fost martire în ceea ce au pătimit neplăcerile trupului nu doar pentru o singulară şi scurtă perioadă, dar le-au suportat pentru toată viaţa”[10]. Două sunt argumentele acestei superiorităţi morale. În primul rând, “nimeni altcineva decât castitatea a fost mijloc de mântuire care ne-a condus spre viaţă şi a fost cauza reintegrării în paradis”[11]. În afară de asta, fecioria se situează în culmea revelaţiei divine datorită iubirii.
Doar lui Dumnezeu îi era rezervat să dea această învăţătură, pentru că el a fost singurul care venind în lume l-a învăţat pe om cum se ajunge la Dumnezeu. Era convenabil, însă, care principele preoţilor, principele profeţilor, principele îngerilor a fost chemat chiar şi principele fecioarelor. Din vechime însă omul nu era perfect şi de aceea nu putea să primească fecioria, care este lucru perfect[12].
Arborele fecioriei a fost trimis din cer oamenilor într-o abundenţă cu adevărat mare; dar nu a fost revelat primelor generaţii pentru aceasta, adică pentru că oamenii erau încă puţin numeroşi (…). Dar când în continuare pământul a fost locuit de la o extremitate la alta (…), Domnul nu a mai lăsat pe om în starea de mai înainte (adică a se căsători în toate modurile, chiar şi între fraţi şi cu mai multe femei), prevăzând pentru ei, progresând în mod gradual, să se găsească mai aproape de cer, (…) trecând la început de la căsătoriile între fraţi şi surori la căsătoriile între străini şi de aici la abolirea poligamiei, care este obiceiul animalelor, pentru că omul nu e născut doar pentru a se înmulţi; şi de aici la a şovăi în adulter; şi, în sfârşit, îmbrăţişarea fecioriei, stare în care omul a învăţat să strunească pornirile trupului şi să ancoreze fără teamă în regiunea senină a nestricăciunii[13].
Pentru Metodiu fecioria constă în iubirea perfectă a lui Dumnezeu; ea este votul despre care vorbeşte Scriptura. Se oferă total lui Dumnezeu cel care a păzit cu drag din tinereţe propriul trup curat, cultivând fecioria. Ea dă aripi pentru contemplarea lui Dumnezeu. Biserica, ce se naşte din extazul solitar al crucii lui Cristos, precum Eva a fost formată din Adam în tăcerea somnului, devine mireasa lui Cristos dacă se dăruieşte cu iubire lui, în durere şi în mortificaţia căii perfecţiunii.

