Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (20)- Mobilizare generală (2)

de Florin Bădican | Iunie 5, 2009

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

MOBILIZARE GENERALĂ 2 

Ultima zi trecu foarte greu; Spre seară începu să fulguiască şi ninse fără contenire toată noaptea; Peste întregul sat se aşternu un covor de un alb imaculat; Deşi în casă era bine, recrutul Ursu Constantin nu reuşi să pună geană peste geană; Gânduri fel de fel nu-i dădură pace, rostogolindu-i capul prin tranşeele pline cu cadavre şi noroi; Somnul părea să-l fi cuprins abia spre dimineaţă; Ilie Ursu coborî din patul său de scândură şi după ce îl zgâlţâi uşor de câteva ori, ordonă abia şoptit:

-Ia te scoală mă băiete; Deacuma cred că-i vremea plecării.

-Cum mă tată, chiar trebuie să plec? Auzi, mama s-a sculat?

-Să sculă puţin mai dăvreme şi acu încălzeşte ceva dale gurii.

-Nu ştiu de ce, dar nu-mi este foame, raportă recrutul în timp ce se îmbrăca c-o grabă justificată fie şi numai de teama ce-l cuprinsese.

-Da mă băiete, dar trebui să înghiţi ceva; Pân ce v-o băga în porţie, vi se cam lungeasc urechile; Hai şi n-o mai supăra pă măta; Şi aşa-i dăstul de cătrănită, raportă Ilie Ursu, după care plecă îngândurat.

Puţin mai târziu, îmbrăcat pentru ultimul său drum, recrutul Ursu Constantin ieşea din casă; Încercând să evite privirea mamei care-l îndemna cu blânda-i vorbă, băiatul rătăcea pe coclauri străine şi din nefericire mult prea însângerate.

-Mă Costică mamă, dă ce eşti atât dă bleg şi nu mai vrei să asculţi dăloc? Hai mă, bagă ceva în gură; Altfel o să te cam răzbească foamea.

-Da mamă, raportă băiatul în timp ce-şi lua valiza încuiată c-un lacăt mare şi puţin cam ruginit, dar acuşa nu-mi este foame dă loc.

Pe prispă îl întâmpină Ilie Ursu; La lumina lămpii de vânt, tatăl abia dacă-şi mai vedea fiul; Vădit îngrijorat, sta sprijinit de tocul uşii.

-Mă băiatul tati, eu cred că ne scularăm mult prea dăvreme.

-Da mă tată, dar cine să scoală de dimineaţă ajunge dăparte.

-Numai că tu vei ajunge în armata unde nu ştiu câtă lumină va fi; De mă băiete, măcar dacă înghiţai şi tu câteva linguri dă mâncare.

-Fă muere, ia mai taci dracu din gură şi lasă lumina în pace.

-Tată, acuş dă ce vorbeşti cu păcat? Tu crezi că-n lăcomia lor, ruşii ar putea să fure până şi soarele de pe cer, întrebă şi nu fără motiv recrutul care grăbit de istorie, cobora treptele pragului strămoşesc?

-Nu ştiu Costică, dar acuşa dăi încolo dă ruşi! Este hoţii hoţilor, da eu nu cred că bolşevicii poate fura până şi lumina soarelui dân cer.

-Tu ce Dumnezeu faci mamă? De ce dracu te înfofolişi atâta?

-Cum de ce mă înfofolii băiete? Tu crezi că pe mine mă rabdă inima? Cum adică, tu pleci la cătănie şi eu să stau ca proasta-n casă?

-Nu te supăra mamă, raportă recrut Ursu în timp ce-şi lua valiza în primire, dar să ştii că bărbaţii merge sânguri la armată şi război.

-Tu ai dreptate Costică mamă, gândi cu glas şoptit Maria Ursu, dar din păcate sărmanii băieţi, moare tot aşa dă sânguri şi de supăraţi.

-Mă Costică, din păcate timpul nu poate fi păcălit; Să mergem.

