Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

SĂ DESCHIDEM POARTA SPRE GRĂDINA FERMECATĂ…

de Cezarina Adamescu | Iunie 14, 2009

PREZENTARE CARTE

SĂ DESCHIDEM POARTA SPRE GRĂDINA FERMECATĂ, GRĂDINA DE CUVINTE A TINEREI SPERANŢE ANA MARIA GÎBU

Ana Maria Gîbu, Grădina mea, Editura Lumen, Iaşi, 2009

Grădină de vis, grădină de sunete ori de cuvinte? Reală ori imaginară?
Întrebări de prisos.
Am deschis poarta spre Grădina Fermecată. Cu nerăbdare şi curiozitate, parcă mi se părea că nu voi mai ajunge acolo. Eram cu sufletul la gură. Păşeam pe urmele Lizucăi şi ale lui Patrocle în „Dumbrava minunată”. M-am lăsat călăuzită de paşii care mi-o luau înainte, purtată de miresme suave, de chemarea înflorită a culorilor, mii, de nuanţele lor pastelate.
Un colţişor de rai, o grădină sufletească. Oare se cuvenea să pătrund în ea fără invitaţie? Şi totuşi, am îndrăznit…
Fiecare om are grădina lui reală sau închipuită. Florile acestei grădini se numesc: prietenia, iubirea, înţelegerea şi alte virtuţi aflate la loc de cinste în Cartea Vieţii.
În Grădina aceasta neasemuită, închipuită de un alter ego al meu, păstrat într-un colţişor de retină, o fetiţă de doar 12 ani care îşi îngăduie să viseze, am regăsit nealterate de timp, comorile copilăriei, ale tinereţii, ale maturităţii şi acum, ale senectuţii, pe care în zadar am încercat să le îngrop la rădăcina arborilor, vreme de-o viaţă. M-am regăsit, de parcă m-aş fi privit în oglindă. Fiecare vârstă are dimensiunile ei spirituale. Şi fiecare spirit are vârstele lui.
În faţa mea s-a deschis un misterios labirint vegetal şi am pornit-o în căutarea luminişului fiinţial, acolo de unde survine eul fiecăruia.
O mulţime de arbori îmi făceau semne discrete din frunze, dându-mi bineţe: „Bine-ai venit în Grădina fermecată!” Auzeam glasuri, ciripituri, şoapte, auzeam foarte clar, glasul ecoului rezonând răscolitor în adâncul meu.
Florile îşi înclinau lujerii, în reverenţe graţioase. „Noi suntem trandafirii! Noi suntem trandafirii!” – strigau mii de flori în jurul meu, la fel ca în cartea „Micul Prinţ”.
Şi mă gândeam la Floarea Micului Prinţ, de pe planeta lui îndepărtată, floare atât de orgolioasă, roşind foarte uşor, cu doar patru spini meniţi să o apere.
Eram răspunzătoare de ea. Pentru că ea era floarea mea, fără seamăn pe lume.
Mă aflam poate la un bal? De ce nu? La Balul Florilor, fireşte.
De câte ori nu ignorăm raiul din sufletul nostru? De câte ori îl lăsăm nestropit cu lacrima de rouă a dimineţilor? De câte ori, raiul nostru nu devine „pârloagă”, pământ secetos, crăpat de vânturi şi arşiţă?
Putem deveni grădinari dăruiţi ori nepăsători, lăsând bălăriile să ne cotropească. Urzici şi scaieţi, iederă sufocantă, pălămidă ori mătrăgună, ne pot otrăvi florile. Trebuie să facem ceva şi cu seminţele de neghină amestecate printre cele de grâu bun.
Dar, iată ce surpriză! În raiul acesta pământesc, zburdă desculţe, muzele poeziei şi ale muzicii: Clio şi Eutherpe. Dansează înlănţuite, invitând în hora lor pe fiecare curios care se încumetă să pătrundă în acest tărâm de vis.
În vis încap toate: castele fermecate, piramide-n deşert, croaziere pe mări şi oceane, zâne şi feţi frumoşi, nelipsiţii pitici şi vrăjitoare, gnomi, naiade, ondine.
Un verde primordial se întinde ca o uriaşă pătură moale şi paşii desculţi se afundă în el. E iarbă, e muşchi, e mătasea broaştei, cine mai ştie? Tălpile nu se mai satură de atâta răcoare!
