Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (19)- Mobilizare generală (1)

de Florin Bădican | Mai 26, 2009

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

MOBILIZARE GENERALĂ 1

Neavând încotro, să lăsăm durerea prietenilor noştri să se aşeze în tămăduitoarea uitare, iar noi să poposim atâta cât răbdarea ne îngăduie, în casele ţăranilor simpli şi nepermis de cinstiţi; În istoria de aproape două mii de ani, mai toţi muntenii au fost primii la munca în pădure, dar şi atunci când la nevoie, ţara ia chemat să apere nişte fruntarii lăsate moştenire de Traian şi Decebal; Pe malul unui râu de munte, o bătrână ce strunea cu mare greutate o căpriţă care înfometată căta frunze şi iarbă dulce, murmura printre dinţii rămaşi, o mai veche melodie:

Mereu plecat-au la război
Lăsând nevestele acasă,
Cu doruri ne-mplinite ş-alor boi
Păscând otava grasă.

În timp ce cântecul bătrânei încerca să ţină trează atenţia neamului care pentru aşi apăra ţara şi avutul trebuia să fie mereu pregătit, să poposim şi nu fără motiv, în casa unui gospodar care de la o vreme îşi trăia viaţa într-o frumoasă parte de ţară; Familia Ursu îşi avea gospodăria la Nord de satul Domneasca, pe tăpşanul parcă anume lăsat de Dumnezeul care din raţiuni ştiute doar de El, obligase râul să facă un mic ocol, pentru ca mai apoi să curgă liniştit de-a dreapta satului; Pe acea limbă de pământ, Ursu Ion ridicase nu cu multă vreme înaintea primului mare război, casă de ostreaţă, aşa cum mai tot omul gospodar obişnuia să construiască într-un ţinut unde lemnul se găsea din belşug; După războiul de reântregire, fiul acestuia se căsătoreşte cu fata unui preot dintr-un sat vecin; Maria, altfel o femeie harnică şi cam zlobodă la gură, îşi făcu datoria faţă de bărbat şi de Dumnezeu; După un timp, ea născu un băiat pe care-l botezară Constantin şi apoi o fată cărea naş Hurmuzoiu îi dădu numele de Georgeta; Ajutat de părinţi, dar şi de socrii care dac-ar fi să ne luăm după gura lumii, erau nişte oameni c-o stare bunicică, Ilie Ursu îşi mări casa, mai construi un grajd, iar la sfârşit trase un gard nou de uluci şi împrejmui gospodăria de la drum până aproape de râu; Ca mai toţi muntenii din acel mirific ţinut al Argeşului, cei din neamul Ursu erau tăietori de lemne, crescători de vite şi nişte gospodari pe cât de harnici pe atât de cumsecade; Pe lângă gospodăria din cotul râului, familia Ursu mai avea în proprietate zece hectare de pădure, o fâneaţă pentru turma de oi şi mai multe cornute mari, toate cu mare rost şi trebuinţă într-o gospodărie de muntean.

Pacea familiei Ursu putea să dăinuiască multă vreme, dând vieţii rost şi speranţă, dacă aşa cum spunea tanti Maria, n-ar fi venit mărişalul care să-i adune pe bărbaţi şi să-i trimită-n război cu ruşii care se dovedisără chiar mai lacomi decât turcii; Era prea devreme pentru asemenea acuzaţii? În situaţia în care cineva trebuia să facă pe dracu în patru, doar pentru reîntregirea ţării şi a neamului românesc, era greu de răspuns la asemenea întrebări; Într-un astfel de context, blestemând cât era ziua de lungă, tanti Maria nu mai prididea cu pregătirile pentru plecarea fiului său, la armată; Unii vecini care nu aveau băieţi de cătănie, tot încercau s-o încurajeze cu vocea celui care cel puţin deocamdată nu simţea sabia lui Damocles deasupra capului: Fugi dacilea ţaţă şi nu te mai văicări atâta; Doar merge la armată ca toţi ăilalţi; Apăi, mai spuneau vecinii şi nu fără temei, băiatul tău nici nu este bărbat până când nu să istrueşte oleacă; Adăvărat, îi răspundea atunci femeia care pe măsură ce timpul plecări se apropia de scadenţă era tot mai agitată, puţână rânduială în capu lui zevzec poate că trebuieşte, dar mă oameni buni, eu auzâi cum c-o să fie un mare răzbel în contra ruşilor; Arzăiar focu dă bolşăvici ce este ei! Nu dalceva, dar niciodată neamul ăsta nu se satură de pământ străin şi dă alte alea.

