Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (22) – Fântâna Albă (2)

de Florin Bădican | Iunie 24, 2009

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

FÂNTÂNA ALBĂ 2

Elevele şcolii sanitare, plecară în jur de ora zece, spre spitalul în care lucra doctor Babeş; Pe unicul bulevard din oraş, mărşăluiau îndreptându-se spre gară, militari fel de fel; Împovăraţi c-un noian de griji şi valize cu lacăt, soldaţii cadenţau la ordinul sergenţilor care îngrijoraţi de timpul ce curgea nepăsător, îi îndemnau cu vorba lor cazonă, afectată de nebunia care abia dacă începuse; Pe Strada Mare lume multă; Întinse de-a-lungul străzii, tarabele negustorilor atrăgeau puţini amatori de chilipiruri; Din păcate însă, erau şi mai puţini cei care cumpărau câte ceva din mărunţişurile pe care negustorii puşi pe căpătuială, le aruncau claie peste grămadă; Rămânând în compania doctorului Francoise, doamna Ioana Marghiloman îndrăzni să întrebe, dintr-un motiv nu lipsit de interes:

-Domnule doctor, ceva mai devreme făceaţi trimitere la nu ştiu ce etichetă; Să cred că-i vorba despre ceva legat de spiritul omului sărac şi mai puţin de mentalitatea celor bogaţi?

-Da doamnă Marghiloman, raportă doctorul care deacum luase mina omului nemulţumit, cred că despre spirit era vorba în modesta-mi alocuţiune; Nu ştiu de ce Dumnezeu, dar în ciuda unor aşteptări, dealtfel bine justificate, v-am atras atenţia într-un mod care deacum nu mă avantajează.

-N-am înţeles cum şi de ce sunteţi dezavantajat, dar pentru mine paşaportul spiritului pe care doar timpul şi recunoştinţa oamenilor cinstiţi şi oneşti, dintr-o ţară sfârtecată de vulturi şi hiene, ar mai putea să pună viza de intrare în Rai, este dacă vreţi, actul de identitate divină.

Cu asemenea acte ajungeau elevele şcolii care deacum pregătea-n mare pripă asistenţi sanitari, la spitalul în care un bătrân basarabean tocmai încerca să povestească una din cele mai cumplite tragedii; Era o istorie pe care nu cu multă vreme în urmă, a fost trăită de ţăranii unui sat care din fericire, încă se mai află între Prut şi Nistrul revendicat cu japca de tovarăşii bolşevici.