-Ştiu tată, dar eu nu cred că-i bine să meargă şi mama cu noi.

-Costică tată, las-o să meargă şi măta; Aici ar sta ca pă jar, interveni Ilie Ursu, după care împovărat c-o mulţime de gânduri negre, se îndreptă fără nici-o speranţă, spre timpul care-i va pierde pentru totdeauna.

Tocmai se angajaseră tăcuţi pe pârtia inundată de zăpada căzută în ultima noapte când, tanti Maria îl rugă pe băiatul vădit îngrijorat:

-Mă Costică mamă, când o da Dumnezeu şi vei ajunge la garnezoană, să ne scrii negreşit; Să aflăm şi noi cum ai ajuns pacoloşa şi cum o mai duci cu sănătatea; Mă boanghine, tu n-auzi ce te povăţuiesc?

-Ia mai taci fă dân gură, admonestă Ilie Ursu fără s-o privească; O să scrie băiatu, mai ales după instrucţie când o să aibă timp căcălău.

Mergeau pe mijlocul drumului şi erau contaminaţi de aceeaşi imensă îngrijorare; Păşind pe troienita cărare nocturnă, nici măcar nu observară grupurile de munteni care la fel de tăcuţi şi de îngrijoraţi, încercau să urce pe alunecosul povârniş, bolovanul dincolo de care puteau fi întrezărite libertatea şi viaţa poporului care-n ciuda latinităţii fusese aruncat prin voinţa hazardului, într-o mare slavă; Că-n apele tot mai învolburate înotau de-o bună bucată de vreme mulţime de rechini, este o chestiune care deacum da tot mai mult de gândit domnilor puşi să se grijească de soarta întregului norod; Camionul care deacum sta parcat în faţa unei biserici care nepăsătoare asista la toate pregătirile pentru moarte, încă-şi mai aştepta călătorii care trebuiau să ajungă până dincolo de însângeratele orizonturi; În cabină, şoferul Goie dormita cu capu pe volanul rece ca ghiaţa, în timp ce cu gândul hălăduia pe coclauri de ţară zdrenţuită de vulturii care din totdeauna s-au hrănit cu sânge de creştin.

La doar câţiva paşi de camion, un locotenent de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet, ordona unui sergent; Puţin mai târziu, privind la ceasul legat c-un lănţişor de închizătoarea buzunarului de la piept, acelaşi ţânăr ofiţer încercă să se facă auzit şi ascultat de recruţii ce abia dacă mai puteau să răspundă la întrebările îngrijoraţilor părinţi:

-Oameni buni, veniţi oleacă mai aproape şi fiţi atenţi la ce vă spun; Indiferent de leat, toţi recruţii să treacă-n faţă şi să aibă la-ndemână ordinu de încorporare; Acum aţi înţeles, sau vă mai repet odată?

-Înţăles domnu, raportară recruţii care se aflau în apropiere.

-Nu cu valizele mă băieţi; Deocamdată aşezaţi-vă pe două rânduri; Va trebui să facem controlul actelor, mai ordonă locotenentul.

După executarea ordinului care mai pusese ceva curaj în sufletele golite de speranţă, sergentul Duţă Marcu se prezentă în faţa locotenentului Preda şi raportă cu deacum celebra mândrie oltenească:

-Dom locotenent, recruţii dân satu Domneasca este adunaţi pentru raport şi aranjaţi pă două rânduri, aşteaptă ordin dă la dumneavoastră.

-Sergent Duţă, ordonă puţin surprins de autoritatea afişată de subalternul său locotenentul Preda, strigă apelul după acest tabel.

-Înţăles, să trăiţ, raportă mândru sergent Duţă, după care la lumina unei lămpi de vânt, începu să strige cu aceeaşi voce cazonă:

-Recrut Albu Ion.

-Sunt acilea domnu, raportă un tânăr din rândul doi.

-Recrut Albu Ion, se spune prezent domnule gradu.