În satul Domneasca, ca-n mai toate aşezările româneşti, erau gospodari trecuţi bine de cinzeci de ani; Lipsiţi de bucuria copiilor, ei căutau să umple golul dintre un răsărit şi un apus, prin răutate, intrigă de doi bani şi vorbe fără noimă; De un asemenea vecin avusese parte şi familia Ursu; De cealaltă parte a drumului, locuia într-o casă mică de lemn, moş Tâlvan cu Miţa lui din Toplişani; Copii n-au avut, deşi în tinereţe, dorind să aibe un fiu, moş Tâlvan o tot ameninţase pe femeia bondoacă şi puţin cam slabă de inger, că-i va rupe oasele cu paru, dacă nu era în stare să rămână şi ea borţoasă; Decum erau bătrâni şi-şi duceau traiul de azi pe mâine; Pe fructele adunate cu foarte multă greutate-n toamna trecută, moş Tâlvan abia dacă luase câteva duble de porumb; Acum mai rămăsese nemăcinat un săculeţ nu mai mare decât un dovleac oleacă mai dolofan; Aflând că în ziua următoare, vecinul său trebuia să meargă la moara cu valţuri din satul Lăceanca, ţaţa Miţa unde nu începu să strige c-o insistenţă mai mult decât supărătoare, la poarta familiei Ursu:

-Mărieee; Fă Mărie, nu vrei să ieşi niţăluş pân la poartă?

-Ce s-a întâmplat Miţo, răspunse puţin mirată Maria Ursu? Acuşa dă ce Doamne iartă-mă strigi ca nebuna? Ai ceva să-mi zici?

-Am Marie, dar vin-o oleacă; Doar nu mori dacă vii niţăluş.

-Ce-i fă Miţo? Acuşa ce dracu mai vrei, întrebă Maria crezând că iar îi va cere un ciubăr de mălai? Ia spune fă, ce Dumnezău păţâşi?

-Fă Marie, aflai cum că omul tău pleacă mâine la moară ca să macine niscai porumb; Acu dac-ai vrea să-l rogi mai cu frumosu…,

-Şi ce dacă să duce? Acuşa n-are omu voie să-şi macine porumbu şi trebuieşte să dea socoteală unor vecini vorbăreţi şi cărpănoşi?

-Mărie, insistă femeia care pentru a putea fi văzută mai bine se ridică pe vârfuri, roagă-l pă omu tău să-mi pue şi mie un săcotei dă porumb în căruţă; Acuşa ce dracu să mă fac Marie, n-am pic dă mălai.

-Fă Miţo, câtă vreme voi n-aţi plătit niciodată, cum dracu să te mai ajute omu meu? Măcar dacă n-aţ umbla cu măscări pân tot satu.

-Mai roagă-l odată Marie; Tu nu ştii, dar mâine Tâlvan vinde nişte lemne; Atunci vom plăti şi datoria pă care zâci c-o avem la voi.

-Bine fă Miţo, dar acuşa du-te acasă; Am să-l rog eu pă Ilie să mai facă o pomană cu neamul vostru dă oameni răi şi atât de clevetitori, promise Maria Ursu, mai mult pentru a scăpa de pisăloaga ei vecină.

În timp ce tanti Maria încerca să intre-n casă, Ilie care tocmai ieşea din grajdul unde dusese coşul plin cu fân, întrebă şi nu fără motiv:

-Ia stăi fă muere şi nu te mai grăbi; Cine fusă pă la poartă?

-Bine mă omule, dar tu n-auzâşi? Doar nu surzâşi dabinelea.

-Păi altfel te mai întrebam? Dacă faci pă muta, du-te în casă.

-Mă Ilie, tu faci pă surdu cu mine sau mă pusăşi la bănuială?

-Ce dracu fă muere, tu nu ştii că din grajd nu se aude nimica?

-Da Ilie, dar ce Dumnezeu mai moşmondişi cu nişte animale?

-Păi o a dracu dă iapă care să tot tăvăleşte ca proasta prin bălegar, nu vrea dăloc să se lase ţesălată; Eu taman daia mai pierdui timpu.