*****

Ehei drajele moşului, începu bătrânul basarabean trista-i povestire, la fel ca lupul care să furişază la oiţele gospodarului, dihonia intră pântre noi odată cu venirea rusnaşilor în satul nostru; Noi, ca nişte moldoveni di treabă, nu cătarăm di la înşeput gâlşeavă rusului şi crezurăm că furia n-o să-l ţâe prea multă vreme; Drajele moşului, răbdarea noastră ţânu până într-o zi când rusul umplu paharul mâniei şi ne obligă să înşercăm fără neam di puşcă, să ne scuturăm di jugul care dacuşica devenisă prea greu pentru puterea şi mândria noastră; Aşa să faşe că în ziua când răbdarea ne ajunsăse la capătul ei ăl mai dă sus, noi lăsarăm rusului o avere strânsă într-o viaţă di om şi la fel ca haiduşii di odinioară, noi luarăm calea codrului de la Fântâna Albă; Când ne văzurăm ajunşi în pădure, crezurăm că vom fi feriţi, dacă nu dă sălbatişunili care mai mereu este flămânde şi puse doar pă rele, măcar dă bolşăvicii care ascultau numa di habotnicu pi care-l chiamă Stalin; Cum di ajunsărăm în pădure, ne şi aciuiarăm pi lângă vrun copac mai voinic, iar în ăle clipe dă rătăşire, credeam că ne va apăra di diavolii roşii; Eu drajele moşului, împreună cu doi neposăi, ne adăpostirăm sub coroana unui stejar care după mine era mai bătrân chiar dăcât bunică-miu; La început îl cam şertai pă neposălu care fiind micuţ şi cam râzgâet, tot plângea şi cu sughiţuri mă tot întreba dă mumă-sa; Ia taci cu bunicu, îi tot zâşeam mai cu blândeaţă, că mumăta-i dusă cu taică-tu la târgul din Tiraspol, doar ca să vânză niscaiva piei dă oaie; Săracu copilaş, neluând în samă vorbele mele dă încurajare, mai plânsă o bună bucată di vreme, după care neavând încotro, numa ce tăcu dân gură; Cum n-avea şe faşe, bietul copil adormi cu lacrimi pi obrăjori, lângă stejarul şe-i cânta dân cele câteva frunze rujinite care-i mai rămăsese păste iarnă; Drajele moşului, alăturea dă mine bărbaţii cu muerili şi copiii lor, să aciuiasără pă lângă copaşii şe să dovediră mult mai primitori dăcât mulţi dântre români şi mai omenoşi dăcât toţi rusnaşii la un loc; Toţi oamenii aşeea, năcăjâţi dân o mie şi una dă pricini, iar păste care mai venisără şi tovarăşii cu toată răutatea lor bolşăvică, încerca să reziste cât putea dă mult; Şi apăi cum putea ei să reziste drajele moşului? Poate doar unindu-să în faţa ruşilor care-i învinovăţa dă moartea unuia d-al lor; Acuşa nu cred că vă spun şine ştie şe noutate, dar tovarăşii aveau şi din păcate drajele moşului, încă mai au prostu obişei, să omoare pă câte unu de-al lor, ca dupaia să-i vinovăţască pă românii şe trebuiau să plătească cu viaţa pentru o crimă dă care nici nu să făşeau vinovaţi; Cum să vă spui eu acuşa drajele moşului? La drept vorbind nici nouă nu ne erau prea draji bolşăvişii aşeea obraznici, dar daşilea şi până la uşiderea unui om, era un drum aşa dă lung, că nişiodată un moldovan de-al nostru n-a putut să-i dea dă cap, darmite să-l prişapă.

-Bine tatae, întrebă şi nu fără motiv doamna Ioana Marghiloman, dar tovarăşii cum pot să acuze un sat întreg, doar pentru o crimă săvârşită de cine ştie cine, în cine ştie ce împrejurări? Iartă-mă tatae, dar eu nu cred că este drept.

-Fata moşului, să ne vinovăţască pă toţi, asta nici n-ar fi mare lucru pentru noi, dar ca să vedeţi ce şi cum, aveţi oleacă de răbdare şi ascultaţ la şe urmează daşilea încolo.

-Te-am întrerupt şi pentru asta te rog să mă ierţi, se scuză doamna Ioana Marghiloman, după obicei şi educaţiune, dar dă-mi voie să te asigur de respectul românilor care vor să ştie cam ce carecter au vecinii de la Răsărit de Nistru.

-Bolşăvişii este nişte oameni răi şi mereu puşi pă gâlşeavă fata moşului, dar cum vecinii şi neamurile nu ţi le poţi aleje, va trebui ca şel puţân la vremuri de grea înşercare, să ne faşem frate cu dracu, pân şe treşem puntea la românii dân mai vechiul regat.

-Bine tatae, dar apoi ce Dumnezeu s-a întâmplat? Aţi reuşit să treceţi puntea, întrebă vădit indignată, domnişoara Paulina Vlăsceanu?

Ei drajele moşului, cum stam eu aşe cu neposăii în braţe, numa ce-mi văz muerea venind pântre copaşi; Nu ştiu di şe Dumnezău, dar mi se părea năucă şi vorbea numa în dodii.

-Da undi Doamne iartă-mă fusăşi fă muere taman acuşa când vezi bine că ne haiduşirăm, o întrebai eu, şertând-o un picuşor?

-Păi di şe mă omule, întrebă la fel di anapoda? Nu vezi că oriundeam fuji, tovarăşii tot au să ne prinză? Eu daia zic: Şel mai bini şi mai bini ar fi să mergem cât mai dăgrabă în sat; Poate că avem noroc şi-l prinsă p-ăl care numai Dumnezeu ştie di şe-l omorâră pi rusnacul şela.