Grădina aceasta este în stăpânirea Maicii Fecioare. Ca să fii locuitor, ori numai vizitator al acestei Grădini fermecate, trebuie să împlineşti câteva condiţii: candoare obligatorie, sinceritate absolută, suflet deschis înspre cardinalele puncte, lumină-n priviri, credinţă nestrămutată, speranţă înmugurind, zâmbet larg pe buzele fremătânde, inimă generoasă, ochi cât cuprinde zenitul, mâini care doresc să mângâie, braţe deschise spre îmbrăţişare, glasul de catifea, paşi măsuraţi, statură potrivită, dreaptă, neclătinată. Sunt cam multe cerinţe. Dar măcar una sau două dacă îndeplineşti, restul vin de la sine.
Şi dacă toate acestea fi-vor respectate şi tu vei putea fi un beneficiar al comorilor ei tainice, care nu se dezvăluie decât sufletelor înmiresmate, stropite cu mirul iubirii.
O Grădină veşnic înflorită este semnul fast al Divinităţii. Ea poate măsura veşnicia clipei.
Inima Neprihănită a Maicii Domnului este asemenea Grădină înflorită.
Aici este un loc pregătit pentru fiecare din noi. Ea ne aşteaptă, ne invită pe toţi. E loc berechet, doar-doar să ştii să afli portiţa deschisă.
Un sfânt a spus următorul lucru: „Cine o iubeşte pe Prea Sfânta Fecioară Maria e atât de sigur de Paradis ca şi când s-ar afla deja acolo. Căci, copiii Mariei sunt Copiii Paradisului”.
Eu am aflat acest loc, graţie unei copile, Ana Maria. Să fie întâmplător că numele ei înmănunchează numele mamei Preasfintei Fecioare şi numele Maicii Domnului?
O fi Ana Maria zânica cea bună? Oi fi poposit în vis ori în poveste?
Abia răsărită dintre flori, fiind de-o seamă şi măsurându-şi statura cu ele, Ana Maria a descoperit cheia portiţei care duce în Grădina Fermecată. Ea ştie să stăpânească Împărăţia Florilor. Ba, mânuieşte destul de abil bagheta (citiţi: condeiul!) pentru a îmblânzi cohorte întregi de cuvinte care devin supuse şi ascultătoare.
Iar într-o distilerie specială Ana Maria prepară parfumuri pentru noi toţi.
Cum să nu te îmbie?
„Curatul” din Grădina Anei Maria invită la curăţenie, la simplitate sufletească, la deschidere spre orizontul atât de înălţător al spiritului uman, picurat în roua metaforei. Ne invită la căutarea acelui magic „izvor de cuvinte – ascuns în suflet”.
Ana Maria, acest copil minunat spune:
„Şi cred că toţi avem un drum în viaţă/ Un rost, un scop, un dor de împlinit,/ Prin ce scriu astăzi eu îmi pun speranţa/ Că voi zidi un vis spre infinit.”
Aşadar, cuvintele din Grădina sa nu sunt sortite uitării, aruncării în vânt, ci ele sunt cărămizi la temelia unui vis spre infinit.
Ana Maria, poetă, cântăreaţă, cu numeroase premii muzicale, laureată a Concursului Internaţional de Poezie Românească STARPRESS 2008 – organizat de Revista Româno-Canado-Americană STARPRESS, în colaborare cu Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Canada.
Descoperită de o mare iubitoare de români, care nu-şi precupeţeşte eforturile de a pune în lumină cultura românească şi pe slujitorii ei, doamna director general al Revistei Internaţionale STARPRESS, Ligya Diaconescu, realmente plăcut impresionată de talentul extraordinar şi de evoluţia spectaculoasă acestei micuţe ambasadoare a poeziei în ţară şi în străinătate.