-Prezent dom gradu, raportă recrutul care deamu îl amuza pe ofiţerul care încercând să fie cât mai înţelegător cu bobocii, ordonă:

-Ascultă recrut, se spune prezent domnule sergent.

-Recrut Barbu Vasile.

-Prezent dom sărgent.

Când se auzi strigat, recrutul Ursu Constantin raportă prezent, după care fără să vrea, privirea-i căzu pe chipul mamei care deacum plângea; Biata femeie sta sprijinită, oare pentru câtă vreme, de umărul încă puternic al bărbatului său; Terminând apelul, sergent Duţă raportă:

-Dom locotenent, toţi recruţii dân Domneasca este prezenţi.

-Sergent Duţă, ordonă locotenentul care grăbit îşi privea ceasul de buzunar, permite recruţilor să-şi ia la revedere de la părinţi şi cum s-a făcut destul de târziu, grăbeşte urcarea în camion; Acum ai înţeles?

-Trăiţi, am înţăles dom locotenent, raportă mândru sergentul Duţă, după care liber de atâta corvoadă, ordonă: Recruţi, acuşica luaţi-vă adio.

Recrut Ursu se apropie de părinţi şi după ce-i îmbrăţişă cu dragostea lui de băiat ascultător, abia dacă mai putu să raporteze:

-Nu vă mai faceţ griji; Am să vă scriu când ajung la unitate.

-Aşa Costică, aşa să faci băiatu mami! Să ai grijă de tine şi vezi unde-ţi pui valiza, îl sfătuia Maria Ursu, cu ochii plini de lacrimi.

-Mergi sănătos Costică tată şi tu să-i asculţi pă gradaţi, îndemnă la rându-i Ilie Ursu; Aşa cum o să-ţ dai sama niţăluş mai târziu, gradaţii face toată instrucţia şi cam tot ce ţâne dă nasul soldatului dă rând.

-Acu rămâneţ sănătoşi şi oriunde m-aş găsi, n-am să vă fac dă râs, raportă recrut Ursu Constantin, după care înarmat c-o valiză şi cu un noian de amintiri lacrimogene, intră în rândurile oştirii române.

După o vreme, camionul militar demară cu viteza melcului infirm, pe drumul inundat de zăpada proaspăt ninsă; Părinţii care-i însoţiseră pe recruţi mai meditară puţin în faţa bisericii, după care în grupuri mai mari sau mai mici, plecară spre casele care deacum rămaseseră mai sărace şi mai goale; Pentru toţi, fără nici-un fel de excepţie, vechile griji mai că păliseră în faţa prezumtivei nenorociri; Gherghină Miu şi nevastă-sa Filoftea, se apropiară de familia Ursu; Îngrijorat peste măsură, Ilie încă-şi mai certa nevasta care neluându-l în seamă, nu mai contenea cu plânsu:

-Ia nu mai boci fă muere; Tu nu vezi că să uită lumea la noi?

-Şi ce dacă se holbează mă omule care parcă eşti dă piatră, răspunse femeia care intuind marea nenorocire, continua să plângă.

-Făăă, mai taci dracu dân gură; Nu vezi că râde lumea dă noi?

-Nu mai râde nimeni mă Ilie; Tu crezi că oamenii are chef să râză ca proşti în târg, interveni Miu, şi el afectat de plecarea fiului său?

-Ştiu bă Miule, dar ca să-mi îmbunez muerea, dădui vina pă lume; Acuşa ia şi te miră; Nici nu ştiu ce dracu să mai crez dăspre marişalu care vrea să lase ogrăzilii ţăranilor, fără neam dă bărbat.

-Aşa-i mă, dar când e strâns cu uşa dă-i mari, tu ce-ai vrea să facă mărişalu, întrebă ţăranul care deacum încerca o firavă justificare?

-Da mă omule, dar mărişalu dă ce dracu se lasă prins dăia care astăzi este mari şi tari? Doar nu este un ofiţăraş oareşcare.