-Bine fă muere, i-am răspuns eu, în timp şe mă mâniam din şe în şe mai vârtos, da şe multă minte ai tu, dacă tot mai crezi în bunătatea bolşăvicului care veni să ne fure ţara şi avutu? Acuşa fă bini şi ia-l păsta micu care tot plânsă după mumă-sa şi hai să plecăm daşilea.

Ei drajili moşului, atunşea ca oili ne luarăm unii după alţii şi plecarăm mai dăparte spre Dumnezău ştie unde; Abia dacă făcusăm câteva sute dă paşi când, a trebuit să ne oprim locului; Să pare că n-apucasăm pi cărarea şea bună, iar pădurea se cam răsfirase şi puteam fi văzuţi.

-Acuşica şe dracu mai faşem tatae, întrebă o femeie c-un copilaş în braţe? Merjem nainti păste câmpu care se vedi, sau ne lăsăm junghiaţi dă bolşăvicii care vrea doar sânje de român?

-Mă taică, răspunsăi eu cu oareşe convinjere, la luminiş nu cred că este bini să ieşim; Şine ştie, poate taman acuşica dăm nas în nas cu bolşăvicul care fiind mult prea înfometat, a şi pornit la vânătoare di moldoveni.

-Păi atunşea şe mai faşem tatae, întrebă femeia cu copilaşu-n braţe? Nu vezi că oriunde am merje, ne întâlnim numai cu bolşăvicu şel flămând?

-Dar ca să nu cădem în asemenea dandana, cred că trebuie să ne pitulăm cât mai adânc în inima pădurii şi când întunericul s-o faşe negru ca smoala, să ne furişăm spre apa Prutului, am răspuns eu, în timp ce înşercam să mă fac ascultat di moldovenii care se aflau în preajmă.

Ei drajele mele, uite că acuşa vine beleaua şea mare; Numai şe ne puneam în cârcă bruma di lucruri pi care le luasăm de prin lăzile de zestre când, se auzâră primele puşcături.

-Fă muere, am mai apucat eu să strig la nevastă-mea care speriată se tot uita pântre copaşi, cum bolşăvişii ne luară urma şi vrea să ne vâneze, hai să ne pitulăm în tufişu di coloşa.

Înşercând să ajung cât mai iute la tufişul salvator, mă împiedicai dă numa Dumnezău ştie şe buturugă rămasă netăietă şi căzui ca un bolovan fără neam dă simţire, pă covoru dă frunze moarte; Când taman înşercam să mă ridic de pe covoraşul aşternut de cu toamnă, muerea căzu păste mine; Fusăse răpusă d-un glonţ care trecând prin ea, mi să înfipsăsă în mână, făcându-mă să ţip dă durere; Scăpat din braţili muerii, ăla micu unde nu înşepu să ţipe; Rânjind ca un nebun scăpat dân şine ştie şe balamuc, bolşăvicul care deacuşa era furios peste măsură, descărcă puşa în sărmanu copilaş; Văzând că nu mai are gloanţe, bolşăvicul şe urla mai abitir decât un animal înfometat, unde nu înşepu să înfigă baioneta în copilaşul care deacuşica sta cuminte şi-l lăsa pe creminal să-i facă o mulţime di găuri; Cum bolşăvicul nu se săturasă cu sânjele bietului prunc, el dădu să înfigă baioneta şi în nepotă-miu şela mare, dar cum băiatu se rostogolisă pântre nişte crenji uscate, reuşi să-l taie doar un picuşor; Obosit datâta trudă şi ca să mai prindă şeva puteri, bolşăvicu şel asasin, se opri doar oleacă; Cum setea di sânje era mult prea mare, aşelaşi bolşăvic mai înfipsă odată baioneta în biată nevastă-mea şi o găuri în spinare; Apăi, tot mai pofticios la sânjele di moldovan, tovarăşul plecă mai diparte, înşercând să vâneze nişte ţărani care doar prin grija Domnului dân Cer, s-au născut români într-o Basarabie care orişear zâşe tovarăşii dă la răsărit de Nistru, tot Românie se chiamă şi tot Românie rămâne în veşii veşilor; Drajele moşului, dupaia nu mai ştiu cât stătui cu muerea păste mine; Se făcuse târziu şi taman înşercam să mă dezmeticesc când, zgâlţâindu-mă zdravăn, cineva îmi spuse în şoaptă şi cu mare fereală:

