Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Identitatea Ordinului Franciscan, prezenţa şi rolul său istoric în România

de Lucian Abalintoaiei | Iulie 23, 2009

Considerând expresia suntem oameni ai timpului nostru, îmi face o deosebită bucurie să ne întâlnim aici, într-un context ecumenic organizat de Academia Evanghelică de la Sibiu. Aceasta pentru că noi considerăm imperativă chemarea lui Cristos, care vrea să ne conducă la unitatea care să se hrănească din Dumnezeu care este Unul.
Doresc să prezint câteva aspecte din parcursul activităţii fraţilor minori conventuali pe teritoriul actual al României, persoane care au dorit să vorbească lumii despre fraternitate, simplitate, bucurie şi comuniune în Dumnezeu Creatorul şi prietenul omului.
Fraţii minori, cunoscuţi sub denumirea de franciscani, sunt membri ai Ordinului religios catolic fondat de sfântul Francisc de Assisi. Aceştia sunt persoane consacrate lui Dumnezeu care doresc să trăiască cât mai fidel Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos în spirit de fraternitate, în comunităţi numite convente, deschişi multor misiuni începând de la viaţa contemplativă, continuând cu viaţa de slujire parohială, slujirea celor săraci, participarea la activităţi academice şi ajungând până la folosirea actualelor tehnici moderne de propagare a cuvântului.
Sfântul Francisc din Assisi cel care e cunoscut şi apreciat mulţi pentru simplitatea şi curajul său de a trăi Evanghelia lui Cristos, s-a născut la Assisi pe la 1181. Tatăl său era un prosper negustor de ţesături. Tânărul Francisc duce o viaţă plină de petreceri; mai apoi îşi urmează idealul de a deveni cavaler; în acest sens participă la războiul dintre Perugia şi Assisi din 1202 în care armata oraşului său e înfrântă, iar el e luat prizonier; se întoarce acasă după un an, grav bolnav; trăieşte un lung drum de convertire spre Cristos în adâncul sufletului său. În faţa episcopului din Assisi, renunţă la moştenirea paternă şi redă tatălui său până şi hainele de pe el. Începe să se îngrijească de bolnavii de lepră, apoi începe să repare două bisericuţe trăind din pomana celor din jur. Vechii tovarăşi vor să-l urmeze. Împreună încep să predice. Pentru aceasta şi datorită faptului că cei care îl urmau erau din ce în ce mai mulţi, Francisc hotărăşte să supună aprobării Bisericii noua sa formă de viaţă. Papa Inocenţiu al III-lea o aprobă verbal şi însărcinează pe Francisc să predice pocăinţa şi convertirea.
Dorinţa sa era aceea de a chema pe toţi la Cristos. În 1217, la capitolul general de la Porţiuncula este hotărâtă, prima misiune în afara Italiei. Fraţii se îndreaptă spre Tunisia, Siria şi dincolo de Alpi. Francisc va merge să predice în Franţa. În capitolul din 1219 sunt decise noi misiuni în Germania, Franţa, Ungaria, Spania şi Maroc. În acelaşi an, printre cruciaţi, Francisc merge să cucerească folosindu-se numai de cuvânt şi exemplu. Sultanul Melek-el Kamel îl primeşte cu ospitalitate. Negăsind roade de convertire, după predicarea Evangheliei printre musulmani şi dezgustat de excesele cruciaţilor care au cucerit Damascul, se întoarce în Italia.
Călătoria sa pământească ia sfârşit la 3 octombrie 1226, pe lângă Assisi.
*
În continuare, ne vom opri asupra prezenţei fraţilor franciscani conventuali pe teritoriul actual al României şi asupra activităţii şi slujirii făcute de aceştia în slujba Evangheliei lui Cristos până în zilele noastre.
Documentul care a marcat oficial trimiterea Ordinului franciscan pe aceste meleaguri cu o misiune specială din partea Bisericii, către valahi şi cumani, este bula emisă de Papa Grigore al IX‑lea, Cum hora undecima, din 11 iunie 1239, în care franciscanilor li se cerea să meargă în misiune la bulgari şi cumani, acordându-li-se anumite privilegii[1].