-Nu este el un oareşcare, dar când ăi mari ţâne morţiş să plece cu răzbel în contra rusului flămând, ce-ar putea să facă bietu mărişal?

-Da bă Miule, dar uite că nici nu ştiu ce dracu să-ţi mai spun.

-Ia taci dân gură mă Ilie; Toate-s doar vorbe goale, ripostă femeia care vădit îngrijorată, îşi ştergea lacrimile c-un colţ al broboadei; Hai mă omule, hai să mergem acasă; Doar ştii şi tu câte-s de făcut.

-Mergem fă muere, că doar une-n altă parte; Bă Miule, tu ce dracu faci? Doar n-ai de gând să te spovedeşti unui popă invizibil.

-Mă Ilie, oricât m-aş ruga la Dumnezeu, până la urmă răzbel tot va fi cu ruşii care mai tot timpu ne-au furat pământu şi pita rumenă.

-Păi decât să ne rugăm degeaba mai bine plecăm, ordonă rezervistul care îngrijorat se angajă pe drumul ce încă mai avea cătare.

-Mă Ilie, tu vroiai să-mi spui ceva, sau poate mi s-a năzărit mie?

-Ţi-a venit şi ţâe, sau pă tine nici măcar nu te băgară în seamă?

-Ce dracu să-mi vie mă omule? Spune odată şi nu te mai codi.

-Ordin dă concetrare Miule; Păi ce altceva puteai să primeşti?

-Ilie, nu ştiu cum dracu, dar eu primesc numai dân trastea rele.

-Ia nu te mai văicări Miule; Nu primiră mai toţi dân Domneasca?

-Auzi Ilie? Noi ca noi bă frate, dar când mă gândesc la bieţii copii, m-apucă nebuneala şi toţi dracii; Mă mir cum de n-am luat-o razna.

-Da Miule, dar şi pă mine mă apucă nebunia; Uite, acu mă gândesc la fi-miu Costică; Mare minune dac-o scăpa dă frontu rusăsc.

-Mă Ilie, şi eu tot dân pricin-asta sunt supărat pân la Dumnezău.

-Da mă Miule, dar noi rămânem doar cu supărarea; Cum dracu să se pună da curmezişu istoriei, nişte ţărani care nici cetirea n-o ştiu?

-Bine mă Ilie, dar tu ce-ai vrea să facem? Să dăm bir cu fugiţii?

-Ia mai dă-l încolo dă bir, se pomeni Filoftea Gherghină vorbind ne întrebată; Păi nu plătirăm dăstul în anii care trecură peste oameni?

-Fă muere, admonestă revoltat bărbatul, ia mai tacă-ţi fleanca; Nu ştiu ce dracu ai, dar în ultima vreme nici nu mai ştii ce trăncăneşti.

-Nu ştiu Miule, întrebă Ilie fără să ia-n seamă riposta femeilor care simţind povara timpului pe umerii lor firavi, deacum încercau să vocifereze c-o insistenţă vădit supărătoare, dar tu pă ce cărare mergi?

-Mă Iliuţă, răspunse decepţionat munteanul, eu cred că ţăranii dân Domneasca nu va şti niciodată pă care drum trebuie să meargă.

-Bine zici Miule; Deacum majoritatea ţăranilor merge pe drumul arătat dă-i care taie şi spâzură în ţara sfârtecată de vulturii timpului.

-Da mă omule, îndemnă îngrijorată biată Maria Ursu, dar cum acasă toate ţâpă dă foame şi dă sete, lasă tu politica şi hai să mergem.

-Tu vezi Miule, ţara arde şi muerea nu mai poate după nişte animale care nefiind încă mobilizate, deacum rabdă de foame şi de sete.

-Da mă Ilie, dar boii nu prea ştie de război; Acu hai noroc şi multă sănătate, salută munteanul pentru ca mai apoi să plece spre casă.

-Noroc bă Miule, răspunse îngrijorat ţăranul care urmat de muerea ce nu mai contenea cu vorba, mergea tăcut pe drumul troienit.