-Moşule, dântre toţi văd că doar matale mai trăieşti; Acu ia şi scoală niţăl mai repejor, dar să nu-ţi fie teamă; Astăzi tovarăşii cred că-şi făcură norma dă moarte şi cum erau obosiţi peste măsură, plecară să se hodinească în şine ştie şe sălaş.

-Dar tu şini Dumnezeu eşti mă omule, l-am întrebat eu, crezând că-i şine ştie şe capcană pusă la cale dă bolşăvicii care deacuşica dormea iepureşte?

-Hai şi scoală moşule, mă-ndemnă omul care pân la urmă să dovedi a fi un moldovan d-al meu; Uite, până şi băiatul înşepu să mişte dâtr-o mână însângerată.

-Doamne, am ţipat eu repezându-mă cât am putut di repede la băiatul şe încă mai mişca, tot mai lăsaşi nişte sămânţă de român adevărat şi acuşa vrei să crească mare şi voinic!

-Moşule, hai să mergem; Şine ştie şe tovarăş mai poa s-apară şi atuci chiar c-o mierlim.

-Aoleu muereee, începui eu a mă văicări taman când înşercam să-l ridic pe băiatu şe părea rănit de şine ştie şe baionetă; Făcuşi tu şe făcuşi, iar pân la urmă mă lăsaşi dă unu sângur.

-N-o mai zgâlţâi tataie; Păi nu vezi că ţaţa este în grija Domnului care vede cum suntem omorâţi, dar nu-i opreşte pă asasini? Mai bine ia-l pe băiatul care tot înşearcă să se ridişe-n două picioare şi pân şe tovarăşii n-or mai da o raită prin pădure, hai să plecăm iute daşilea.

Drajele moşului, după şe ne oblojârăm aşa cum puturăm mai bine, ne refujiarăm în inima pădurii; Protejaţi de-ntunericu nopţii, dar şi cu şeva noroc, ajunsărăm la Prut; Un ţăran îşi riscă viaţa şi ne trecu în regat; După numai câteva zâle petrecute în casa unui pescar cumsecade, până la urmă ajunsărăm într-o gară; Înfofoliţi şi cu şeva fereală, ne urcarăm într-un tren şe mergea spre inima regatului; Doar aşe drajele moşului, ajunsărăm printre nişte oameni di aşelaşi neam şi sânje cu basarabenii care di veacuri sălăşuiesc pe pământul dintre Prut şi Nistru.

*****

-Dumnezeule mare, de ce după două milenii în care fiul tău promite mântuirea creştinilor, se comit atâtea crime abominabile, întrebă indignată doamna Marghiloman Ioana?

-Aşe mă întrebai şi eu, dar uite că Dumnezeu nu aude din cauza sfinţişorilor care supăraţi din şine ştie şe prişină, faşe mai multă gălăjie decât nişte puştani puşi mai mereu pi hârjoană; Acuşa lăsându-i pă sfinţi să se şerte ca nişte proşti, eu vă spui cinstit, moldovineşte: Bani nu am, dar mă rog şi eu dă domnii doftori, ca să-l facă bine măcar păsta micu; Doar băietul ar putea să povestească câte zâle-o mai avea, dăspre iadul pă care care basarabenii l-au trăit în pădurea de la Fântâna Albă.

-Nu te îngrijora bătrâne, raportă doctorul care deacum încerca să-şi contrazică colegii de breaslă; În ce mă priveşte, am depus jurământul pe care-l respect din conştiinţă profesională.

-Eu nu ştiu şe mai jurământ făcuşi matăluţă, raportă şi nu fără motiv bătrânul basarabean, dar ştiu că omu fără neam di bani, miroasă a prost.