-Păi de mă Ilie, tu mai mult cu caii; În rest Dumnezău cu mila.

-Ia lasă tu văicăreala şi mai bine spune-mi cu cine dracu vorbişi?

-Păi cu cine să vorbesc omule? Fuse Miţa lu Tâlvan! Te roagă s-o ei şi pă ea la moară, dar nu dă pomană; Acuşa plăteşte cât îi ceri.

-Bine fă muere, dar cum eşti o bleagă şi jumătate, ai şi crezut-o.

-Cum vrei mă omule, răspunse femeia care deacum da să intre în casă; Dacă nu vrei, n-o lua şi să termenăm odată cu aşa vecini.

-Bravo Marie, se repezi cu vorba mărinimosul bărbat! Să n-o iau, iar mâine lumea să spună că m-aşi fi calicit doar la câteva parale.

-Auzi mă Ilie, încercă o stratagemă tanti Maria, ştii ce zic eu?

-Spune fă mai repede şi nu te mai poticni precum bou la deal.

-Mă Ilie, eu cred că tot mai bine ar fi să nu te caliceşti la bani.

-Bravo fă nevastă, dar acu ce altceva îţi mai trece prin diblă?

-Eu aş zice s-o ei mă omule; Chiar dacă nu-ţi dă un chior, măcar să nu mai umble cu atâtea măscări; Fă cum vrei, dar ia-o la moară.

-Bine fă muere, ştiam eu că n-ai suflet rău! Acum hai şi vin-o încoace; Nu dalceva, dar poate că neica Ilie vrea să te pupe niţăluş.

-Fugi dacilea mă omule! Tu vrei să ne vadă careva din drum, ripostă râzând tanti Maria, după care urmată de Ilie intrară în casă.

Căzând pradă iubirii ce nu părea lipsită de farmec, cei doi munteni îşi amintiră de anii tinereţii şi pentru câteva clipe uitară de toate necazurile; În timp ce părinţii Maria şi Ilie încercau fără prea mare succes să stingă amarul în aburii pătimaşei iubiri, fiul lor unde nu începu să strige cu oarece speranţă, la poarta leatului care se pregătea de încorporare:

-Marineee; Bă surdule, nu vrei să ieşi niţăluş pân la poartă?

Un dulău cât un viţel bine hrănit, se năpusti furios asupra porţii, dar cum nu reuşi s-o dărâme, se mulţumi să latre cu multă înverşunare; Auzind că cineva-l strigă pe frate-su, mezina familiei se apropie încet de poartă; Văzând că stăpâna îi sare-n ajutor, câinele începu să latre cu şi mai multă convingere, printre ulucile gardului bine făcut.

-Marş dacilea; Marş potaia naibi şi nu mai lătra ca un prost.

-Iulia, strigă flăcăul care deacum se străduia să se facă auzit de fata care fără succes, încerca să-şi potolească dulăul, ia du şi spune lu frati-tu Marin să vie pân la poartă; Hai mă, du-te; Am o treabă cu el.

-Iuliană mamă, dar cine-i acolo? Nu cumva să întoarse vecinu dă la pădure, întrebă gospodina care tocmai ieşise în pragul casei?

-Nu mamă; E Costică Ursu şi spune c-ar avea ceva cu Marin.

-Marş daci potaie! Din cauza ta nu mai pot vorbi cu oamenii.

Văzându-se certat, se retase şi până dincolo de colţul casei continuă să mîrîie; Dulăul se opri în zăpadă şi rămase sprijinit în două labe.

-Bună ziua tanti, salută Ursu Constantin cu ceva mai mult curaj, da Marin nu-i acasă? Nu te supăra, dar vreau să vorbesc ceva cu el.

-Este mă Costică, astăzi nu să duse nicăieri; Tu ce făcuşi pân acuşa? Eu nu ştiu dă ce morţii, dar fi-miu Marin te aşteaptă cam de multişor.