Fecioria și sincretismul în Biserica primară

Biserica primară a avut un punct de evaluare atunci când s-a întâlnit cu acele curente care considerau că nu putem considera ca pozitivă creaţia care este imperfectă. Din această cauză fecioria era supraevaluată în detrimentul căsătoriei. Exagerarea a mers până acolo încât s-a considerat că adeziunea la Cristos implică şi alegerea stării feciorelnice. Astfel persoanele căsătorite erau membre imperfecte ale Bisericii şi se încuraja despărţirea soţilor. Această concepţie este numită sincretism şi se întâlnea la sectele heterodoxe, dar a pătruns şi în sfera iudeo-creştininismului egiptean odată cu scrierile apocrife: Evanghelia după Evrei, Evanghelia Egiptenilor, în Palestina cu: Evanghelia lui Iacob, Evanghelia lui Toma, iar la Roma prin Păstorul lui Hermas. Acest curent nu prea a avut sorţi de izbândă în lumea occidentală, asociat fiind sectelor montaniste şi marcioniste, însă vor fi aprobate în concepţia anumitor cercuri de fecioare şi asceţi.
Dincolo de orice exagerare fecioria se bucura de o mare apreciere. Mai sus am amintit concepţia sfântului Paul cu privire la acest stil de viaţă. El nu obliga însă sfătuia pe creştini să o aleagă. Mai târziu Ignaţiu de Antiohia adresându-se sfântului Policarp îl îndeamnă pe acesta: „Dacă cineva poate trăi în curăţie spre a cinsti trupul Domnului s-o facă cu smerenie, căci dacă se mândreşte, e pierdut. Dacă face cunoscut acest lucru altora, afară de episcop, îşi pierde castitatea”[14]. Se observă aici că Ignaţiu merge pe linia paulină. Apare însă un element nou: „afară de episcop” ce pare să indice un statut canonic acordat fecioriei. La mijlocul secolului al II-lea Iustin o observa ca una din trăsăturile creştinismului căci „mulţi bărbaţi şi femei, în vârstă de 60-70 de ani, observând încă din copilăria lor învăţătura lui Cristos au păstrat fecioria”.
Fecioria se bucură de o stimă generală în Biserică. Însă în anumite medii mai ales cele marcate de iudeo-creştinism ea a luat trăsături mai accentuate. Exemplu ne este Protoevanghelia lui Iacob care preamăreşte fecioria Născătoarei lui Dumnezeu considerând-o ca pe un ideal. Cum am spus mai sus uneori se considera ca neîmplinită viaţa de creştin pentru acela ce era căsătorit. În regiunile de influenţă iudeo-creştină existau aceste tendinţe.
Marcioniţii, spre exemplu nu administrau botezul decât fecioarelor şi soţilor care au făcut vot de castitate. Marcion cerea membrilor activi ai sectei sale abstinenţa sexuală şi chiar renunţarea la căsătorie. Montaniştii considerau ca fiind o obligaţie pentru toţi creştinii abstinenţa sexuală. În aşteptarea venirii sfârşitului timpurilor care era iminentă ei trebuia să trăiască o viaţă riguros ascetică. Această asceză severă consta în posturi severe şi interzicerea căsătoriei. Pentru aceasta se propunea despărţirea celor ce s-au căsătorit.

Diverse exagerări

Din dorinţa de a trăi în feciorie absolută s-a ajuns la un moment dat la comuniunea dintre ascet şi fecioară. Din dorinţa de perfecţiune în Biserica primară unele încercări de acest fel s-au dovedit a fi periculoase, iar începând cu secolul al III-lea această comuniune a fost suspectată şi dezaprobată. Însă această uniune spirituală nu s-a pierdut în mod desăvârşit, manifestându-se într-o anumită formă în Irlanda, Roma şi Galia.
Văduvele sau Doamnele admiteau în casele lor un cleric sau un călugăr care le îndruma spiritual, dar care avea obligaţia să le întreţină şi averea.
Această tradiţie este mărturisită şi în Scrisorile către Fecioare. Clement Romanul, autorul atribuit al acestor scrisori, se opune răspicat acestui mod de convieţuire dintre asceţi şi fecioare[15].
Din cauza concepţiilor sincretiste aceasta era considerată ca fiind singura formă de căsătorie compatibilă cu perfecţiunea vieţii creştine. Fiind de asemenea şi un sfat dat soţilor creştini să trăiască în castitate. Acest tip de căsătorie a cunoscut o importantă răspândire. Gnosticii o vor face să persiste deoarece ei practicau o abstinenţă şi o asceză riguroasă.
Pentru gnostici căsătoria apare în legătură cu premisele doctrinale dualiste, potrivit cărora lumea şi tot ce e material, deci şi corpul, în structura ei, ar aparţine la nivel ontologic negativului, opus celui divin de care aparţine doar structura spirituală umană. Prin urmare, căzut şi constrâns fiind în material, spiritul tinde să se întoarcă spre început, la divin, folosindu-se de cunoştinţa divină (gnosis).
În acest context, a refuza căsătoria şi procrearea devine o condiţie necesară pentru dezlipirea de realitatea materială care e supusă puterilor malefice, demiurgului care a creat lumea şi corpul uman, folosind toate mijloacele pentru a încarcera în ea scânteia spirituală. Astfel din cauza constrângerilor suferite de spirit în lumea materială, se practică o asceză radicală şi severă.
Aceste tendinţe întru totul exagerate nu au avut continuitate. În a doua jumătate a secolului al doilea Biserica se va opune în mod energic făcând să devină doar o acţiune a sectelor eretice.
Clement din Alexandria va argumenta compatibilitatea căsătoriei cu viaţa creştină în opera sa Stromateis, în care critică diverse forme ale sincretismului, cu însuşi Isus Cristos care a avut propria lui mireasă, Biserica. Fecioara este sfântă doar atunci când fecioria sa îşi află originea în dragostea faţă de dumnezeu.
În opoziţie cu aceasta atunci când se doreşte starea de viaţă feciorelnică ca şi consecinţă a dispreţului faţă de căsătorie[16] ea ignoră tocmai fundamentul, dragostea lui Dumnezeu care a binecuvântat şi unirea dintre bărbat şi femeie în căsătorie. Viaţa sexuală astfel sprijinită de Creator nu implică nici o impuritate, în consecinţă fiind condamnate ideile ce propagau o învăţătură contrară.