-Mă omule, acuma ce dracu ai? Doar nu surzâşi dabinelea.

-N-am nimica, dar tu ce dracu vrei? Acuşa nu te mai grăbeşti?

-Te îmbufnezi dăgeaba mă omule; Azi plecarăm dacasă trei şi ne întoarcem doi; Peste câteva zâle vom pleca doi şi mă întorc sângură în casa unde nimeni nu-mi va cere nimic; Mă Ilie, vine sfârşitu lumii şi tu te dai băţos!

-Ai dreptate fă muere, numai din păcate, legea nu-i făcută de ţăranii care ştie doar să moară pentru dregătorii care leagă şi desleagă.

-Nu prea ştiu cine pe cine leagă, dar dreptatea vine de Sus.

-Auzi fă muere, ordonă hotărât bărbatul, mai taci dracului dân gură şi nu-l mai mânia pă-l de Sus; Este vinovat Dumnezeu doar pentru că nişte nebuni vrea să împartă lumea după cum are chef şi poftă?

-Mă omule, întrebă Maria Ursu pe un ton mai mult decât acuzator, tu dă ce crezi că Dumnezeu nu-i opreşte pă nebunii care vrea să împartă lumea şi de ce-i lasă în doru lelii? Doar ca să facă răzbele în care să moară copiii noştri nevinovaţi? Ia spune mă Ilie, dă ce dracu?

-Fă muere, sări bărbatul în apărarea divinităţii, tu fă bine şi nu-l mai huli pă Dumnezău; Păi tu nu ştii că de când e lumea lume, războaili fusără pornite dă necuratul care pentru aş face damblaua, intră în dibla omului şi-l îndeamnă doar la rele? Asta-i Marie, numa dracu-i dă vină!

-Bine mă Ilie, dar Dumnezău de ce nu se bate cu necuratul dăspre care-mi vorbeşti? Atunci când încearcă să intre în dibla omului, de ce nu-l opreşte pă drac? Ia spune mă Ilie, nici Dumnezeu nu poate să se pună-n cantra lu Scaraoţchi?

-Taci fă dracu dân gură; Păi dacă vrea, Dumnezeu poate orice.

-Mă omule, întrebă Maria Ursu, cu mintea-i simplă de ţărancă, asta însemnează că şi-n dibla lu mărişalu pus dă rege, intră necuratu şi acuşa îl tot îndeamnă să ne ducă băieţii în răzbel cu ruşii cei habotnici?

-Eu doar una-ţi mai zic fă muere: Dacă nici măcar în Dumnezeu nu mai poţi avea încredere, atunci n-ai dăcât să crezi în cine vrei tu.

-Mă Ilie, se arătă sceptică biata femeie, eu cred că va veni o vreme când n-o să mai avem în cine să credem; Aşa să ştii mă omule bolând!

-Ferească Dumnezeu de asemenea vremuri, răspunse bărbatul care văzându-se strâmtorat, încerca să trăiască cu iluzia credinţei într-o vreme mai puţin însângerată şi poate mai milostivă cu oamenii săraci.

După ce închise poarta, munteanul puse zăvorul care din păcate se dovedea eficient doar pentru hoţii de rând, dar nu şi pentru criminalii care îndemnaţi de Satana, unde nu începură aşi face de cap.

*****

După plecarea recruţilor, veni rândul rezerviştilor care mai mult de nevoie decât de voie, executau ordinul de mobilizare generală; În sat mai rămăseseră doar bătrânii şi femeile care începând cu intrarea ţării în război, urmau să poarte o imensă şi grea povară; Încă din perioada în care viaţa românilor începuse a se tulbura îngrijorător de mult, majoritatea femeilor din ţara zdrenţuită de vulturi, de tigrii şi pantere flămânde, s-au confruntat cu cel mai sever examen social; Un calvar care va continua la cote alarmante, până dincolo de Infernul Roşu.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (20)- Mobilizare generală (2)

Comentarii închise.