Aşezaţi pe scăunele în jurul unei mese rotunde şi poate la fel de pitică, Gherghină Miu şi fiul său Marin, se cinsteau de la un timp; De vreme ce veselia-i purta pe aripi de vis, făcându-i să uite chiar şi pentru câteva ceasuri de războiul care bătea la uşă c-o insistenţă tot mai alarmantă, tată şi fiu băuseră cam multe ţoiuri; Văzându-l pe Costică Ursu în dreptunghiul uşii, cei doi bărbaţi se ridicară în picioare; Era doar replica prin care oamenii munţilor continuau să transforme bunul simţ în poate cel mai preţios capital; Şi totul se făcea fără falsă modestie.

-Noroc şi bine v-am găsât, salută Costică Ursu cu respectul cuvenit harnicilor gospodari, după care zâmbind, dădu mâna cu fiecare.

-Fii bine venit flăcăule, raportă tatăl care deacum îl certa fără prea multă răutate, dar nu trebuia că vii oleacă mai dăvreme?

-Păi n-am putut veni nea Miu, încercă s-o dreagă Costică Ursu, în timp ce se aşeza pe un scaun pitic; Avusăi de treabă cu tata Ilie; Nu că ar fi prea bătrân, dar acuşa nu mai poate nici el ca în tinereţe.

-Cât încă avem dă treabă, eu zic că-i bine mă băiete.

-Da mă flăcăi, încercă tanti Filoftea să-i încurajeze într-un moment de grea cumpănă, dar cât dă curând veţi scăpa de trebăluială.

-Ştiu tanti Filoftea, răspunse Ursu Constantin cu multă tristeţe în glasu-i abia şoptit, dar scăpăm de una şi dăm de altele mai dihai.

-Cu sănătate le treceţ pă toate! Miule, dar tu ce naiba faci?

-Ce-i fă muere, ai un gând cu noi şi acuşa vrei să ne cinsteşti?

-Am eu niscaiva gânduri, dar mai bine te-ai duce tu-n pivniţă; Poate c-o să râdeţi, dar cu tâlvu ăla borţos, eu nu pot să trag din butoi.

-Bine fă muere, dar ce are tâlvu? Doar nu-l sparsă careva.

-Mă omule, eu nu ştiu ce are sau ce nu are borţosu naibi, dar ca să se umple cu ţuică, nu prea ştiu să sug din el; Dar ce faci, nu te duci?

-Vedeţ mă băieţi, se lăudă bărbatul ridicându-se în picioare, muerea tot muere! Fă nevastă, ordonă capul familiei cu aceeaşi voce blândă, acu pune d-o mămăligă bună şi prăjeşte nişte carne cu ceva grăsime; Numai aşa merge bine şi cu măsură, bătrâna noastră gălbioară.

În mai puţin de-o juma de oră, tanti Filoftea răsturnă c-o măiestrie demnă de invidiat, exact pe mijlocul mesei, o mămăligă aburindă; Mândră, aşeză alături strachina plină ochi cu carne bine prăjită.

-Mă oamenilor, ameninţă pe drept gospodina, acuş puneţ mâna şi mâncaţ; Nu dalceva, dar după atâtea ţoiuri băute pă burta goală, o să vă doară dibla; Este bună ţuica, dar când e prea multă, nu face bine.

-Ai dreptate fă muere, carnea bine prăjită miroasă frumos! Acu ce dracu facem mă băieţi, mai nainte da mânca, nu mai bem un ţoi?

-Să bem nene Miule, se declară de acord recrutul care deacum încerca să scape fie şi vremelnic de neliniştea care îl tortura de-o bună bucată de vreme; Doar nu este interzisă până şi starea de visare.

-Să fie cu noroc mă băieţi şi armată cât mai uşoară, ură rezervistul care în acea zi de iarnă, ridica ţoiul pentru a cine ştie câta oară.

-Noroc pentru toată lumea şi să avem parte de armată uşoară.

-Să trăieşti nene Miu! Noroc Marine şi să te-audă Dumnezeu, ură la rându-i Ursu Constantin, după care dădu pe gât întregul ţoi.

-Acu poftă mare mă băieţi şi să nu-l supărăm pe Dumnezeul care în anul ce trecu în linişte, ne dădu prin muncă, multe şi de toate.

În timp ce bărbaţii mâncau c-o poftă pe care doar bătrâna gălbioară o poate stârni într-un aprig miez de iarnă, tanti Filoftea manevra c-o îndemânare demnă de invidiat, o pereche de andrele; Nu ştia cât timp îi va ţine de cald ilicul de lână, dar lucra pentru dragul ei băiat.