Concluzie

Am încercat să cercetez în acest studiu fenomenul fecioriei în cadrul istoric al primelor veacuri creştine. Cu toate că pentru a cerceta acest subiect e necesară o căutare mult mai amplă putem totuşi să ne facem o mică imagine observând punctele de mai sus.
Astfel am văzut cum trăiau la început creştinii, în tensiunea aşteptării lui Cristos, cadrul ce ne ajută să înţelegem alegerea stării de feciorie care se bucura de un real respect, dar care a ajuns să sufere anumite exagerări, în fapt influenţa filosofiei platonice.
Trăită la început într-un mod liber, ca o alegere pur personală, această formă de viaţă doar mai târziu şi-a definitivat aspectul instituţional.

Bibliografie

Apologeţi de limbă greacă, (sub îngrijirea) Pr. Prof. T. Bodogae, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Apologeţi de limbă latină, (sub îngrijirea) Prof. Nicolae Chiţescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Bouyer L.-Dattrino L., La spiritualità dei padri, (vol. 3/A), EDB, Bologna 19983.
Cayré, F., A.A., Patrologie et histoire de la theologie, I, Desclée&Cie, Paris-Tournai-Rome, 1953.
Clement din Alexandria, Stromateis, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Coman, I.G., Patrologie, Sfânta mănăstire Dervent, 1999.
Quacquarelli Antonio, I Padri Apostolici, Città Nuova Editrice, Roma 19896.
Quacquarelli Antonio, Complementi interdisciplinari di patrologia, Città Nuova Editrice, Roma 1989.
Quasten Johannes, Patrologia. I primi due secoli (II-III), I, Marietti, Assisi 1992.
Sfântul Grigore Taumaturgul şi Metodiu din Olimp, Scrieri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.


[8] Cf. F. Cayré, A.A., op. cit., p.183.
[9] Coman, I.G., Patrologie, I, Sfânta mănăstire Dervent, 1999, 107.
[10] Metodiu di Olimp, Banchetul sau Despre castitate, 7,3, în Sfântul Grigore Taumaturgul şi Metodiu din Olimp, Scrieri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 43.
[11] Metodiu din Olimp, op. cit., 68-69.
[12] Metodiu din Olimp, op. cit., 1,4, 43-44.
[13] Metodiu di Olimp, op. cit., 1,2, p. 49.
[14] Ignaţiu de Antiohia, Scrisoarea către Policarp, 5, 1-2, în Apologeţi de limbă greacă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 220-221.
[15] Cf. F. Cayré, A.A., op. cit., p. 150.
[16] Cf. Clement din Alexandria, Stromateis, III, 6,59,9, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 208.

Topice: Studii | Comments Off on Fecioria: o privire generală din primele două veacuri creştine (2)

Comentarii închise.