Încă de la primii paşi prin Grădina Anei Maria, facem cunoştinţă cu autoarea care ne adresează invitaţia în Grădina ei de Lumină, parfum şi culoare! Unde ea, aidoma zânei bune, poate face orice: „Când e cald, pot comanda norilor/ să aducă stropi de ploaie florilor./ Dacă vreau pot face fulgii de zăpadă,/ Moi, pufoşi şi reci din cer să cadă” (Grădina mea).
Întâlnim aici şi multe icoane. Dar, printre acestea, icoana mamei, „Floare între flori” – stă la loc de cinste în inima Anei Maria. Iată-i portretul: „Părul ei de sânziene/ Parcă împrăştie lumină./ Ochii – două albăstrele/ Râd ca florile în grădină./ Pe obrajii roz ca floarea/ Delicatului bujor,/ O sărut cu duioşie/ Apoi îi şoptesc uşor:/ ” (Mama, floare între flori).
Mama: „Cu chip de zână şi glas îngeresc/ Îmbracă întunericu-n lumină” (Mama, îngerul meu drag).
Inima acestui copil minunat stăpân pe Grădina de cuvinte este: „O inimă poate fi o cupă de crin argintie/ În care se adună cuvinte-mărgăritare/ Când multe nestemate,/ Frumoase, calde, duioase sunt adunate/ Ele se revarsă cu dărnicie/ Pentru oricine.”
Prietenia – pentru Ana Maria este sentimentul cel mai generos, cel mai cuprinzător şi mai înălţător totodată. Ea vrea să fie prietenă cu lumea toată, cu luna, cu vântul, cu soarele, cu apele, pădurile, firul de păpădie, cerul înalt, pe toate vrea să le tezaurizeze în acest sentiment minunat, în această stare de har, paradisiacă, numită: Prietenie!
Dorohoi – oraşul în care locuieşte micuţa „minune” – a cuvântului – este şi el, prietenul fetiţei, pentru că: „În oraşul meu, toamna/ Se deschid florile cunoaşterii/ (…) În oraşul meu, mereu/ Oamenii mai au timp să miroase o floare.” (În oraşul meu).
Ceasul din vechiul turn al Primăriei devine şi el personaj în povestea Anei Maria şi „îşi cântă vechea melodie/ Balada spre eternitate” (Ceasul din turn).
Este uimitor ce spirit de observaţie are acest copil. Nu e de mirare că orologiul cântă „balada spre eternitate” dar şi „Castanii cu făclii pe braţ/ Aceşti bunici blânzi şi tăcuţi/ Şi-apleacă crengile veghind/ Trecerea paşilor pierduţi” (Ceasul din turn).
Un filon de trăire autentică concretizat în dragostea faţă de neam şi limbă (şi cum s-ar putea să fie mistificată la o asemenea vârstă?) răzbate în poemul Ţara mea: „Cea mai mare bogăţie,/ Ce-o păzim cu străşnicie,/ Este limba strămoşească,/ Limba noastră, românească”.
Însă nu întotdeauna Grădina este însorită. Ana Maria constată neliniştită acest lucru şi-l pune pe seama necredinţei oamenilor care îl mânie pe Dumnezeu: „Nori negri, cai sălbatici de furtună/ Cu tropote de tunet vin mereu./ De sus, din ceruri, lacrimi mari şi grele/ Revarsă peste lume Dumnezeu.” (Potopul).
Singura avere a omului este, după părerea micuţei autoare „credinţa în Dumnezeu”, astfel încât, în faţa viiturilor şi tulburărilor vieţii, omul rămâne doar cu această credinţă: „Acum singura avere/ Pe care o mai am şi eu/ Este doar credinţa mare/ În preabunul Dumnezeu!”
Poeme rugăciuni, izvorâte din sufletul curat de copil, rugăciuni pentru bunăstarea lumii, pentru pace, pentru cei înstrăinaţi de casă, pentru cei bolnavi şi săraci, pentru cei flămânzi şi fără adăpost, pentru cei nefericiţi şi singuri, rosteşte această copilă, mângâindu-i pe toţi prin cuvintele sale – tămăduitoare – alin în încercări şi suferinţe.
Însă, mai presus de toate, Ana Maria în credinţa sa nestrămutată vede în fiece floare, Chipul lui Iisus: „Şi toţi copacii de afară/ Rotesc în vânt volanele de flori./ Şi fiecare floare ce răsare/ În locuri pârjolite ieri de ger,/ Mi-aduce aminte de acela care/ A înviat şi s-a urcat la cer.” (De Paşte).