-Mulţumescu-ţi ţie Doamne pentru toate câte ne dăduşi în anul de răscruce! Mă băieţi, dacă tot mâncarăm cu atâta poftă, eu zic să mai bem un ţoi; Doar n-o fi foc, exclamă zâmbind Gherghină Miu, în timp ce hotărât umplea ochi ţoiurile care deacum plângeau!

-Noroc, sănătate, şi când ne-o fi mai rău ca acuma să ne fie, ură la rându-i Ursu Constantin, după care dădu pe gât întregul ţoi.

-Bă Costică, va fi bine doar dacă n-avem parte dă front rusesc.

-Gata mă omule, insistă tanti Filoftea, ştiind bine ce zice; Acuş mai lasă băieţi în pace; De câtă ţuică băură, o să-i cam doară dibla.

-Tu să taci fă muere, ordonă ţăranul în timp ce privea la soba care din fericire continua să-i ferească de frigul războiului care deacum bătea la uşă; Pă un timp ca ăsta, doar bărbaţii ştie ce are de făcut.

-Eu o să tac mă omule, doar sunt muere şi n-am ce să fac; O vorbă doar mai spun: Ce-i prea mult strică, iar asta o ştii tu prea bine.

-Cum fă muere, încercă Gherghină Miu să glumească, dar şi banii când este mulţi, tot aşa strică socoteala românului mai pricopsât?

-Uite mă omule, de la un timp zău că nu mai ştiu cum s-o dau cu tine şi să nu mă mai încontrezi cu cine ştie ce vorbe în doi peri.

-Mamă, ia mai taci dracu dân gură; Tu nu vezi că tata glumeşte?

-De fă muere gureşă, până şi fitu Marin îmi dă niscaiva dreptate.

-Mă Miule, raportă femeia care deacum încerca să nu rămână datoare într-o dispută cu capul familiei, cum e turcu şi pistolu!

-Marine, interveni flăcăul ce gândea c-ar fi mai bine să schimbe un subiect care devenise stânjenitor chiar şi pentru un străin, tu-ţi făcuşi valiză? Eu avusăi noroc cu valiza lu tata; Este veche, dar încă-I foarte bună.

-Păi nici eu nu-mi făcui valiză nouă; Mi-o dădu tata p-a lui, răspunse leatul ce nu părea prea bucuros de o asemenea întrebare.

-Şi acuma dă ce dracu te înfuriaşi? Doar mergem la armată.

-Da bă Costică, dar nu te întrebi dă ce mergem la armată? Surd să fi fost şi tot auzeai că în vară plecăm cu război în contra rusnacilor.

-Mă băieţi, interveni Gherghină Miu pe un ton care se vroia încurajator, nu poţi merge la război fără neam de instrucţie; Aţi înţeles?

-Da Marine, îşi făcu singur curaj Costică Ursu, dar uite că şi nenea Miu care ştie mai bine dăcât noi care-i rostu în armata militară, spune că războiu dă care toată lumea vorbeşte, n-o să înceapă mâine.

-Aşa este mă băeţi, întări Gherghină Miu pe acelaşi ton încurajator; Mai nainte da vă bate cu ruşii, trebuie să faceţ istrucţie la cataramă.

-Nu ştiu cum va fi nene Miu, dar cum pă mine m-apucă toţi dracii dă la o chestie nasoală, aproape că nu mai pot sta în satu ăsta.

-Mă Costică, întrebă Gherghină Marin frecându-se la ochi, tu şi acuşa o mai ţâi dă dragă pă Ioana dăspre care tot satu ştie că se mărită cu fiul boierului Marghiloman? Ia spune-mi mă leat, tu înc-o mai iubeşti pe orfană?

-Păi dacă ştii cum fuse treaba, acu de ce dracu mă mai întrebi?

-Bine mă leat, dar cum să te apuce boala de-a pleca din satu nostru?

-Nu ştiu cum bă Marine, dar eu în locul tău, mai bine nu întrebam.

-Şapăi dă ce să nu te-ntreb mă Costică, raportă leatul privind poate puţin mirat? Vrei să spui că dacuşa nu mai suntem nici prieteni?

-Ai dreptate Marine, numai că domnişoara este treaba mea.