Un alt document care vorbeşte despre prezenţa fraţilor franciscani în Cumania, adică sudul Moldovei şi nordul Valahiei, este o scrisoare a regelui Bela al IV-lea din 1241, adresată lui Konrad, regele Germaniei, prin care îi face cunoscute dezastrele provocate de către tătari, menţionând şi masacrarea arhiepiscopilor, episcopilor, călugărilor, fraţilor minori (franciscani) şi a dominicanilor din Ungaria, Bulgaria, Cumania şi Rusia. Putem deduce, din această scrisoare, că franciscanii răspunseseră invitaţiei lui Grigore al IX-lea, adresate prin bula Cum hora undecima şi ajunseseră aici înainte de anul 1241.
Activitatea misionarilor a fost însoţită de multe dificultăţi. Deseori au încununat cu jertfa vieţii lor predicarea Evangheliei: între 1314-1329, la Cetatea Albă au fost omorâţi câţiva fraţi, spre exemplu fratele Angelo de Spoleto[2]; în anul 1326, doi fraţi franciscani polonezi, Luca şi Valentin, au fost torturaţi şi martirizaţi de către tătari în Livonia[3].
În Evul Mediu Ordinul Fraţilor Conventuali îşi coordona activitatea în sud-estul Europei, Asia Mică şi Orientul Apropiat de la Constantinopol (în cartierul Pera), activitatea misionarilor franciscani din cele două provincii româneşti fiind direct sub jurisdicţia acesteia până în 1650, când prefectura va fi condusă de un prefect ce va activa in loco. Atunci observându-se anumite deficienţe datorită distanţei dintre misiunea din Valahia şi Moldova şi conducerea acesteia din Constantinopol, este înfiinţată Prefectura Misiunii pe teritoriul moldav.
A doua parte a secolului al XIX-lea, a adus României, din punctul de vedere al organizării statale, importante transformări politice care au influienţat şi unele schimbări în cadrul Bisericilor ortodoxe şi catolice.
Datorită reglementării situaţiei Bisericii Catolice din Regatul României prin înfiinţarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti şi a episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, misiunea Fraţilor Minori Conventuali de pe acest teritoriul nu îşi mai găsea locul. Situaţia fraţilor care activau aici trebuia şi ea revăzută. Astfel că s-a constatat necesitatea fondării unei provincii religioase canonice. După consultările necesare în acest sens, la 26 iulie 1895 Congregaţia De Propaganda Fide a emanat actul de înfiinţare a Provinciei Franciscane Sfântul Iosif, soţul Preasfintei Fecioare Maria din Moldova.
Prin transformarea misiunii franciscane în Provincie regulară, aceasta devenea persoană juridică cu drepturi şi îndatoriri; a dobândit independenţă şi autoconducere aşa cum definesc Constituţiile Ordinului, organizându-se structura canonică şi religioasă. În privinţa structurii juridice, trebuie subliniat faptul că, elementele necesare pentru constituirea unei provincii religioase sunt conţinute generic în definiţia dată de Codul de Dreptul Canonic în canonul 621[4]: pluralitatea caselor, uniunea juridică între ele, superior propriu şi apartenenţa la un institut religios.
Încununarea efortului de mai multe veacuri având parte de un ambient prielnic a adus roade prin actul de înfiinţare a Provinciei Franciscane Sfântul Iosif, soţul Preasfintei Fecioare Maria. Astfel fraţii au slujit în parohii, au mers în misiune, au tipărit cărţi, au fondat reviste, au asistat diferite asociaţii religioase, s-au ocupat de cei rămaşi orfani în urma primului război mondial, au fondat un gimnaziu pentru fiii ţăranilor, etc.
Provinciei i-a fost încredinţată spre îngrijire zece parohii din dieceza de Iaşi (Săbăoani, Adjudeni, Hălăuceşti, Galaţi, Huşi, Prăjeşti, Bacău, Fărăoani, Luizi-Călugăra, Târgu-Trotuş) care au fost transformate în convente prin actul de înfiinţare. Prezenţa fraţilor a fost cerută şi de Biserica Greco-Catolică. Fraţilor li s-a încredinţat parohiile din Drăgeşti şi Gruilung, în dieceza de Oradea, iar în arhidieceza de Blaj, parohia Bilbor şi a patra parohie din Bucureşti şi Sanislău.