-Ai dreptate, dar matale miroşi a om cinstit, ordonă doctorul Babeş, după care-l expedie pe bătrân în sala în care va fi operat în regim de maximă siguranţă, fără să dea şpagă chirurgilor certaţi cu omenia şi lipsiţi de bunul simţ.

În mai puţin de-o lună, bunicul şi nepotul părăseau spitalul din Piteşti; Când o distinsă doamnă ordonă să urce în maşina boierului Marghiloman, o firavă speranţă licări în ochii care din păcate emanau o imensă tristeţe.

-Ia spune-mi bunicule, întrebă doamna care deacum se urcase de-a dreapta şoferului, cum te mai simţi după tratamentul făcut?

-Nu vreau să vorbesc cu păcat, dar acuşica-i şeva mai binişor.

-Am înţeles bunicule, dar pi matali şe altşeva ti mai frămâtă?

-Coniţă, raportă bătrânul, privind întristat la restul de mână, fiind prea sărac, nici n-avusăi cu şe să-i omenesc pă doftorii care se tot învârteau pi lângă mine.

-Mie poţi să-mi spui tot ce vrei; Nu prea mă supăr, dar nu care cumva să te plângi boierului Marghiloman; Acum ai înţeles bunicule?

-Înţeleg coniţă, raportă bătrânul care deacum lăsa să-i cadă câteva lacrimi amare; O viaţă întreagă nu făcui alşeva dăcât să-i ascult p-ăi mari şi puternişi.

-Nu vă supăraţi coniţă, dar noi ce dracu ce facem? Mai aşteptaţi pă careva?

-Nu domnule dragă, nu mai aştept pe nimeni; Deacum cred că putem pleca.

-Bine coniţă Ioana, dar mergeţi şi dumneavoastră la conacul din Domneasca?

-Cred c-ar trebui să merg, fie şi pentru a explica boierului Marghiloman, situaţia românilor care născându-se în Basarabia, dau socoteală tovarăşilor din stepa rusească.

-Bine coniţă Ioana, dar nu veniţi peste două zile la conac? Apăi conaşu ştie ce să întâmplă în pădurea unde bolşevicii împuşcară nişte moldoveni care zic c-ar fi români.

-Ai dreptate domnule; Cred că cel mai bine ar fi să rămân la familia Predescu, se răzgândi în ultima clipă doamna Ioana Marghiloman.

-Păi aşa mă gândeam şi eu coniţă Ioana, dar unde să vă las, întrebă mirat şoferul boierului Marghiloman, după care porni maşina şi grăbit demară spre centrul urbei?

-Păi tot n-ai înţeles? Mă laşi la familia Predescu, ordonă profetic doamna Ioana.

Un sfert de oră mai târziu, maşina boierului ieşea din oraş şi cu viteza melcului infirm, se îndrepta spre Domneasca; Un timp, bunic şi nepot priviră la ţăranii care obosiţi, se înşirau de-o parte şi de alta; După mai bine de un ceas, maşina care tocmai începuse a urca o pantă abruptă, dădu vădite semne de oboseală şi treptat îşi reduse viteza; Pe măsură ce urcau, soarele părea să alunece peste coroanele care abia înverzite, formau un tunel mirific pentru toată lumea; Când totul părea atât de frumos şi la locul hărăzit de Dumnezeu, un copac prăvălit ca din întâmplare de-a latul drumului, îl obligă pe şofer să oprească maşina; Încercă să coboare, dar nu mai reuşi; O rafală de armă automată curmă în doar câteva clipe, viaţa martorilor; Era învăţătură de minte pentru toţi românii care vor îndrăzni să-şi reamintească fie şi în cel mai tainic vis, despre crimele făptuite în pădurea de la Fântâna Albă? Explozia ce-a urmat asasinatului comis de comuniştii cei mai criminali, împrăştie în mii de bucăţi maşină şi creştini, pentru ca mai apoi, vâlvătaia unui foc ucigător, să pârjolească verdele crud al pădurii.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (22) – Fântâna Albă (2)

Comentarii închise.