-Mă Costică, la toţi dracii cu dreptatea care deacuma nu mai face nici doi bani; Ce mai tura vura omule, civilia s-a cam termenat.

-Eu nu ştiu ce s-a terminat bă Marine, raportă Costel surprinzându-şi leatul, dar pă Ioana Predoiu, eu chiar şi acuma o mai ţin de dragă.

-Mă Costică, doar nu eşti prost; Şapăi cum dracu vine treaba?

-Dar acuşa cine dracu vrei să mai vie? Nu vezi că toate pleacă?

-Da Costică, dar cum s-o mai ţâi dă dragă? Pe Ioana o cam doare-n cur dă tine şi zâmbind să culcă cu locotenentul Marghiloman.

-Şi acum ce vrei să facă, răspunse Ursu Constantin ridicându-se în picioare? Să se uite după un ţăran ca mine? Omule, asta niciodată.

-Mă copii, ordonă rezervistul care deacum încerca să pară cât mai nepărtinitor, lăsaţ muerea deoparte şi mai bine îndrăgiţ puşca şi lopata; Nu dalceva, dar pă front doar astea te salvează de la moarte.

-Ai dreptate nea Miu, numai că mie-mi place mai mult căldura muerii şi mai puţân focul puştii care nu face dăcât să asasineze oameni nevinovaţi, raportă Ursu Constantin, după care salutând milităreşte, plecă într-o mare şi justificată grabă, din casa prietenului său.

*****

Noaptea se aşternuse peste sat; Rece, zăpada sclipea în razele lunii, dând reflexe năucitoare pentru recrutul care ameţit de băutură şi de amintirea domnişoarei Ioana, căzu şi se ridică tot de atâtea ori; Amăgindu-se cu iluzii deşarte, el pornea de fiecare dată pe drumul iubirii neâmpărtăşite; Văzând lumină în uşa grajdului, nefericitul recrut se opri locului; Ameţit, Ursu Constantin se clătina în bătaia vântului.

-Costică, întrebă Ilie Ursu privindu-l mirat, venişi mă tată?

-Păi dacă vorbeşti cu mine, nu înseamnă c-am venit acasă?

-Bine mă băiatule, dar ia spune-mi: Dalde Miu ce mai face?

-Păi ce să mai facă? El nu vrea să spună, dar cred că-i necăjit.

-Mă Costică, dar uite că nici nu ştiu cum dracu să-ţi mai zic.

-Ce păţâşi tată? S-a întâmplat ceva rău şi nu poţi să-mi spui?

-Mă băiatule, ia vin-o tu colea în grajd; Am o vorbă cu tine.

-Şi taman la ora asta vrei să vorbim, întrebă fiul în timp ce se apropia încet de uşa grajdului? Auzi tată, mama e supărată pe mine?

-Mă Costică tată, mie dă ce-mi fuse frică daia n-am scăpat.

-Acu ce vrei să spui tată? S-a întâmplat ceva rău cu mama?

-Nu Costică, dar astăzi poştaşu-mi dădu ordin dă concetrare.

-Păi cum mă tată, nu s-au mulţumit să mă înhaţe doar pe mine?

-Nu s-au mulţumit mă băiatu tati, dar nici cu armata nu te joci.

-Mă tată, cu mămica vorbişi? Ea ce spune dăspre treaba asta?

-Încă n-am discutat; Măta ca muerea, o să înceapă să plângă.

-Cum aşa tată, mama va rămâe sângură cu toate astea pă cap? Nu ştiu dă ce Dumnezeu, dar prea multe cade pă capul unei mueri.

-Acuşa ce dracu să facem mă băiatule, raportă poate mai resemnat ca niciodată Ilie Ursu? Ăsta-i ordinul militar şi noi nu avem încotro.

-Bine tată, dar cum davusărăm parte de-o nenorocire ca asta?

-Nu ştiu fiule, dar cum mai sunt câteva zile pân la plecare, vreau să las totu în cea mai bună rânduială; Cine ştie când şi dac-o să mă întorc.

-Bine mă tată, dar nu e drept; Măcar tu să fi rămas cu mama.

-Mă Costică, drept îi ca tu să te rogi la Dumnezeu şi să tragi cu arma, doar atunci când inamicul te atacă; Ai înţeles băiatul tati?

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (19)- Mobilizare generală (1)

Comentarii închise.