După înfiinţarea Provinciei una din problemele cele mai urgente era organizarea şi asigurarea unui seminar franciscan. În 1896, părintele Daniel Pietrobono, anunţa într-o circulară hotărârea înfiinţării acestui Seminar. În primăvara anului 1897, a început construcţia clădirii la Hălăuceşti, iar în toamna aceluiaşi an era deja finalizată.
Noviciatul, timp special pentru formare, cerut de Dreptul Canonic al Bisericii Catolice pentru toate Ordinele şi institutele religioase aprobate canonic, a activat la Hălăuceşti până în 1923 când a fost mutat la Săbăoani. Noviciatul a funcţionat până în 1948, când Ordinul a fost scos în afara legii, iar clădirea naţionalizată.
Pentru studiile ulterioare etapei de formare ce urmau noviciatului fraţii erau trimişi la studii în străinătate. Din cauza cheltuielilor s-a amenajat după primul război mondial la Luizi-Călugăra, Seminarul Teologic Franciscan, care a început să funcţioneze în anul şcolar 1924-1925.
Ca şi activitate de misiune amintim plecarea în China a doi fraţi franciscani în 1926, Gheorghe Gabor şi Andrei Benchea; în Zambia au mers în misiune fraţii, Anton Ceangău (1937), Nicolae Dumea (1938) şi Iosif Chelaru (1939).
În vederea difuzării mesajului evanghelic s-au folosit şi posibilităţile tipografice din acea perioadă: s-au scris broşuri, s-au publicat cărţi, s-au fondat reviste. Importantă în acest sens este editura Serafica înfiinţată în 1924, la Hălăuceşti (jud. Iaşi).
Ceea ce s-a construit cu multă dăruire din partea atâtor fii ai sfântului Francisc, de‑a lungul mai multor veacuri a riscat năruirea odată cu persecuţia înverşunată a regimului comunist (1948-1989). Prigoana fraţilor minori conventuali a fost deosebit de înverşunată aşa cum a fost de altfel împotriva întregii Biserici creştine. Însăşi prezenţa lor a fost zguduită din temelii având în vedere faptul că ei nu mai aveau dreptul de a exista ca atare pe teritoriul României.
Cu toate acestea, istoria nu a urmat această cale. Speranţa fraţilor s-a împlinit. Ceea ce părea pe moarte a revenit la viaţă. După 1989 Provincia şi-a refăcut structurile şi a revenit cu încredere şi speranţă.
Pentru recunoaşterea oficială din partea statului român, fraţii s-au constituit în Asociaţia Preoţilor Franciscani din Moldova în 1990, denumire şi statut modificate în 2002 în Asociaţia Ordinului Fraţilor Minori Conventuali (Provincia Sfântul Iosif) din România în speranţa că, într-o zi, va fi recunoscută ca entitatea Provinciei Sfântul Iosif, soţul Prasfintei Fecioare Maria şi Ordin religios aparţinând Bisericii Catolice[5].

Referat prezentat în cadrul Simpozionului ecumenic „Tineri Teologi în Dialog”, Academia Evanghelică Transilvania, Sibiu, 1-3 martie 2007

Bibliografie 

[1] Bullarium Franciscanum, vol. I, 247-248.
[2] Cf. În Epistola Fratrum Minorum “Iuxta Indiam” evangeliantium ad capitulum generale, Wadding, AM,VII, 712-714.
[3] Cf. Wadding, Anales Minorum, VII, Quaracchi, Roma 1733, 242.
[4] Codex Iuris Canonici, auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus, Romae, 25.01. 1983, în AAS, nr. 75, 1983, can. 621.
[5] Aşa cum era recunoscut până în 1948, în baza art. 36 din Legea Cultelor din 1928, recunoscută fiindu-i personalitatea juridică şi trecută ca atare în Registrul Persoanelor Juridice a Ordinelor religioase din România în 1932, conform Certificatului din 19 februarie 1934, şi respectiv a Certificatului nr. 26329/1941 eliberat de Ministerul Instrucţiei, Educaţiei, Cultelor şi Artelor la data de 17 mai 1941.

Topice: Studii | Comments Off on Identitatea Ordinului Franciscan, prezenţa şi rolul său istoric în România

Comentarii închise.