Ana Maria nu uită nici de jocurile şi jucăriile copilăriei, fie cele de acasă ori de la şcoală, fie cele virtuale pe care le poate crea cu ajutorul „şoricelului” pe Internet.
Ana Maria închipuie din cuvinte un tren al vieţii care i se pare „un drum predestinat”. În el urcă pentru o călătorie de patru ani, împreună cu toţi cei de-o vârstă cu ea şi cu scumpa învăţătoare care, spune ea: „ne dă cheia să deschidem/ Uşa către viitor.”
În Grădina Anei Maria, până şi stropul de apă, personificat, prinde glas şi se roagă: „De aceea, bunule om,/ Eu acum vin şi te rog:/ Lasă-mi apele curate,/ Limpezi şi neîntinate.”
Este emoţionant cum, această foarte tânără autoare, abordează cu o candoare dezarmantă, probleme majore, destul de spinoase, precum e cea a poluării mediului şi a apei.
Legendele reînvie în pajiştile Grădinii şi mai ales, cea a Sorei Soarelui, Sirenei.
Firul de iarbă, Macul, Zorelele, fluturii, Baba Toamna, Ghiocelul, Fulgul de zăpadă, Mama fulgilor de zăpadă, Moş Crăciun toate sunt personaje îndrăgite, locuitori ai Grădinii fermecate.
În prezentarea de la sfârşitul cărţii, care ţine loc de încheiere, Ana Maria mărturiseşte:
„Eminescu a crescut îmbrăţişat de poeziile sale. După ce el s-a ridicat ca un luceafăr la cer, poeziile sale s-au împărţit într-un milion de bucăţi de inspiraţie. De-a lungul anilor, fărâmele de inspiraţie au ajuns la anumiţi oameni, printre care m-am numărat şi eu.
Acea fărâmă de inspiraţie care a ajuns la mine a încolţit şi s-a dezvoltat şi m-a transformat într-un copil căruia îi place să scrie.
Ca un vultur în zbor, m-am ciocnit de greutăţi dar nu le-am dat importanţă, şi am trecut mai departe, peste ele. (…)
Aceasta sunt eu, Ana Maria.
Sunt un copil obişnuit care şi-a creat o grădină de vis şi mi-am invitat toţi prietenii în ea.”
Cât de simplu şi de frumos explică Ana Maria geneza însăşi a Poeziei! Acele „bucăţi de inspiraţie” desprinse din poeziile lui Eminescu, sunt fărâmele harului care au atins-o şi au miruit-o.
Personal, am aflat întâmplător (dar, pentru că nimic nu e întâmplător anume!) – din paginile revistei „Slova creştină” de acest loc minunat, stăpânit de o fetiţă, loc pe care l-am visat adeseori cu ochii deschişi. La rândul meu, mi-am invitat toţi prietenii în Grădina Anei Maria.
Dacă vrei să vii şi tu cu mine, afla-vei un rost şi un adăpost, o oază de tihnă sufletească, răcoare şi linişte pentru rugă.
Să adăstăm. Să nu pregetăm nici o clipă. Cât nu-i târziu, acordă-ţi o şansă. Poţi deveni locuitor cu acte în regulă, doar cu buletinul alb al încrederii.
Dă-mi mâna, prietene şi lasă-te ca şi mine în voia paşilor. Scoateţi legătura cenuşie de pe ochi şi un înger de 12 ani ne va conduce,
El ne va fi punte, scară spre cer, reazem şi aripă.
Haide, ai curaj. Intrarea e liberă!
Mulţumim Anei Maria Gîbu că ne-a călăuzit pe alei cu soare în Grădina Fermecată.
Şi, mai ales, mulţumim Doamnei Ligya Diaconescu, director general al Revistei Internaţionale STARRPRESS, şi acelui înţelept prieten al Anei Maria şi al nostru, George Filip, că ne-a făcut-o cunoscută.
Şi dorim ca ea, oricât de înalt i-ar fi zborul, să nu părăsească niciodată acest loc încântător care se măsoară doar cu ochii copilăriei.

9 Florar, 2009

Topice: Recenzii | Comments Off on SĂ DESCHIDEM POARTA SPRE GRĂDINA FERMECATĂ…

Comentarii închise.